10 fragmente de carti recomandate de urban.ro de Ziua Nationala a Lecturii
De la inceputul anului acesta sarbatorim priintr-o decizie a autoritatilor Ziua Nationala a Lecturii, un prilej ca scolile sa organizeze programe speciale, teatrele si alte institutii culturale sa daruiasca carti, pana si fast food-urile sa faca proiecte speciale cu carti.
Pe termen lung, daca sarbatoarea va continua anual avem o sansa ca toti mai multi oameni sa fie in apropierea cartilor, unii dintre ei care nu au mai achizitionat o carte de ani de zile – din lipsa de interes sau din probleme financiare…
Urban.ro publica in fiecare sambata fragmente din noile aparitii editoriale, in speranta ca fiecare cititor care s-a intalnit cu fragmentele ar putea cumpara cartile daca ii place ce a citit.
Iata zece fragmente de cartile cele mai noi aparute in Romania. Va dorim descoperiri frumoase.
Fragment „În toate a fost frumusețe” de Manuel Vilas; Traducere din limba catalană de Marin Mălaicu-Hondrari
Editura Pandora M, Colecția Anansi World Fiction
După ce‑am divorțat (acum un an, deși niciodată nu poți fi sigur, pentru că nu e o dată exactă, ci un proces, chiar dacă oficial există o dată; pentru urmările juridice, poate fi o zi anume; în orice caz, trebuie ținut cont de multe date semnificative: prima oară când te gândești la asta, a doua oară, nenumăratele ori, belșugul de dezacorduri, discuții și tristeți care hăcuie ce ai gândit, iar la urmă plecarea de acasă, și poate că tocmai această plecare pornește cascada de evenimente, ce culminează cu un eveniment juridic radical, care, din punct de vedere legal, pare încheierea socotelilor; punctul de vedere legal e ca o busolă pe culmile munților, o știință, atâta timp cât avem nevoie de o știință care să clarifice lucrurile, de un principiu al legalității) am redevenit omul care fusesem cu mulți ani în urmă, adică a trebuit să cumpăr un mop și o perie, produse pentru curățenie, multe produse pentru curățenie.
Caroline Bernard, Frida Kahlo și culorile dragostei
Fragment
În acea seară se duse în sala de mese pentru a-și lua gândul de la probleme. Acolo auzi discutându-se despre posibilitatea ca un nou război să izbucnească în Europa. Războiul civil din Spania fusese pierdut, mii de refugiați trecuseră munții Pirinei spre Franța și campau sub cerul liber, pe plajele Mediteranei. Mulți erau trimiși înapoi, chiar și femei și copii, în ciuda faptului că se zvonea că Franco se descotorosea rapid de adversarii săi. Frida se sperie când auzi că Parisul era plin de emigranți din Germania, care trăiau cu amenințarea permanentă a unui nou război. Oamenii păreau, în general, împotriva acestor străini veniți în număr mare. Frida însă empatiza cu aceștia, amintindu-și de copiii speriați din Spania pentru care strânsese bani. Preţ de o clipă, se temu că avea să izbucnească războiul cât era ea la Paris. Avea să îngroașe și ea în curând rândurile refugiaților? Și aveau oare timp parizienii de artă, când situația politică era într-atât de critică?
Maestrul. Îndelungata carieră și superbul joc al lui Roger Federer. De Christopher Clarey
Traducere Cosmin Nare, Editor Luminita Paul. Cartea a aparut la editura Pilot Books si poate fi gasita in librarii, dar si online, aici
“Cea mai tare lovitură din viața mea“, a spus Federer la US Open 2009.
S-ar putea obiecta că a plătit pentru această afirmație.
Lovitura a venit contra lui Novak Đoković, foarte aproape de sfârșitul meciului din semifinală. Federer avea două seturi la zero, iar Đoković servea ca să rămână în meci la 5-6, 0-30. Deplasându-se în față, Đoković a executat o scurtă. Federer a urmărit-o și a ajuns-o. Đoković a replicat cu un lob din voleu, forțându-l pe Federer să o ia la fugă înapoi spre linia de fund. Când mingea era periculos de aproape să atingă pentru a doua oară terenul, Federer a lovit-o printre picioare, cu spatele la fileu, trimițând-o într-un cros câștigător pe lângă Đoković, care rămăsese încremenit de uimire.
Era 0-40 și, cu toate că Federer a închis meciul la punctul următor cu un retur de forehand câștigător pentru a patruzecea sa victorie consecutivă la US Open, singura lovitură despre care s-a vorbit a fost acel tweener.
Fragment Anul gândirii magice, Joan Didion, Traducere din limba engleză de Virginia Lupulescu
Cartea a aparut al editura Pandora M, Anansi World Fiction si poate fi gasita aici. Anul gandirii magice a fost reeditata si de saptamana viitoare va fi din nou in librarii
Acum, când scriu asta, este după-amiaza zilei de 4 octombrie 2004.
În urmă cu nouă luni și cinci zile, în seara de 30 decembrie 2003, în jurul orei 21:00, în timp ce ne așezam să luăm cina în livingul apartamentului nostru din New York, se pare că soțul meu, John Gregory Dunne, a suferit un incident coronarian masiv, care i-a provocat decesul.
Singurul nostru copil, Quintana, era inconștient de cinci nopți în secția de terapie intensivă Singer a centrului medical Beth Israel, pe atunci un spital pe East End Avenue (a fost închis în august 2004) cunoscut ca Beth Israel North sau „vechiul Spital al Doctorilor“; ceea ce părea un caz de gripă de decembrie suficient de sever ca s-o facă să ajungă la camera de gardă de Crăciun degenerase într-o pneumonie urmată de șoc septic. Aceasta este tentativa mea de a încerca să înțeleg ceva din perioada care a urmat, săptămâni și apoi luni care au desființat orice idee fixă aș fi avut despre moarte, despre boală, despre probabilitate și șansă, noroc și ghinion, despre căsătorie, copii și memorie, despre durere, despre modurile în care oamenii se împacă sau nu cu ideea că viața se sfârșește, despre fragilitatea sănătății minții, despre viață însăși.
De când mă știu, am fost scriitoare.
Lux, modă și alte bagatele politicești în Europa de Sud-Est, în secolele XVI–XIX de Constanța Vintilă, Giulia Calvi, Mária Pakucs-Willcocks, Nicoleta Roman, Michał Wasiucionek
Un tur de forţă în sud-estul Europei: Franz Liszt în concert În 1846, Liszt începe ultimul său turneu european de anvergură în Austria și susţine recitaluri la Viena, Sibiu, București, Iași, Cernăuţi, Constantinopol și Odessa, încheindu-și turneul în Rusia ţaristă. Așa cum remarcă biografii săi, în această perioadă debutează relaţia cu Carolyne Sayn-Wittgenstein, una din cele mai bogate femei ale Rusiei. Pentru Franz Liszt, sud-estul Europei reprezintă un spaţiu de afirmare profesională. Cu alte cuvinte, o „piaţă suprasaturată“ a compozitorilor și virtuozilor, un loc în care nu mai regăsea provocările începutului. În primăvara anului 1846 Liszt ţine concerte la Viena, Brno și Praga, pentru ca după o scurtă perioadă de repaus să pornească, în iulie, spre Zagreb. Recitalurile din Transilvania îi aduc aprecierea publicului, dar și probleme cu autorităţile din cauza repertoriului ales. Deși piesele principale sunt compuse de Gaetano Donizetti (Lucia de Lammermoor), Vincenzo Bellini (Norma), Gioachino Rossini (Wilhelm Tell) sau Franz Schubert (Die Forelle), pianistul introduce în repertoriu și compoziţii cu mesaj naţionalist. Interpretarea Marșului lui Rákóczi îi aduce dezaprobarea nobililor sași prezenţi în sala de la Sibiu și atrage asupra lui atenţia agenţilor imperiali care îl supravegheau. În decembrie 1846 se afla la București, găzduit de marele boier Mihail Ghica; la începutul anului următor concertează și la palatul domnitorului Gheorghe Bibescu.
Fragment „WILL” – Will Smith, Mark Manson, Traducere din limba engleză de Forin Tudose. Cartea a aparut la Editura Lifestlyle Publishing
ZIDUL
Zidul din față al magazinului tatălui meu aproape că se năruia. Când aveam unsprezece ani, a decis că trebuia unul nou. Un zid mare: aproximativ patru pe şapte metri. Tata făcea totul cu mâinile lui. Aşa că, în loc să angajeze vreun om sau o firmă de construcții, s-a gândit că ar fi un proiect numai bun pentru mine şi Harry, fratele meu mai mic.
Daddio s-a ocupat de demolare. Îmi amintesc că priveam gaura tot mai mare din perete cu o neîncredere absolută. Eram cât se poate de sigur că acolo nu va mai exista niciodată un perete.
Timp de aproape un an am mers cu fratele meu la magazinul tatălui nostru ca să muncim la peretele ăla, în fiecare zi după şcoală. Am făcut totul singuri. Am săpat fundația, am amestecat mortarul, am cărat fiecare găleată. Încă îmi amintesc formula: două părți ciment, o parte nisip, o parte var. Harry se ocupa cu furtunul de apă. Amestecam mormanul cu lopețile afară, pe trotuar, după care umpleam gălețile de zece litri şi ne puneam pe aşezat rânduri de cărămizi. Lucram fără armătură sau vreun cadru din lemn, doar cu o nivelă din acelea cu o bulă de aer la mijloc. Cine ştie câtuşi de puțin despre construcții, a înțeles deja că metoda noastră era ridicolă. Și, ca să fim sinceri, asta era un fel de muncă de sclavi în zeghe. Azi ar fi de competența Protecției Copilului.
Casa Gucci -O poveste senzațională despre crimă, nebunie, strălucire și lăcomie a aparut la Editura Nemira in traducerea din engleza si note de Anamaria Manolescu. Cartea se afla deja in librarii si poate fi comandata de aici.
Bazilica Santa Maria Della Pace din secolul al XIV-lea, construită din cărămidă roșie, e amplasată într-o curte înconjurată de ziduri și copaci, chiar în spatele tribunalului din Milano.
Așa cum se obișnuiește în Italia, Silvana a îmbrăcat băncile bisericii în roșu de Burgundia și a decorat totul cu buchete de flori sălbatice. Papino Reggiani nu s-a uitat la bani și a închiriat un Rolls-Royce de epocă, care să-i ducă fiica la biserică, iar șase valeți în frac îi însoțeau pe invitați. Ceremonia a fost urmată de o scurtă recepție în sala de la subsolul Catedralei Sansepolcro, iar apoi cei cinci sute de invitați au luat masa sub candelabrele strălucitoare din Club dei Giardini – același club din Milano care, douăzeci și trei de ani mai târziu, va găzdui pe ritmurile muzicii și în lumina reflectoarelor întoarcerea mărcii Gucci în lumea modei.
Trenul spre Samarkand -Guzel Iahina, Traducere din rusă de Luana Schidu
Poreclele erau mai importante decât numele.
Ce poveste spune despre un băietan sau despre o fată numele trecut în documente cu scrisul egal al directoarei Șapiro? Kolea, Petea, Duniașka, Mahmut sau Zifa – câteva litere de cerneală pe o hârtie și nimic mai mult.
Ce poveste spune despre un om porecla? Multe. Povestește despre părinți sau despre patrie. Despre bolile pe care le‑a făcut sau despre visurile pe care le nutrește. Ce cărți a citit omul sau la ce filme s‑a uitat. Ce mânca pe când hoinărea fără adăpost. Uneori, îi povestește întreaga viață.
Numele serveau în eșalon la evidența contingentului, așa cum numerele de pe banchetele de tren servesc pentru a determina locurile pasagerilor. Iar poreclele, pentru comunicare.
În ghearele câinilor, de Thomas Savage, Traducere din limba engleză de MIHNEA GAFIȚA.
Phil era întotdeauna cel care se ocupa de castrare – mai întâi reteza vârful scrotului şi-l arunca deoparte, apoi împingea în jos mai întâi primul, apoi şi-al doilea testicul, spinteca membrana irizată care le învelea, le smulgea pe rând de-acolo şi le arunca pe foc, unde se încingea fierul înroşit. Curgea surprinzător de puţin sânge. În câteva momente testiculele explodau ca nişte floricele de porumb imense. Se spunea că unii le mâncau, cu un pic de sare şi piper. „Stridii de munte”, le zicea Phil cu rânjetul lui viclean şi le bătea apropouri tinereilor de la fermă că ar face bine să le mănânce şi ei, dacă-şi făceau de cap cu vreo fată.
Fratele lui Phil, George, care prindea vitele în laţ, roşea la auzul sfatului, mai ales când era rostit dinaintea ajutoarelor de la fermă. George era un bărbat îndesat, cumsecade, fără sare şi piper, şi lui Phil îi plăcea să-l scoată din fire. Măiculiţă, tare-i mai plăcea să scoată oamenii din fire!
Nimeni nu purta mănuşi pentru treburile de fineţe cum era castrarea, dar le purtau pentru aproape orice altă treabă, ca să-şi protejeze mâinile de funia care-ţi taie palma, de aşchii, tăieturi şi bătături. Purtau mănuşi când prindeau vitele, când construiau ţarcuri, când însemnau vitele cu fierul înroşit, când aduceau fân, chiar şi când călăreau, ca să pună caii în mişcare sau să mâne vitele. Mai bine zis, le purtau cu toţii în afară de Phil. El ignora bătăturile, tăieturile şi aşchiile şi-i privea cu dispreţ pe cei care purtau mănuşi de protecţie. Mâinile lui erau puternice şi uscăţive, cu pielea mereu uscată.
SULEIKA JAOUAD –Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată; Traducere de Ines Simionescu, Anca Lăcătuş şi Andreea Niţă
Totul a început cu o mâncărime. Nu mâncărimea metaforică de a călători sau vreo criză a vârstei de mijloc, ci o mâncărime la propriu, de natură fizică. O mâncărime ca o gheară înnebunitoare pe care o simți pe piele și te ține treaz toată noaptea, care a apărut în ultimul an de facultate, la început în vârful picioarelor și apoi tot mai sus, pe gambe și coapse. Am încercat să rezist și să nu mă scarpin, însă mâncărimea era stăruitoare, răspândindu‑se pe suprafața pielii ca o mie de mușcături invizibile de țânțari. Fără să‑mi dau seama ce făceam, mâna a început să‑mi rătăcească în jos pe picioare, unghiile greblând blugii în căutarea unei alinări, înainte de a scormoni pe sub tiv pentru a se afunda direct în carne. M‑am scărpinat pe când lucram cu jumătate de normă la un laborator foto din campus. M‑am scărpinat pe sub biroul uriaș de lemn de la bibliotecă. M‑am scărpinat în timp ce dansam cu prietenii pe podelele alunecoase de la bere dintr‑un bar aflat în subsolul unui hotel. M‑am scărpinat când dormeam. Nu după mult timp, o puzderie de tăieturi supurante, cruste groase și cicatrici proaspete îmi desfigurau picioarele de parcă ar fi fost lovite cu spini de trandafiri. Semnele însângerate ale unei lupte din ce în ce mai mari care se dădea înăuntrul meu.
