Ana Maria Lucaciu e o  dansatoare si coregrafa despre care se vorbeste rar in Romania, desi munca ei ar putea fi oricand o inspiratie pentru tinerii care vor o cariera in dans pentru ca a colaborat cu unii dintre cei mai mari coregrafi ai lumii: Ohad Naharin, Crystal Pite, Hofesh Shechter, Jiří Kylián, Alexander Ekman, Lar Lubovitch, Alexei Ratmansky.

A plecat din Romania la 11 ani, singura, pentru ca a obtinut o bursa la National Ballet School of Canada. A dansat cu Royal Danish Ballet, Augsburg Ballet, Contemporary Portuguese Dance Company, Cedar Lake Contemporary Ballet din New York. Pentru multi ani a fost asistenta de coregrafie a celui care e considerat geniul dansului contemporan in acest moment, suedezul Alexander Ekman.

Provine dintr-o familie foarte implicata in zona artelor in Romania (e fiica criticului de teatru Ileana Lucaciu si sora mai mica a lui Tudor Lucaciu, unul dintre cei mai importanti directori de imagine de la noi).

La sfarsitul anului trecut, Ana Maria Lucaciu a fost in Romania ca invitata la TEDx Bucharest, iar pentru cativa dintre spectatorii platitori de bilet a sustinut un workshop de dans pentru amatori.

Cu aceasta ocazie am povestit despre diferentele de mentalitate intre romani si restul lumii, despre expresia pe care a auzit-o doar in Romania „dar ce o a zica lumea?!” ca validare publica si despre ce putem invata fiecare din dans.

Ce simt universal este frica de a te misca, pur si simplu, frica de a misca corpul sau de a fi in controlul corpului. Asta simt.

Te vei mai intoarce in Romania pentru workshopuri? Pentru amatori sau profesionisti.

Sper ca da. As vrea foarte tare. In 2018 am venit la FNT, am facut spectacol si am avut o saptamana de workshopuri cu actori de la Universitate, care au fost incredibili. Pentru ca actorii oricat sunt ei de deschisi si de artisti si asa mai departe, au aceeasi frica fizica ca restul lumii, ceea ce mi se pare un paradox pentru ca daca esti actor este imposibil sa nu iti folosesti corpul fizic. Este o bariera acolo care, bine, s-a spart mult mai repede decat cu altii, dar a existat la inceput acea frica de „ce vom face aici?”

Ti s-a intamplat si in strainatate cu actorii?

Am lucrat cu studenti care studiaza tehnicile pentru musical, sunt un pic mai deschisi dar exista si acolo o oarecare frica. Bun, e si imaginea de sine pe proiectia corpului, sunt prea gras, sunt prea mic, nu am flexibilitate. Sunt tot felul de bariere pe care le punem deja fara nici sa ne gandim ca exista. Ce simt universal este frica de a te misca, pur si simplu, frica de a misca corpul sau de a fi in controlul corpului. Asta simt. In workshopuri pe care le-am facut aici, de obicei cei care vin oricum sunt deschisi, vin la o intalnire care e destul de vulnerabila. Iubesc propozitia asta „Vai, ce-o sa zica lumea”, e un titlu extraordinar pentru piesa.

Sa-i intrebi pe cei din jurul tau, romani, sigur s-au lovit de judecata romaneasca „da’ ce-o sa zica lumea”. Tu, pentru ca ai plecat de cand erai mica, nu stii … Cred ca a fost un avantaj al tau, dar nu ti-a fost greu sa te adaptezi singura in alta tara, la o varsta atat de mica?

Nu si da, bineinteles. Nu, pentru ca am fost bagata intr-o comunitate imediat, care a fost comunitatea scolii de dans si pentru ca focusul este atat de intens cand esti in cariera asta sau cand incepi, cel putin cand esti mic. In plus, la balet nu trebuie sa vorbesti foarte mult, stii ce ai de facut. Bineinteles ca atunci cand am ajuns la 14-15 ani mi-am dat seama ca ma loveam de situatii psihologice numai din faptul ca nu-mi vazusem parintii de 7 ani. Nu l-am vazut pe fratele meu, Tudor,  7 ani. Am plecat la 12, m-am intors la 19. In timp ce schimbarea era uriasa. Dar la inceput nu mi-am dat seama, cred ca am avut si sistemul asta, am fost total concentrata pe faptul ca asta este meseria mea, am avut o bursa pe care a trebuit s-o mentin in fiecare an, deci tot focusul a fost munca si iar munca. Cand am crescut si am inceput sa am si aceasta capacitate analitica emotionala, am inceput sa-mi dau seama si mi-am spus: e o nebunie, trebuie sa ma duc acasa.

 Iti aduci aminte cand te-ai intors acasa cum ti s-a parut, pentru ca nu mai semana cu nimic din ce era cand ai plecat.

A fost un moment super emotionant. Am plecat in 1990. In iunie. Cand m-am intors era … culoare. Tin minte ca a spus cineva din Berlinul de Est ca cea mai mare diferenta, dupa ce a cazut Zidul, a fost ca dintr-o data s-a umplut lumea de culoare. Pentru ca noi aveam gri si maro si copacii verzi, dar nu erau culori pe strada. Si asta imi amintesc cand am venit: sunt oameni imbracati in galben si albastru pe strazi. Erau si reclamele. Mult mai greu de administrat interior a fost pentru mine ce se intampla emotional cu familia, asta a fost cea mai mare ajustare ca sa zic asa.

Cel mai bun cadou pe care il poti face unui copil, sa-l lasi sa-si urmareasca visurile sau, ma rog, o pasiune. Apoi, daca nu merge, vede copilul pe pielea lui.

Fratele tau, Tudor este unul dintre cei mai buni directori de imagine din Romania, tu esti o balerina si o dansatoare cu rezultate internationale foarte frumoase. Ce  v-au invatat parintii vostri cand erati mici, intr-o tara comunista, astfel incat v-ati dus amandoi in zone artistice, care erau vazute gresit pe vremea comunistilor. Iti aduci aminte? Poate din experienta ta se inspira alti parinti si isi invata copiii sa fie mai relaxati si deschisi la minte in zona abordarii artelor ca meserie.

Absolut, absolut. M-am gandit de foarte multe ori la ce curaj au avut parintii mei sa ma lase sa plec. Pentru ca eu m-am dus initial o luna, asta a fost. Era o scoala de vara si la sfarsitul scolii de vara mi-au oferit o bursa pentru un an. Eu abia vorbeam engleza, eram toata dansand in cap, nu aveam nicio treaba. Si am vorbit cu ai mei si tin minte replica a fost „Dar la cariera mea nu va ganditi!” Asa cica am spus eu, ce obraznica (rade).

 Da, dar foarte frumos ca erai motivata in profesie.

Parintii au avut acest curaj sa spuna ca daca asta vreau sa fac si am talent, daca mi-au oferit o bursa, sa vin in Romania sa fac balet n-are sens. In America existau posibilitati si exista o lume care apreciaza dansul, asa ca decizia a fost luata foarte usor. Apoi am discutat despre ce inseamna: „vei face matematica in engleza si geografie, si tu nu vorbesti engleza foarte bine”. Dar astea au fost mici obstacole pe care la varsta aceea le rezolvi foarte repede. Inveti limba repede, am avut foarte mult ajutor de la scoala, am avut engleza ca limba a doua, pe langa toate materiile.

Mi se pare un lucru foarte curajos si important ca parintii sa recunoasca daca un copil vrea sa faca ceva in viata lui care nu este pe lista doctor, avocat, standard, de un job normal cum zice lumea. Este cel mai bun cadou pe care il poti face unui copil, sa-l lasi sa-si urmareasca visurile sau, ma rog, o pasiune. Apoi, daca nu merge, vede copilul pe pielea lui.

Dar cand erati voi mici… Iti aduci aminte pana sa te apuci sa faci balet, la ce v-au expus astfel incat ati mers intr-o zona artistica?

Da, mama, cu teatrul. Ne ducea la teatru, la circ, la opera… Plus ca tatal prietenei mele cele mai bune era balerin. Ea s-a dus la Conservator, la pian, eu nu puteam sa traiesc fara ea, iar tatal ei a spus „dati-o la balet pentru ca are corp de balerina”. M-am dus, am intrat. Dar a contat faptul ca am crescut cu Stela Popescu, cu Alexandru Tocilescu acasa la noi, am crescut cu toti artistii astia mari care pentru noi erau familie. Imi amintesc petreceri la noi acasa, se discuta politica si se discuta teatru, numai expunerea asta la o lume de genul asta cred ca cumva m-a schimbat… Niciodata nu m-am gandit ca ar trebui sa ma fac doctor. Niciodata. Si cand am inceput cu dansul, cred ca parintii si-au dat seama ca am si ceva talent si am vazut ca ma sustineau total. La fel si cu Tudor cand au vazut ca el vrea sa faca imagine. Niciodata nu am avut discutia „Dar nu crezi ca ar fi mai bine sa… Ce-o sa zica lumea?”

Cand te-au vazut prima data intr-un spectacol ai tai?

Tarziu. M-au vazut cand aveam in jur de 30 de ani, cred. Am venit in turneu de la New York cu compania cu care dansam la Atena si au venit sa ma vada atunci pentru prima oara. Iar prima oara cand am dansat aici a fost in 2018. Ceea ce a fost o alta harababura emotionala.

Am avut emotii pentru ca a fost spectacolul meu, pentru ca l-am facut eu, coregrafia mea, dansam eu cu partenerul meu de dans, fusese ziua mamei mele. Premiera era in cadrul Festivalului National de Teatru, unde lumea o cunoaste pe mama. Emotii de genul asta. Nu prea am avut trac pe scena, m-am relaxat. Scena e locul care inseamna acasa. Dar pregatirea, si venirea, au fost incredibil de frumoase si de emotionante.

Dansul iti ofera o disciplina aparte. Iei un dansator si il pui intr-o cafenea sa lucreze, o sa fie cel mai bun din acea cafenea. Ii spui „duci numai asta de aici” si o face in cel mai perfect mod posibil pentru ca asa suntem pregatiti.

Voi, dansatorii, prin felul in care ati fost pregatiti, aveti o structura diferita a mintii, aproape de matematicieni. Voi mai intai trebuie sa invatati sa faceti miscarile perfect la bara si apoi faceti improvizatii – practic in spatii inchise, cu un limbaj super fix. Oricat ai zice ca e improvizatie miscarea ta, dupa atat de mult antrenament, corpul este prelungirea mintii. Simti asta ca esti mai structurata, ca dansul te structureaza in viata ta?

Absolut. Dansul iti ofera o disciplina aparte. Iei un dansator si il pui intr-o cafenea sa lucreze, o sa fie cel mai bun din acea cafenea. Ii spui „duci numai asta de aici” si o face in cel mai perfect mod posibil pentru ca asa suntem pregatiti. Asa era disciplina riguroasa, si in America este college, Juilliard de exemplu, am multi studenti la Juilliard, care unii nu continua cu dansul si au aceasta vinovatie a faptului ca atatia bani s-au cheltuit cu educatia lor. Intotdeauna le spun: sunteti talentati si aveti multe aptitudini, acum ati invatat cum se face cu disciplina la maximum si, daca folositi asta in orice alt domeniu, veti avea succes oriunde.

Dincolo miscare si exercitii pentru pregatire, ce faci pentru rutina ta fizica zilnica?

Yoga. Am descoperit yoga acum multi ani, de la un coregraf belgian, Sidi Larbi Cherkaoui, care a venit sa monteze la New York. Tin minte ca a venit Sidi si a inceput sa ne vorbeasca, a inceput sa ne predea yoga si toti eram like ok, whatever. Dupa care, practicand ne-a schimbat mintea si viata.

Dar ce te motiveaza? Noi, oamenii de rand, avem zile cand nu vrem sa ne facem treaba cum trebuie si practic ne rostogolim din pat fara niciun chef.

Avem si noi zilele alea, stai linistita dar nu prea ai de ales. De exemplu, daca stii ca ai un spectacol si nu ai chef, nu iti permiti sa nu ai chef. Pentru ca daca nu te incalzesti nu ai cum sa faci spectacole. E ca si cum vrei sa mergi de la A la B, nu, de la A la C si nu ajungi prin B. Nu ai cum sa ajungi pe scena fara sa te incalzesti un pic, fizic. Si plus, structura unei companii este in asa fel incat in fiecare zi te scoli si te duci la studii, dupa-aia repeti. Trebuie sa te incalzesti cumva, daca o faci singur sau daca o faci cu cineva care iti preda studiile, e alegerea ta. Asa, de multe ori nu prea ai de ales.

Naharin are ideea asta cu nu te opune efortului. Iar asta poti sa aplici fizic sau in fiecare zi cand ai o problema pe care o ocolesti sau nu vrei pur si simplu sa-i faci fata. De fapt, trebuie sa nu prelungesti rezolvarea, sa nu cauti amanare, trebuie sa rezolvi atunci cand dai de greu…

Cum a fost cand lucrat cu Ohad Naharin, directorul artistic de Batsheva Dance, unul dintre cei mai mari coregrafi din lume?

Great! Am avut trei luni sa lucram cu oamenii lui si dupa-aia a venit si el o luna si a stat cu noi mult. Eu am avut si inca am o relatie foarte buna cu el, mi-a schimbat total, absolut, lumea personala si a dansului. Mi-a intors absolut tot cum vedeam, cum ma miscam, cum aveam pozitia corpului, mintea. Cred ca cea mai importanta lectie pe care mi-a dat-o este sa nu respingi ceva care e dificil. Ceea ce suna super banal, dar…

De exemplu, ai un spectacol si esti extrem de obosit si ti-e frica pur si simplu sa incepi spectacolul pentru ca stii ce o sa se intample si cat de dificil va fi. Si de fapt deja te blochezi cu chestia asta. Tin minte ca faceam Deka Dance, eram la Tel Aviv, si eram singura companie care ne-a adus pe noi sa facem Deka Dance-ul lui in Tel Aviv. Era un fel de matineu, nici nu mai tin minte, si eram asa de obosita, dar nu aveam alta optiune, cortina merge… Si in timpul dansului simteam ca sunt incredibil de obosita si imi spuneam „relaxeaza-te, nu te mai gandi la oboseala”. Cumva am depasit acel moment de foarte foarte obosita si am ajuns undeva in spate, unde am gasit niste posibilitati incredibile. Pur si simplu pentru ca eram total deblocata si nu mai aveam ce sa tin sau sa judec, am avut unul dintre cele mai frumoase spectacole pe care le-am avut in cariera, cred. Mi-l amintesc si acum.

Asta m-a invatat: sa nu resping acel loc inconfortabil sau neplacut. Ba dimpotriva, sa merg mai departe.

Cand crezi ca nu mai poti, mai poti un pic.

Exact. Naharin are ideea asta cu nu te opune efortului. Iar asta poti sa aplici fizic sau in fiecare zi cand ai o problema pe care o ocolesti sau nu vrei pur si simplu sa-i faci fata. De fapt, trebuie sa nu prelungesti rezolvarea, sa nu cauti amanare, trebuie sa rezolvi atunci cand dai de greu… Asta a fost cea mai mare lectie.

Ce ai in pregatire pentru 2020?

 Sunt foarte fericita, am fost comisionata un proiect in care eu voi face coregrafia. O companie din Atlanta, care e foarte hot acum, sunt 8 balerini, ei au fost in Atlanta Ballet si si-au facut compania lor. Ii cunosc pe toti pentru ca am lucrat cu ei in Atlanta.

 Si? Te-ai gandit ce-o sa faci?

M-am gandit sa fac un spectacol despre asteptare. Asteptand sa faci ceva, sa se intample ceva, asteptand un partener sa vina, un tren in gara… Incerc sa citesc acum articole si filosofie despre ce inseamna a astepta: asteptand intr-o linie, asteptand la o coada, asteptand un examen, sunt toate posibilitatile. Toata lumea asteapta pentru ceva.

 A fost greu sa treci de la a dansa la a face coregrafie?

N-am vrut niciodata sa fac asta si, pur si simplu, dintr-odata cand am inceput sa fac clowning workshops si m-am gasit eu pe mine in acele workshopuri, mi-am gasit dorinta de a pune acel ceva pe care l-am gasit in corpuri sau pe scena sau sa redirectionez cumva acele momente. Bine, am toate „uneltele”, am lucrat cu multi coregrafi care mi-au daruit mult din experienta lor, asa ca n-a fost foarte greu. Fizic nu, deloc. Totdeauna am fost fascinata de miscare si sunt confortabila sa explic si sa dezvolt povesti prin miscare.

Eu am niste idei si niste obiceiuri fizice pe care le pot transmite si le pot coregrafia, dar intotdeauna ascult ce au sa-mi ofere ceilalti. Cred ca ar fi o miscare stupida sa nu ascult ce-mi ofera ei. Sunt sigura ca au mult de oferit. Cumva impreuna si cu ce imi vor oferi ei am sa pot sa creez lumea pe care o vreau, dar fara sa-i omit din propriul proces, absolut deloc. Dimpotriva, eu am nevoie de ei, am nevoie de personalitatile lor si de alegerile lor. Pentru ca sunt opt minti in camera, de ce sa nu le folosesc?

Dar iti faci notite cu ce observi, cu ce descoperi sau gandesti in poveste?

Scriu mult cand vad ceva care imi place sau care ma inspira, muzica.. Eram pe o platforma de tren in Strasbourg acum o saptamana, era ceata, era frig si am vazut asa erau neoanele, platforma, era superb totul, peisajul, si ma gandeam wow, cum arata.

 Inca nu-mi gasisem samanta piesei. Stiam ce voiam sa fac, voiam sa incep cu un exercitiu din clowning, care este asteptand pe cineva, e un exercitiu pe care il faci intr-o linie. Si pe loc mi-am spus „ar putea fi despre a astepta orice oriunde. Si sa avem neoane.” Daca nu stateam si ma uitam, nu aveam acest gand… Cateodata inspiratia vine dinafara, cateodata vine de la altcineva care spune ceva, de exemplu asta cu „ce-o sa zica oamenii” pe acre am aflat-o acum si care cred ca defineste o forma de educatie… E o idee puternica, e o poveste acolo.