Doamna profesor Mihaela Miroiu povestea zilele trecute in fata a cateva sute de femei, la TEDx Bucharest, despre cum 8 martie in estul Europei este o sarbatoare in care ii dai flori femeii, ii acorzi ceva atentie, pentru ca apoi in zilele imediat urmatoare sa reapara violenta conjugala, umilinta.

Asta in timp ce in vestul Europei, ziua de 8 martie e un prilej de analiza pentru unde si cum au evoluat drepturile femeilor.

Mai spunea domnia sa, ca istoria noastra, a romancelor, ne-a facut sa incepem sa vorbim in mod real despre drepturile femeii doar cand in Romania a inceput  sa fie democratie, sau sa se construiasca o democratie. Deci vorbim despre gandul si intentia de a “da drepturi femeilor” de doar 30 de ani.

E 8 martie, nu ne propunem nici un bilat, nici o celebrare fastuoasa. Ci doar o aducere in fata a unor valori despre femeie si feminitate enumerate de trei actrite imense ale Romaniei: Leopoldina Balanuta, Gina Patrichi si Irina Petrescu.

Toate trei au facut cariere si au gasit resurse sa-si exprime talentul si feminitatea in vremuri de dictatura, cand femeile aveau mult mai putine drepturi decat barbatii (care oricum nu prea mai aveau niciun fel de drept care tine de demnitatea umana).

 

Leopoldina Balanuta si puterea de a astepta

 

• 

• 

• 

Daca a lupta inseamna a da din coate, nu ma intereseaza sa lupt. Nici atitudinea de conjunctura nu e o forma de lupta pentru mine. Pentru ca nu cred in ceva menit sa raspunda unui moment, nu sa dureze in timp. Cel putin aspiratia asta trebuie sa o avem: sa dureze ceea ce facem. Chiar si asa cum este perisabila arta asta a mea, daca o fac cu credinta ea ramane in amintirea unor oameni; si daca oamenii aceeia au fost mai buni cinci minute e bine, si vezi, uite asa se leaga si devine veriga in lantul acesta al umanitatii ravnite.

Am fost trasa de urechi sa merg dreapta si nici in ziua de azi nu merg dreapta. Mi s-a spus ca nu stiu sa ma imbrac, ca sunt sleampata, ca n-am nicun lucru de valoare in casa. Dar eu nu m-am suparat. La mine astea intra intr-o zona neutra. Nu conteaza. Ceea ce conteaza pentru mine, lucrul pe care trebuie sa-l spun ca sa ma fac bine inteleasa, este puterea de a astepta. De la lucrurile mici la lucrurile mari. De la autobuzul 31 la un rol minunat. Pentru mine asteptarea e sinonima cu speranta. Chiar si ceea ce fac, meseria mea, ce este altceva decat un fel de a oferi oamenilor puterea sa spere? Dar sa nu ma intelegeti gresit. Nu e vorba de o asteptare pasiva, ci o pregatire pentru ceea ce urmeaza sa se intample. Chiar si acel ultim lucru care i se poate intampla omului are nevoie de pregatire. Pentru mine asteptarea este un sentiment puternic si pozitiv. Asteptarea este pregatire.”

„Cel mai important lucru pe lume nu este sa ai ci sa dai. Caci cea mai grozava forma de lupta nu este pentru a avea ci pentru a da.”

„Actorul in cautarea personajului”, Andrei Baleanu si Doina Dragnea (Editura Meridiane 1981).

 

Gina Patrichi intre profesie si familie

 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

“Am fost atit de pasionata de profesie incat tot ce am primit ca iubire de la Victor, sotul meu, si Oana, fiica mea, a fost un cadou imens pe care l-am luat si l-am indreptat spre teatru, tot inspre oamenii carora le dadeam, seara de seara, sentimente, pasiuni, iubire, ura, pina la apogeu” Gina Patrichi

“Mai tarziu, cind din cauza unor neintelegeri am incercat sa ne despartim, ne-am dat seama ca deja eram un cuplu sudat si am renuntat. Din acel moment am inteles mai bine sensul vietii si menirea fiecarua, in special atunci cand e vorba de a trai pentru arta.

Toate aceste fiinte, care au o dotare speciala, indreptata catre creatie, cum era cazul Ginei, au in acelasi timp o patima devoratoare in modul in care-si traiesc viata. Si aceasta patima tinde sa ii atraga, sa ii diminueze si sa-i faca de neinteles pentru cei din jur. Toti oamenii de arta au trairi speciale, trairi care sunt o fericire si totodata un mare necaz pentru ei. Un actor, urcand pe treptele scenei seara de seara si intrand cu traire intensa in pielea unui personaj, cade apoi epuizat pe altarul lui de sacrificiu. Cei din jur trebuie sa inteleaga ca in acele momente el este iesit dintr-o zona fiereasca a omului obisnuit.” Victor Anagnoste, sotul Ginei Patrichi.

Fragmente din “Carte cu Gina Patrichi” – Mircea Morariu

Irina Petrescu si Pierderea feminitatii.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

„Toti oamenii sunt oameni. Dar unii au in plus de la Dumnezeu capacitatea de a intra in comunicarea, alta decat cea a cifrelor, cu ceilalti. Noi nu comunicam cu cifre, noi comunicam cu cuvantul, in primul rand, cu corpul nostru, cu incarcatura asta care, cred eu, vine direct din cer spre pamant si care trebuie sa treaca prin noi.

Daca trece trece prin noi, aceasta emisie de particule divine poate sa fie ceva mai mult decit doar fizic, magnetic, electric. Nu neaparat spiritual. Daca nu trece prin noi atunci, ori e mai bine sa facem alta meserie, ori, meseria pe care ne-am ales-o daca este asta, a actoriei, atunci o sa fie foarte chinuita. Si chinul se percepe si oboseste. Asta ne spunea maestru in primele lectii: „Oricat de greu v-ar fi, oricat de mare efort, oricata transpiratie ar insemna efortul fizic sau efortul vocal sau chiar efortul de concentrare, el nu trebuie sa se vada. Pentru ca asta oboseste spectatorul.

Pierderea feminitatii, in mod acuzat si mai grav, mi se pare nu referitor la feminitatea imbracamintii, ci a comportamentului, a vocabularului, a interventiei sonore. Asta mi se pare lipsit de feminitate: vorbitul tare cu cuvinte ordinare, in troleibuz, pe strada, intr-o aglomeratie, la o coada, asta ma deranjeaza mai mult decat pantalonii cu talie joasa. Ma deranjeaza in special la fete, ele mi se par mai…, mai de condamnat, daca sunt vulgare, decat baietii, si cand sunt vulgare fetele sunt de o vulgaritate fara margini…
 
Mult mai mare decat a baietilor, mult mai mare, si mai suparatoare. Nu stiu, poate, poate ca tine de educatie, de o anumita zona, de anumite tabu-uri care astazi nu mai functioneaza, cu: asta se face, asta nu se face… sa faci sau sa spui, nu mai este valabil, astazi orice se face, orice se poate spune, intr-un limbaj generic, de democratie, toata lumea are voie sa… chiar asa? „