In culisele Festivalului de film de la Cannes: Ileana Cecanu, Paul Negoescu, Alin Ludu Dumbrava
Suntem in saptamana in care ar fi trebuit sa fie cea de-a 73-a editie a festivalului de la Cannes. Pentru ca nu ne putem bucura de el anul acesta, avem posibilitatea sa vedem unele dintre filmele importante din ultimii ani pe platforma “Traieste febra Cannes-ului”.
Astazi puteti vedea “Border” regizat de Ali Abbasi, care a fost premiat cu Un certain regard in 2018. Este disponibil intre 18.00 si 02.00, iar bilet va puteti cumpara de aici
Tot astazi vedem Cannes-ul prin amintiri ale oamenilor din industrie care au fost prezenti de-a lungul timpului la festival: Ileana Cecanu, Paul Negoescu si Alin Ludu Dumbrava
Ileana si-a inceput cariera la HBO in 2001, in departamentul de Marketing & PR. Intre 2010 si 2013 se alatura companiei de distributie Transilvania Film ca Managing Director, ca in 2013 sa puna bazele propriei companii, FREEALIZE, specializata in distributia de filme, consultanta si campanii de marketing & PR in domeniul cinematografic. In paralel, Ileana organizeaza anual festivalul de film si experienta ibero-americana Pelicula (ajuns la cea de-a 5-a editie)
Cand ma gandesc la Cannes, imi vin in minte o multime de amintiri: dimineti in care soarele rasarea pe drumul spre salile de cinematograf, cozile enorme la filme, zile de alergat prin market cu badgeul de gat si cu zeci de fete si filme amestecandu-se in cap, imbratisari, regasiri cu oameni pe care nu ii vad decat acolo, nopti tarzii, cu oameni apropiati la Petit Majestic sau pe croazeta, in timp ce ne intorceam de la o petrecere, sau pur si simplu pe balconul unui apartament pe care il sharuiam cu nenumarati oameni. Foarte putin somn, de fiecare data. In amintirile mele cel mai des apar Laurentiu Bratan si Vlad Ilicevici, pentru ca ei se ocupau pe vremuri de standul romanesc de la Cannes si petreceam multa vreme impreuna.
Imi amintesc primul meu an la Cannes, in 2009. Imi vine in minte coada la “Inglourious Basterds”, la care am stat o bucata buna de vreme, intr-un soare arzator. 2 metri mai in spate, in acelasi soare, cu o palarie alba pe cap si o esarfa la gat, statea Pedro Almodovar, care in acel an avea si el un film in competitie (“Los abrazos rotos”). Nu voi uita coada, sala, biletul, pentru ca a fost filmul pe care imi doream cel mai tare sa-l vad si nu am reusit sa gasesc loc la nicio proiectie. Am primit biletul de la Laurentiu Bratan. Multumesc!
Tot in acel an am experimentat si proiectia de gala de seara, a unui film din competitie: “Das Weisse Band”, al lui Haneke. Prima si ultima data cand am urcat seara treptele de la Palat. Dupa ce m-am imbracat frumos, m-am machiat, mi-am aranjat parul, m-am imbulzit la 10 noaptea la intrarea in sala, am avut sentimentul ala de victorie totala: am reusit. Era primul meu Cannes, eram prima data pe covorul rosu de la Grand Theatre Lumere. Apoi, a urmat declinul. Am adormit in sala. Si nu am fost singura. Filmul a fost castigatorul Palme D’Or din 2009.
O alta amintire foarte draga este legata de editia din 2015. “Comoara”, filmul lui Corneliu Porumboiu a fost selectat in sectiunea Un certain regard. Pentru ca ma ocupam de PR si distributie pentru film, am asistat si participat la tot ce inseamna la Cannes interviuri, sesiuni foto, proba film, premiera de gala, live-uri. Atunci am avut ocazia sa vad cu adevarat dedesubturile festivalului, motorul puternic de promovare, organizarea impecabila si am putut sa simt cat de important a fost acel moment. Iar la premiera de gala, toti cei din echipa erau foarte frumosi, foarte emotionati. Cand a inceput “Life is Life” in varianta Laibach, piesa de pe genericul de final al filmului, si echipa a urcat treptele pentru poza de grup, recunosc, am incremenit de emotie. A fost unic.
Tot in acel an, am primit un SMS de la Mihai Chirilov: „Ramona lui Andrei Cretulescu a castigat premiul Canal+ in cadrul Semaine de la Critique”. Am sarbatorit seara cu premiantii. A fost unul dintre cele mai frumoase momente de la Cannes 2015, pe balconul apartamentului unde stateau Andrei si Codruta.
Regizorul Paul Negoescu este lector universitar la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale“din Bucuresti, catedra Regie de Film si detine propria companie de productie, “Papillon Film”. Impreuna cu Ana Draghici initiaza “Programul Film +” pentru sustinerea tinerilor cineasti. Este cunoscut pentru scurtmetajele: “Examen” (2006), “Acasa” (2007), “Radu + Ana” (2007) “Tarziu” (2008) sau “Scurta plimbare cu masina” (2008), precum si filmele de lungmetraj “O luna in Thailanda” (2012), “Doua Lozuri” (2016) si “Povestea unui pierde – vara” (2018).
In 2012 a fost selectionat in sectiunea Semaine de la Critique cu scurtmetrajul independent, “Orizont”.
Nu am o amintire iesita din comun de la Cannes. Au fost cateva momente placute, altele mai putin placute. Printre cele placute ar fi discutiile cu Andrei Leo Serban despre festival si despre filmele vazute, la prima mea participare din 2008 (am locuit in acelasi apartament atunci si mi-a facut initierea legata de ce inseamna Cannes si nu cred ca exista alta persoana mai potrivita pentru asta), intalnirile accidentale cu cate un regizor pe care-l admir, cum ar fi Nuri Bilge Ceylan, prieteniile care s-au legat cu alti participanti sau serile petrecute cu diversi amici.
Dar Cannes inseamna si lucruri mai putin placute cum ar fi elitismul care invaluie intreg festivalul, snobismul unora dintre participanti, falsitatea altora si tot sclipiciul asta pe care se pune accentul care ne face sa uitam de ce suntem acolo. Pentru ca, pana la urma, festivalul ar trebui sa fie despre filme si despre cum sarbatorim aceste filme si nu despre cine ce rochie poarta.
Alin Ludu Dumbrava este critic, cronicar de film si filmolog cu articole in “Cinemap”, “Revista HBO”, “Observatorul Cultural”, “Pro Cinema” sau “Noul Cinema”, cu prezente la festivalul de la Cannes din 2002. Este curator si selectioner al Cinematecii Patria din Brasov din 2004, a fost selectioner filme (4 editii) si Director artistic (3 editii) al Festivalului de Film “Dracula”, Director artistic al Festivalului Doc and Roll Brasov din 2014, selectioner filme si membru in comisia de preselectie la Premiile Gopo 2013 si 2020
2002 a fost primul meu Cannes. Primul Cannes -en securite – post 9/11. Era anul “Pianistului” lui Polanski si al lui “About Schmidt” (r. Alexander Payne), anul in care un film romanesc, “Occident” (r. Cristian Mungiu), era prezentat in Quinzaine des Realisateurs. Nu aveam cum sa banuim atunci ce se va intampla in anii care vor urma cu filmul romanesc aici (si de aici in lumea intreaga), cum Noul Val Romanesc avea sa vina si sa rastoarne Croazeta! Cincisprezece Cannes-uri mai tarziu (pentru mine, 18 pentru ei, anul acesta, Festivalul de la Cannes, cel mai mare festival de film de pe planeta, avea sa se opreasca pentru prima data in istoria sa de 72 de ani (1968 included). Cine ar fi crezut? I miss my guys!
Un Cannes fatale. De ce fatale? De la “Femme fatale”, noul Brian De Palma, realizat in Franta, unde regizorul s-a autoexilat si este adulat ca un autor mitic. De la faptul ca, daca mergi o data la Cannes poate sa-ti fie fatal, pentru ca nu se poate compara cu nimic? Ce este in fond si pana la coada festivalul de la Cannes?
Si ce s-a intamplat atat de special anul acesta, la a 55-a editie? Anul acesta au venit pentru prima oara la Cannes legende galactice (George Lucas), regizori trecuti (Woody Allen), regizori de viitor (Alexander Payne) si anonimi (Alin Ludu Dumbrava). Acest din urma personaj a facut multe lucruri frumose si importante pentru el si, poate, si pentru cititorii sai, cu care vrea sa le impartaseasca.
Sa enumeram: am vazut 21 de filme (din lista de peste 2200 cu care e sugrumata marche du film), care sunt de fapt 20 pentru ca “Femme Fatale” l-am vazut de doua ori, am fost la trei superconferinte live (Randy Newman, David Cronenberg, Wim Wenders) si am mai vazut cateva la TV-ul festivalului, dar am ratat sa vad aproape toate filmele din palmares. Am facut si concesii: am stat la coada de doua ori in multime ca un moron de rand pentru a vedea doi eroi personali, pe Jack Nicholson si pe George Lucas, am urcat covorul rosu sub mitraliera paparazilor in spatele lui Almodovar si cu ochii pe insotitoarea sa, o copila bruneta focoasa, cu o rochie ultra transparenta, m-am lovit de David Lynch pe strada, de Cronenberg care intra in sala de cinema, de Christina Ricci care iesea din (sala de) cinema si de vocalista de la Skunk Anansie la intrarea in aeroport.
Am baut bautura sponsorizata si nesponsorizata la petrecere, cu participarea Playboy TV m-am simtit un super-voyeur privind la un alt voyeur, Mick Jagger, care se uita la cele mai tari stripteuze, in timp ce bodyguard-ul sau ne privea pe noi circumspect (cauza-efect, actiune-reactiune, pe principiul de baza al fizicii ca “a dori este extrem de uman”), o alergare continua intre agonie si extaz printr-un Movieland prefect si prefectibil (fug de la Quinzaine, de la ceea ce ar putea fi viitorii frati Coen – fratii Russo. Marea bomba a festivalului a dat-o “ireversibil” de fasaita, pentru ca marele viol in cadru-plan de 9 minute la care s-a plecat, s-a fluierat si s-a huiduit in gura mare, n-a avut efectul scontat, cele 12 minute de aplauze (maximumul editiei) au fost oferite unui film in afara competitiei, “Ararat” de Atom Egoyan, despre genocidul armenian, care probabil ar fi intrat sigur in palmares daca nu i s-ar fi imputat parti pri-uri politice. Am pus un pariu la 4 dimineata, band bere in picioare la coltul celebru de la “Petit Majestic”, cu unul din producatorii filmului “Irreversible”.
Eu: “In cinci ani “Irreversible” va fi absolut uitat!”
El: “Nu, va fi un film cult, la fel ca si Crash !”
Eu: “Crash, it ain’t”.
