Lumea se vede mai frumoasa cu Maybelline: Cele mai influente femei pictor din istorie. Apreciate de Michelangelo sau Van Dyck, nementionate in cartile de specialitate.

In perioada Renasterii, cea mai infloritoare miscare artistica din istoria artei, si dupa aceea, numarul femeilor pictorite active in Europa a fost destul de mic iar istoria a avut grija sa le stearga din cronologia cartilor de arta. Motivul absentei a pornit din legile vremurilor si prejudecatile sociale care nu permiteau femeilor sa urmeze cariere artistice.

In anii ’60-’70, revolutia sexuala a deschis un drum spre egalitatea intre sexe si a inceput sa fie recunoscuta munca unor artiste care au creat incepand cu secolele XV-XVIII si pana in perioada Modernista. Le-au fost dedicate cateva expozitii si au inceput sa fie studiate in scolile de arte. Pana atunci, femeile pareau absente din lumea artei desi cateva dintre ele i-au influentat puternic pe marii maestri, de la Michelangelo la Van Dyck.

In faimosul coridor al lui Giorgio Vasari din Florenta care este decorat cu autoportretele celor mai pictori din istorie si considerat lista suprema a pictorilor importanti din Renastere, numai 7% dintre acestia sunt femei.

In ultimii ani, miscarile feministe au determinat muzeele din intreaga lume sa dedice din ce in ce mai mult spatiu lucrarilor create de femei. De la expozitia „Artemisia” de la National Gallery din Londra – deschisa in perioada pandemiei – la vernisaje de grup despre subiecte precum sarcina sau rolul mamelor, istoria incepe sa fie rescrisa iar noua generatie va intelege ca femeile au fost mai mult decat muze, modele si iubite in lumea artei. 

Rolul femeii in societatea europeana dintre secolele XV-XVIII era de a fi dependenta de tatal sau de sotul ei. Femeile nu au avut voie sa practice medicina pana in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si nu au avut drept de vot pana in secolul al XX-lea. Conceptul de a lucra in afara casei nu exista asa ca nu aveau cum sa invete sa picteze.

Pentru a deveni pictor, drumul era destul de clar stabilit. La varsta de 12 ani trebuia sa te muti in casa unui maestru unde ramaneai ca ucenic pana la 15-16 ani. Ucenicul era asistentul care il ajuta pe maestrul-pictor in orice avea nevoie din punct de vedere practic. In schimb, primea educatia de baza in istoria artei si instructaj profesional. Pentru fete, drumul acesta nu era acceptabil.

Un alt aspect era nuditatea. Inca din perioada Renasterii, orice tanar care aspira sa devina artist trebuia sa invete cum sa deseneze corpul uman, in special cel masculin. Existau trei metode: din statuile antice, din studiul cadavrelor sau din modele care pozau nud. Deseori, varianta din urma era cea mai raspandita insa femeilor le era interzis sa stea in prezenta unui barbat dezbracat.

Erau doua exceptii de la aceste reguli: femeile care proveneau din familii nobile care beneficiau de o libertate mai mare decat restul lumii si fiicele pictorilor care invatau acasa.

Sofonisba Anguissola s-a nascut in 1550, in Cremona, in Nordul Italiei,intr-o familie de nobili care isi pierdusera averea. Era cea mai in varsta dintre cele 6 fete ale familiei Anguissola si pentru ca nu aveau zestre de oferit la casatorie, tatal le-a ajutat sa se realizeze pe cont propriu si le-a sustinut sa invete cate o meserie. 

In incercarea de a-l impresiona pe Michelangelo pentru a-i oferi un post de ucenic fiicei sale, acesta i-a trimis una dintre schitele create de Sofonisba cu un copil care zambeste. Maestrul i-a raspuns si i-a cerut o schita cu un copil care plange, o provocare mult mai mare de transpus in carbune. Talentul ei in redarea emotiilor umane a transformat-o intr-un pionier al genului de portret intim numit „conversation piece”, portrete mai relaxate in care emotiile sunt exprimate intr-un mod mai direct, mai clar, cu caldura. 

Stilul ei a devenit popular printre pictorii europeni iar la varsta de 27 de ani a primit o invitatie de a se alatura nuntii Regale dintre Regele Filip al II-lea si Isabela de Valois, Printesa Frantei. Regulile de protocol ale Curtii Spaniole interziceau rolul unei femei ca pictor oficial asa ca Sofonisba a devenit domnisoara de onoare. Astfel, artista a fost nevoita sa isi schimbe stilul de portret intim si sa se adapteze tendintelor portretelor regale. Tablourile cu printi, printese, regi si regine nu erau considerate piese de arta, erau adevarate declaratii diplomatice menite sa impuna respect si sa intareasca statutul unui conducator.

La varsta de 96 de ani, Sofonisba i-a atras atentia tanarului Van Dyck care devenise, la numai 25 de ani, unul dintre pictorii preferati la Curtile Regale europene. Maestrul olandez a calatorit special in Italia pentru a o vizita si a mentionat agilitatea artistei in schitele si insemnarile din jurnalul sau.

Curtea Spaniola a protejat-o pe Sofonisba si i-a permis sa creeze in voie insa restrictiile acestora au fost unul dintre motivele principale pentru care tablourile ei nu au ajuns la vanzare pe piata europeana.

Unul dintre cele mai faimoase tablouri create de Sofonisba le include pe trei dintre surorile ei jucand sah. Lucrarea este vazuta ca un simbol al puterii si al influentei pe care femeile incepusera sa o castige in societate, mai ales ca una dintre ele tine in mana „Regina”.

Artemisia Gentileschi (1593-1653) s-a nascut in Roma si a lucrat in Florenta, Venetia, Napoli si in Londra pentru cei mai mari mecena ai vremurilor. 

A fost fiica unuia dintre celor mai mari pictori ai vremurilor, Orazio Gentileschi, care a pregatit-o sa devina artista. In cartile de istorie, povestea celor doi este similara cu schimbul de roluri care s-a intamplat intre Diego Rivera si sotia lui, Frida Kahlo. Desi pe parcursul vietii au stat in umbra barbatilor, schimbarile sociale le-au transformat pe Artemisia si Frida in simboluri feministe in lumea artei si nu numai, devenind mai populare decat tatal, respectiv sotul ei.

Este cunoscuta ca unul dintre principalii urmasi ai miscarii Caravaggiste din Europa, cei care imitau stilul clar-obscur al lui Caravaggio. 

Stilul ei a devenit unic printr-o perspectiva feminina exprimata prin teme ocolite de sexul opus. Obisnuia sa picteze femeile ca fiinte umane in vremuri in care acestea apareau in tablouri sub forma unor stereotipuri: rolul matriarhal, rolul de zeita sau muza, o postura obedienta sau puternic sexualizata. Deseori, eroinele din tablourile ei imprumutau din fizicul artistei, lucru interpretat de specialisti ca un simbol al nevoii de afirmare al femeilor in arta.

Un alt subiect care i-a marcat opera lui Gentileschi a fost violul prin care a trecut in tinerete. Episodul traumatizant i-a fost cauzat de Agostino Tassi, un artist angajat sa o invete perspectiva arhitecturala si pictura. Artista l-a dat in judecata pentru agresiune sexuala iar acesta a fost incarcerat pentru opt luni. 

Lucrarile create ulterior incidentului au inclus scene care reflectau traumele artistei. Unul dintre tablourile pictate intre 1612-1613 descrie scena biblica a vaduvei evreice Judith care si-a salvat orasul dupa ce l-a imbatat si l-a decapitat pe Generalul Babilonian Holofernes, inamicul Israelului. Desi a fost o tema pictata si de Caravaggio si de Rubens, versiunea Artemisiei a fost mai agresiva, cu un accent pe placerea gasita in razbunare.

Artemisia a beneficiat de patronajul familiei De Medici, a corespondat cu Galileo Galilei si a lucrat la Curtea Regelui Charles I al Angliei alaturi de tatal ei, Orazio, care devenise pictorul preferat al monarhului. Acestia au decorat tavanul din Casa Reginei din Greenwich cu „Triumph of peace and the arts”, un tribut adus Reginei Henrietta Maria. Regele a invitat-o la Curte dupa ce adaugase una dintre autoportretele ei in colectia sa personala, „Self Portrait as the allegory of painting”. Ambele lucrari le gasiti la finalul galeriei foto alaturate.

Vigee Le Brun s-a nascut in Paris in 1755 intr-o familie modesta. A primit cateva lectii de desen si pictura de la tatal ei, artist la randul sau, pana la varsta de 12 ani cand acesta a murit. Elisabeth era renumita pentru etica de lucru extraordinara pe care o avea iar aceasta calitate a dobandit-o in adolescenta cand a devenit autodidacta si a continuat singura cursurile de pictura. 

La varsta de 14 ani crea portrete platite pentru a-si ajuta familia insa succesul timpuriu a atras atentia autoritatilor franceze care, la varsta de 19 ani, i-a confiscat toate pensulele si materialele de lucru. Munca ei era considerata ilegala pentru ca nu apartinea unei bresle sau unei academii de arte. Ulterior, s-a inscris intr-o breasla insa a fost respinsa de Academia Regala Franceza care accepta numai patru femei printre membrii sai.

S-a casatorit cu un vanzator de arta care ii cheltuia banii la jocuri noroc. A divortat destul de repede si a plecat in Europa alaturi de fiica ei, muncind din greu pentru a-si intretine mica familie. Erau vremuri tulburi in toata lumea, cu razboaie si rascoale in fiecare tara, asa ca atitudinea lui Le Brun s-a dovedit incredibil de curajoasa, indarjita si neobisnuita pentru o femeie. 

A inceput sa creeze portrete oficiale cu importanta diplomatica insa a continuat sa realizeze portrete materne, mai inzestrate cu emotie si afectiune decat majoritatea lucrarilor specifice timpurilor. Un exemplu este „Mademoiselle Brongniart”, ultimul tablou din galeria foto alaturata. 

Stilul mai tandru si mai cald de a picta copiii si femeile a facut-o remarcata in ochii tinerei Marie Antoinette care a luat-o sub aripa ei si l-a convins pe Regele Frantei sa o inscrie in Academia Franceza in 1783, impotriva dorintelor membrilor acesteia. Madame Le Brun a creat tabloul alegoric „La Paix ramenant l’Abondance” (Pacea aduce abundenta, il gasiti in galeria foto) special pentru ceremonia de investire in Academie. 

Intre timp, a realizat 30 de portrete formale si informale pentru Familia Regala Franceza, fapt care i-a atras titulatura de „portretista oficiala a Mariei Antoineta”.

Elisabeth este responsabila pentru cel mai scandalos tablou cu Regina Frantei: „Marie Antoinette in a Muslin Dress” care o arata pe consoarta lui Louis XVI in jupa. A fost un portret considerat extrem de vulgar in vremurile respective si a atras o multime de reactii negative din partea aristocratiei, a presei si a poporului francez. Ulterior, a inceput sa o picteze in decoruri si in haine mai demne de statutul pe care il avea pentru a repara imaginea monarhiei.

Le Brun a devenit cunoscuta pentru portretele aristocratiei franceze, si ulterior ale celei europene, realizate intr-un stil mult mai natural si mai relaxat decat predecesorii si contemporanii sai. A fost nevoita sa fuga din Paris in timpul Revolutiei Franceze cand Maria Antoineta si Regele au fost decapitati. A calatorit prin Europa si a lucrat pentru Curtile Regale din Austria, Italia, Germania si Rusia.

Portofoliul lui Le Brun modelat in stilul teatral Rococo cu influentele perioadei Neoclasice a strans aproape 1.000 de tablouri dintre care 650 de portrete si peste 200 de peisaje. Pana la finalul vietii a fost inclusa in Academiile de arta din 10 orase europene insa a fost exclusa din Academia Franceza imediat dupa Revolutia Franceza cand conceptul de „femeie academician” a fost desfiintat.

Vasily Kandinsky si Piet Mondrian sunt creditati ca fiind parintii curentului artistic care transforma reprezentarea realitatii in semne abstracte si culorile naturale cu cele simbolice, o miscare care a revolutionat lumea artistica si a schimbat limbajul de exprimare pentru totdeauna. Insa Hilma af Klint a creat arta abstracta cu cativa ani inaintea lor si a avut o cariera s-a intins pe 6 decenii si a produs sute de tablouri. Istoria a trecut-o cu vederea dar ultimii ani a inceput sa fie mentionata drept primul artist abstract european.

S-a nascut in Stockholm, Suedia in 1862 iar la varsta de 20 de ani a fost printre primele femei care au studiat la Institutul Regal de Arte Fine din Stockholm. A absolvit cu laude si a primit o bursa sub forma studioului „Ateljébyggnaden” din centrul orasului.

Obisnuia sa picteze studii botanice, peisaje si autoportrete insa interesele i s-au schimbat in jurul momentului in care una dintre surorile sale a murit, in 1890. A descoperit spiritismul, miscarile spirituale si religioase din intreaga lume si concepte filosofice pe care le-a aprofundat pentru a-si dezvolta un grup practicant numit „The Five”. Era un cerc de femei care credea in conexiunea cu „Marii Maestri” prin sesiuni de spiritism in care incercau sa vorbeasca cu mortii.

Spiritismul, spiritualitatea si pasiunea pentru matematica si botanica i-au definit creatiile abstracte care seamana cu niste diagrame si care sunt reprezentari vizuale ale unor idei spirituale complexe.

Credintele si ideologia pe care si le-a format dupa absolvirea universitatii au inspirat-o sa creeze „The Painting for the Temple”, o serie de 193 de tablouri pictate intre 1906 si 1915 in care a explorat perceptia duala a creatiei, a evolutiei si a Universului. Teoria pe care a expus-o in caietele sale de studiu a fost ca lucrarile au fost create de un spirit puternic care a operat prin corpul ei.

„Imaginile au fost pictate direct prin mine, fara vreo schita preliminara dar cu multa forta. Nu am nicio idee ce ar trebui sa reprezinte tablourile; cu toate acestea am lucrat rapid si sigur, fara sa schimb o singura urma de pensula.”

Artista a insistat ca lucrarile sa fie expuse pentru prima data la 20 de ani dupa moartea sa intr-un templu in forma de spirala. 

A murit la 82 de ani, dupa un accident rutier, iar pe parcursul vietii si-a expus lucrarile numai la conferinte spirituale. Sursa de venit prin care si-a sustinut pasiunile si practicile spiritiste a fost pictura conventionala. 

In 1970, cele 1200 de tablouri create de Hilma au fost oferite drept cadou Muzeului de Arta Moderna din Stockholm care le-a refuzat. Pentru a expune lucrarile, a fost creata o fundatie care ii poarta numele artistei iar in curand va fi construit un centru care va purta titlul „Af Klint”. Prima mare expozitie care i-a inclus lucrarile a avut loc in Los Angeles in 1986 si a fost urmata de retrospective in Helsinki, Viena, New York si ulterior, in Stockholm. 

Muzeul suedez care i-a refuzat portofoliul lui Klint a revenit asupra deciziei si ii va dedica o aripa speciala care va prezenta lucrarile artistei incluse in colectia permanenta a galeriei.