Romanita Ionescu a terminat UNATC-ul in 2000, la clasa lui Florin Zamfirescu si de atunci este angajata la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova. 

Romanita joaca in 13 (treisprezece) dintre spectacolele stagiunii curente a Teatrului National Craiova, iar pe 5 februarie va putea vazuta din nou pe scena, in spectacolul Monstrul nisipurilor de Csaba Székely, in regia Irinei Craita-Mândra.    

Cel mai recent rol al sau a fost in „Inima si alte preparate din carne” de Dan Coman, regia Radu Afrim, un spectacol care a avut premiera in octombrie 2020 si care s-a jucat o singura data. 

Cu Afrim a mai lucrat la inca doua spectacole: „Daca am gândi cu voce tare” si „Casa cu suricate”; are o colaborare prolifica cu Bobi Pricop – este in distributia a 3 spectacole facute de Bobi la Craiova: „Iluzii, Profu’ de religie ” si „Radio”. 

Romanita Ionescu a fost nominalizata la Premiul UNITER pentru cea mai buna actrita in rol secundar, pentru rolurile din spectacolul „Profu’ de religie” de Mihaela Michailov, regia Bobi Pricop. 

Urban.ro are o serie de mini interviuri cu actorii care se intorc la teatre si la munca, dupa foarte multe luni de pauza. E o usa intredeschisa in lumea din spatele scenei, cu detalii printre randuri despre dificultatile prin care trec actorii independenti sau angajati ai teatrelor de stat in aceasta perioada.

Ai emotii legate de intoarcerea inapoi pe scena, in fata publicului? Cum crezi ca va fi?

Nu stiu daca e bine sau rau, dar eu am avut intotdeauna emotii inainte de spectacol. Sigur ca, in primii ani de meserie, emotiile erau mai mari decât dupa zece ani, sa zicem, de experienta. Si sigur ca, la premiere, faptul ca spectacolul este un organism abia inchegat, care nu stii cum si daca va trece rampa, amplifica teama. Dar eu nu am avut niciodata o reprezentatie despre care sa pot spune: uite, in seara asta nu am avut emotii!

De vreo trei saptamâni, rata de infectare a coborât, in Craiova, sub trei la mie si „intoarcerea” la care te referi s-a petrecut deja. Pe 16 ianuarie, am jucat Profu’ de religie, in regia lui Bobi Pricop . Ei bine, spectacolul acesta a fost creat acum vreo sapte ani si a avut un destin fericit, ca sa zic asa, pentru ca a fost invitat la foarte multe festivaluri, in tara si in strainatate, si, in consecinta, a fost vazut de multa lume. In general, l-am jucat mult. Si l-am iubit, am avut grija de el, nu l-am lasat sa se degradeze. Unul dintre colegii mei a spus, la un moment dat, ca el crede ca ar putea juca Profu’ la orice ora din zi sau din noapte, ca daca l-ar trezi cineva brusc din somn si i-ar spune: intra repede in scena ca ai Profu’, ar reusi sa il joace fara probleme. Eu l-am invidiat in sinea mea pe coleg si am mintit ca „si eu”, in timp ce ma trecea un fior rece pe sira spinarii (cum ar fi sa ma trezeasca cineva din somn si sa ma arunce in scena, ca am spectacol?? m-ar lasa inima! da-da, chiar asa s-ar intâmpla). Ceea ce vreau sa spun e ca da, evident, eu am avut emotii teribile la Profu’ de pe 16 ianuarie, dupa aproape patru luni in care nu am jucat deloc. Dar, de data asta, nu numai eu. Am avut emotii cu totii, chiar si colegul care spunea (fara sa minta) ca ar putea sa joace spectacolul asta si proaspat trezit din somn. Cu doua-trei minute inainte sa incepem, stateam toti cinci in culise si ascultam murmurul salii. E un sunet anume, acela din scurtul interval dintre intrarea publicului in sala si inceperea spectacolului. Nu am vorbit despre asta, dar cred ca ne gândeam cu totii la acelasi lucru – la cât de pretioase ne sunt acum micile lucruri care pareau normale si aproape nebagate in seama cu un an in urma. Probabil ca si spectatorii nostri se gândeau la asta. In cele din urma, cred ca ne-am bucurat de reprezentatie intr-un mod special, si noi, si ei.

Ce ai facut in aceasta perioada ca sa iti „tii mintile acasa”?

Pentru mine, asta este o intrebare foarte dificila, in sensul ca ceea ce am facut in mod evident nu m-a ajutat sa-mi tin mintile acasa, ba chiar din contra, as putea spune. Cu toate astea, am facut multe lucruri pe care le consider extrem de importante.

 Brusc am avut mult timp. Si atunci, m-am gândit mult la mine. La copilaria mea, in special. La parintii mei. Si cred ca am reusit (uneori) sa ii iubesc fara sa ii mai acuz. Sa ii iert. Sa imi dau voie sa imi fie dor, foarte, foarte dor de ei. Am avut mai mult timp pentru cea mai importanta relatie din viata mea – cea cu fetita mea. Am facut multe lucruri impreuna si am trecut (pâna acum, cu bine) prin marea incercare numita „scoala online”.

Am lucrat cu studentii mei, in tot felul de conditii: legale, la limita legii, sau total ilegale. Am vazut multe spectacole online. In perioada lockdown-ului, vedeam minim unul pe zi. Si din tara, si din strainatate. Cred ca asta m-a ajutat sa ma raportez mai cinstit la munca mea. Sa imi dau seama ce imi doresc. Si, evident, ce nu. Am facut mult sport. Am citit si, mai ales, recitit mult.

Mi-am pregatit teza de doctorat pentru publicare si am rescris vreo doua capitole de care nu eram multumita. Si, de la un moment dat incolo, am decis ca nimeni nu are dreptul sa imi fure timpul – iar  un an este destul de mult timp – asa ca, in limita posibilitatilor si a legii, am facut tot ce am avut chef: am plecat in vacantele pe care le aveam planificate (si a fost minunat). Am iesit in oras in fiecare saptamâna, am inghetat de frig pe terase, dar  mi-am vazut acei prieteni dispusi, la rândul lor, sa ma vada. Am fost cu fetita mea la spectacole pentru copii si la cinematograf de câte ori s-a putut. Nu o data, s-a intâmplat sa fim singurele spectatoare in sala de cinema. A fost o senzatie stranie.

• 

• 

„Dintr-o data, aceasta solutie a disparut pe termen nedefinit si m-am trezit brusc eu cu mine, cu furia mea, cu spaima mea, cu iubirea mea si cu toate celelalte umori care ma compun plutind intr-un ingredient aproape necunoscut: timp liber. Mult timp liber. Iar umorile au luat-o razna.”

Ce probleme au aparut pentru tine si cum te-ai descurat, motivat?

Cred ca problemele – sau, mai bine zis, problema pe care am intâmpinat-o are legatura cu faptul ca, in ultimii sase-sapte ani din viata mea, am lucrat enorm. La teatru, la facultate, pentru doctorat.  In primul rând la teatru.

Am jucat mult si am intrat in multe proiecte noi, ceea ce a fost minunat. Dar cred ca teatrul a devenit, in timpul asta, mai mult decât o meserie, mai mult decât o pasiune: o modalitate de a ma gestiona eu pe mine, furia mea, spaima mea, iubirea mea si toate umorile care ma compun. Si, dintr-o data, aceasta solutie a disparut pe termen nedefinit si m-am trezit brusc eu cu mine, cu furia mea, cu spaima mea, cu iubirea mea si cu toate celelalte umori care ma compun plutind intr-un ingredient aproape necunoscut: timp liber. Mult timp liber. Iar umorile au luat-o razna.

Pe rând sau concomitent, am fost coplesita de furie, de spaima, de iubire, de vinovatie, de neputinta, de angoasa, de credinta, de melancolie, de dor si, in cele din urma, de o anxietate teribila.

Am inceput sa fac atacuri de panica si am crezut ca nu o sa mai pot juca niciodata. M-am speriat rau, a fost unul dintre cele mai groaznice momente din viata mea. M-am „descurcat” lucrând propriu-zis – in august-septembrie, am avut marele noroc sa repet din nou cu Radu Afrim. Bine, in general e un mare noroc, pentru un actor, sa lucreze cu Radu Afrim, dar pentru mine a fost o experienta cruciala, pentru ca, intr-un fel, m-a salvat. M-a mai ajutat familia mea. Si credinta.

Si marturiile celor care au trecut prin experiente similare si au reusit sa isi infrânga anxietatea. De exemplu, imi amintesc ca am citit un interviu cu Mircea Cartarescu, din pacate nu mai tin minte unde si imi pare tare rau pentru ca era un interviu exceptional, simplu si emotionant care, cu siguranta, ar putea folosi si altora. Si Mircea Cartarescu povestea cum, in timpul pandemiei, a fost coplesit de panica, de teama ca nu va mai putea scrie niciodata. Si a depasit-o scriind din nou un volum de poezie, pentru prima data dupa multi, multi ani de proza. Si spunea ca nu a mai recitit acel volum, ca nu isi da seama daca e bun sau prost, dar ca acel volum l-a salvat.

Cum te vei proteja in timpul repetitiilor si spectacolelor in contextul pandemiei?

Intrebarile tale sunt la timpul viitor, dar sa stii ca, in Teatrul National din Craiova, s-a repetat fizic, la scena, in toata aceasta perioada, mai putin in lockdown, când activitatea s-a rezumat la celebrul „online”. Si s-a jucat cu public absolut de fiecare data când a fost voie. La repetitii, purtam masti si ne dezinfectam compulsiv. Inainte de spectacole, de comun acord cu restul distributiei, facem teste rapide antigen. Pâna acum, slava Domnului, s-a imbolnavit foarte putina lume din teatru si nu au fost decât forme usoare.

Dupa o pauza atât de lunga, va fi nevoie de multe repetitii inainte de revenire?

Cred ca asta depinde de fiecare spectacol in parte, de cât de complex este si, mai ales, de cât de mult a fost jucat anterior. De exemplu, la Profu’ de religie nu am avut nevoie decât de o repetitie. Pentru Miroase a prada in regia lui Alexandru Boureanu, pe care l-am jucat in week-end-ul trecut, am facut un text pe zoom si o repetitie generala la scena. Nici pentru Monstrul nisipurilor, regizat de Irina Craita-Mândra, din week-end-ul viitor nu cred ca va fi nevoie de mai mult. Dar acestea sunt spectacole rodate, cu distributii mici. La polul opus, Inima si alte preparate din carne, spectacolul lui Radu Afrim pe care nu am apucat sa il jucam decât la premiera, pe 1 octombrie, si care are si o distributie numeroasa, cred ca va avea nevoie de minimum patru repetitii.

Crezi ca te vei bucura mai mult, va fi o alta stare pentru fiecare moment petrecut in fata publicului, dupa aproape un an de pauza?

Da, cred ca ceea ce mi se intâmpla acum, când sunt in fata publicului, este mai mult decât inainte. Nu e vorba numai de bucurie. Ci si de responsabilitate – caci publicul trece, la rândul lui, prin diverse incercari pentru a putea participa la un spectacol de teatru. E un feeling aparte atunci când joci in fata unei sali de oameni cu masti pe fata. Ma simt (mai) obligata sa fac ca acea experienta sa conteze, pentru ei. Miza este mai mare decât inainte.

 Si cred ca e vorba si de recunostinta. Nu mai vad teatrul ca pe ceva de la sine inteles, ceva care se intâmpla oricum, ci, mai degraba, ca pe o activitate fragila ca insasi viata, pe care o poate deregla ceva atât de mic incât abia daca la microscop  poate fi vazut. Desigur, auzisem despre asta la orele de istoria teatrului universal. Acum stiu. E o diferenta. Mereu m-am simtit privilegiata ca pot face teatru, dar acum aceasta idee a capatat nuante noi.    

Dintre spectacolele in care esti distribuita, care este cel in care iti doresti sa joci din nou si de ce?

Asta este o (alta) intrebare la care imi vine foarte greu sa raspund. Fiecare spectacol in care joc reprezinta un spatiu interior, un locsor al mintii mele in care imi este teribil de dor sa ma intorc. Imi este imposibil sa fac clasamente si nici nu vreau asta. Totusi, dintre spectacolele in care sunt distribuita, exista unul care nici macar nu a apucat sa isi inceapa viata – Inima si alte preparate din carne, ultima premiera a lui Afrim la Craiova. Nu s-a jucat decât o singura data, in octombrie. Este un spectacol cu mult umor si multa poezie – textul ii apartine lui Dan Coman. Cred ca publicul are nevoie sa il vada. Si invers – ca el, spectacolul, are nevoie sa fie vazut de (cât mai mult) public.

foto: Cristi Floriganta