Ramona Dragulescu este actrita a Teatrului National Marin Sorescu, Craiova, si o puteti descoperi online in proiectul Hektomeron, unde a lucrat cu regizori din Liban, Coasta de Fildes, China (www.hektomeron.com) .

Ramona spune ca prima sa „scoala de teatru” a fost,  in 1995, spectacolul Danaidele dupa Eschil, in regia lui Silviu Purcarete. A facut parte din distributia legendarei montari care, timp de doi ani, a facut inconjurul lumii si care i-a permis sa fie pe scena alaturi de Radu Beligan, Victor Rebengiuc, Coca Bloos, Mariana Buruiana, Alexandru Repan sau Mihai Dinvale.

Are un master in Artele Spectacolului la University of Leeds si timp de 8 ani a fost actrita a Teatrului „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea.

In aceasta stagiune poate fi vazuta la in premiera TOC TOC de Laurent Baffie, regia Alexandru Boureanu si Raluca Paun, in Radio de Eric Bogosian, regia Bobi Pricop, Vesti Bune. Final de Davide Carnevali, regia Alexandru Dabija, Inima si alte preparate din carne de Dan Coman, regia Radu Afrim; Incognito de Nick Payne, regia Radu Iacoban;  Casa cu suricate de David Drábek, regia Radu Afrim; Operatiunea Marte de Alexa Bacanu, regia Dragos Alexandru Musoiu.

Urban.ro are o serie de mini interviuri cu actorii care se intorc la teatre si la munca, dupa foarte multe luni de pauza. E o usa intredeschisa in lumea din spatele scenei, cu detalii printre randuri despre dificultatile prin care trec actorii independenti sau angajati ai teatrelor de stat in aceasta perioada.

Ai emotii legate de intoarcerea inapoi pe scena, in fata publicului? Cum crezi ca va fi?

In momentul in care scriu randurile astea (tocmai am depasit cu doua saptamani anul de cand s-a intrat in carantina in martie 2020), am deja experienta intoarcerii pe scena de mai multe ori, iar emotiile sunt aceleasi pe care le am inaintea oricarui spectacol.

Ti-a fost dor de scena? Si daca da, cum s-a simtit dorul si ce parte ti-a lipsit cel mai mult?

Am avut sansa ca Teatrul National Craiova sa aiba un program incarcat pe absolut tot parcursul acestei pandemii, pana in momentul de fata, incepand de la intrarea in carantina in 2020 cu “Leapsa digitala”, repetitii de text in mediul online, continuand din 24 Aprilie cu primul festival de teatru online din lume care s-a desfasurat in prima perioada a pandemiei, Festivalul International Shakespeare Craiova, mai departe repetitii si spectacole in Stagiunea de Vara in parcarea teatrului, apoi in sala de spectacol cat a mai fost posibil cu public. In 2021 ne-am reintors pe scena cu doua premiere deja, se repeta la inca trei spectacole si pe deasupra este in derulare in acest moment megaproiectul Hektomeron si nu ma sfiesc sa il numesc megaproiect pentru ca asta este ceea ce reprezinta. O sa fac o descriere scurta: Inspirat din Decameron, 100 de povesti, 100 de regizori din 100 de tari, actorii Nationalului, echipa tehnica a teatrului care lucreaza mai mult de zi-lumina cu un efort fantastic si, de asemenea, staff-ul de organizare care munceste zi si noapte contactand regizori si raspunzand la e-mail-uri la cele mai ciudate ore din noapte. Iar tuturor acestora le multumesc!! Ne gasiti pe www.hektomeron.com. Intrati!

In concluzie, dorul meu de scena a cam fost rasplatit. Desi mi-e dor in continuare, si-mi va fi, in orice circumstanta, de la un spectacol la altul, de la o repetitie la alta, de la un gand la altul.

Ce ai facut in aceasta perioada ca sa-ti “tii mintile acasa”?

Mintile au fost acasa chiar daca asta inseamna mai putin decat ce se interpreteaza de obicei cand te gandesti la aceasta expresie.  Poate ca nu sunt in asentimentul general dar, amintirile mele din perioada carantinei, in mod specific, sunt in cea mai mare parte despre liniste, despre mine cu mine si despre timpul care s-a oprit in loc. Pentru mine sa experimentez o asemenea senzatie in care timpul se dilata, in care zgomotele orasului sunt din ce in ce mai rare in asa fel incat timpul isi da timp sa se aseze, paradoxal ma simteam in pace in aria curtii mele care era protejata in contextul in care “dincolo” era urgia.

Ei bine, ce mi s-a intamplat in teatru in perioada asta s-a construit pornind cumva si din linistea din curte.

Nu am considerat vreo clipa proiectele online ca pe o solutie de avarie, dimpotriva. Am luat totul ca pe o sansa. Sansa de a experimenta o alta stare de fapt, mi-am dat sansa de a vedea ceva pozitiv in toata nebunia asta, iar toate aceste proiecte intamplate pe parcursul ultimului an au avut de-a face cu o idee de cunoastere pe care mi-o doream. Conjunctura era si este cea care este, nu pot sa o schimb, nu pot decat sa incerc sa functionez, sa merg in parametrii celui mai bun “Eu” pe care il port.

Ce probleme au aparut pentru tine, si cum te-ai descurcat, motivat?

Probleme nu am avut in prima parte a pandemiei in afara unui atac de panica, anxietate care a durat vreo saptamana si ceva, daca-mi amintesc bine, in timpul repetitiilor la Incognito in regia lui Radu Iacoban. Fondul era de fapt o problema familiala care nu avea legatura cu pandemia decat prin perioada in care se intampla. Si m-a afectat plasand un blocaj intr-un monolog de cateva randuri. De cate ori ajungeam la partea respectiva simteam ca nu mai am aer. Se repeta invariabil, asa ca cea mai buna solutie a fost ca regizorul sa taie monologul si mi-am revenit. Mi-a placut cine am fost acolo.

In ultimul timp nu mai am rabdare cu pandemia, cred ca ar trebui sa-si opreasca cursul. Mi-e dor sa ies pe-afara cu prietenii si cu ne-prietenii.

Cum te vei proteja in timpul repetitiilor si spectacolului in contextul pandemiei?

Port masca. Sunt convinsa ca protejaza! La spectacol nu port.

Crezi ca te vei bucura mai mult, va fi o alta stare pentru fiecare moment petrecut in fata publicului, dupa aproape un an de pauza?

M-am bucurat in fata publicului cum ma bucur mereu, cu exceptia primului spectacol in sala, in septembrie, dupa sase luni de joc afara si in mediul online. Avea legatura cu faptul ca fiind un spatiu inchis putea pune mai mult in pericol publicul care se aventura sa ne vada. Imi amintesc ca mi-au dat lacrimile si aveam asa o admiratie pentru cei care “riscasera” asa ca i-am aplaudat la randul nostru.

Dintre spectacolele in care esti distribuita, care este cel in care iti doresti sa il joci din nou si de ce?

E de asteptat de la un actor sa spuna ca ii place sa joace. N-o sa fac nota discordanta. E adevarat, imi place sa joc sau, mai degraba, sa exist in momentul respectiv, in spectacolul respectiv.  A exista, in cazul asta, are pentru mine un inteles particular pe care nu o sa-l explic. Si daca trebuie sa aleg acum as alege sa joc Inima si alte preparate din carne pe textul lui Dan Coman, in regia lui Radu Afrim. Radu Afrim pe care am avut noroc sa-l intalnesc prima oara la Casa cu suricate. Cam asa imi place sa exist.