De cateva zile a aparut in librarii cartea “Nadia si Securitatea”, o biografie a celei mai mari gimnaste din toate timpurile asa cum reiese ea din dosarele Securitatii comuniste care a urmarit-o de la 13-14 ani.

Cartea urmareste si activitatea antrenorilor asa cum apar ei in dosarele Securitatii si este impresionanta prin detaliile care construiesc caracterul acestei sportive exceptionale – de la modul in care s-a opus antrenorilor si sistemului la 15 ani pana la momentele in care a cedat si s-a supus regulilor.

“Nadia si Securitatea” este scrisa de Stejarel Olaru, istoric, politolog, expert in istoria serviciilor de informatii. Dincolo de cartile istorice care urmaresc detalii din Arhivele Securitatii, Stejarel Olaru este si autorul cartii “Maria Tanase. Artista, omul, legenda” aparuta la Corint in 2019.

Urban.ro a stat de vorba cu Stejarel Olaru despre munca la aceasta carte care e la limita unui document istoric si a unei carti pline de suspence.

• 

• 

Cum ti-a venit ideea?

Eram in masina, prin Onesti, inainte de Craciunul lui 2019 cu niste prieteni si mi-am dat seama ca nu exista nicio carte care sa o prezinte pe Nadia din aceasta perspectiva. Mi-am dorit una de acest gen, istoric.

E o carte aproape academica, se vede educatia ta de istoric, inclusiv in notele de subsol care sunt foarte documentate. E o trimitere când descrii ce inseamna saltul Tsukahara si ce diferenta e intre o executie a Nadiei si a gimnastei ruse Nellie Kim. De unde ai luat aceste detalii atat de specifice, pentru ca nu cred ca te pricepeai la gimnastica.

 (rade) Nu numai ca nu ma pricepeam la gimnastica, dar stiam prea putin despre tot fenomenul. Am comandat de pe amazon studii si carti scrise de antrenori, foste gimnaste din strainatate, care abordau foarte multe teme, de la varsta propice sau recomandata a gimnastelor pentru competitiile internationale pana la relatia dintre antrenori si gimnaste sau evolutia complexitatii exercitiilor pana in prezent.

Apoi am vizionat foarte multe competitii pentru ca youtube este plin de inregistrari de la concursurile internationale din anii ‘70 ’80.Tin minte ca stateam la telefon cu un antrenor (eram in pandemie de asta nu ne intalneam) si il rugasem sa se uite la aceleasi imagini sa comentam impreuna fiecare exercitiul al Nadiei, din punct de vedere tehnic, daca era vreo greseala sau nu, cum se numea elementul executat. In felul acesta am inceput sa invat; n-a fost usor, dar a fost placut.

Cât timp ai lucrat la carte?

Daca las modestia deoparte, as spune ca e cartea pe care am scris-o cel mai repede dintre toate cartile de pana acum. Cu tot cu documentare, am scris-o in 10 luni, de la inceputul anului 2020 pâna in noiembrie. Dupa ce am finalizat-o, am dat-o unor prieteni, oameni din mai multe domenii – unui istoric, unui antrenor, unei gimnaste, unui psiholog – pe care i-am rugat sa o citeasca si sa-mi faca observatii. Apoi in decembrie-ianuarie am introdus aceste observatii.

Evident ca educatia ta de istoric te face sa ramâi in partea de documentar, dar n-ai fost tentat niciodata sa te duci in zona jurnalismului, sa-i intrebi pe oamenii din carte daca stiau de nenorocirile astea?

Am facut acest lucru atât cât am putut pentru ca atunci cand abordezi o astfel de tema esti privit cu multe rezerve: cine e el, ce vrea sa documenteze, care e obiectivul lui. Am contactat foste gimnaste, fosti antrenori cu care am stat de vorba, am facut interviuri cu unii dintre ei, altii m-au refuzat.

Dar ei stiau in detaliiu cine ii “turna” la Securitate?

Banuiau,unii erau cunoscuti si altii nu. Am sa-ti dau un exemplu, desi nu l-am facut public pana acum. La un moment dat, am cautat sa identific cercul relational al Nadiei si al lui Bela Karolyi sa vad cate persoane erau in jurul lor si, bineinteles, daca erau urmarite sau erau informatori. Iar una dintre acestea a fost Ecaterina Szabo, o alta exceptionala gimnasta, care locuieste in Franta, cu care am schimbat câteva idei pe email si al carei dosar, de asemenea, il citisem.

Cati Szabo nu este personaj in cartea mea pentru ca ea s-a lansat in a doua jumatate a anilor ‘80, când Nadia Comaneci deja nu mai era gimnasta, era antrenoare, si reflectorul meu a fost pe Nadia si biografia ei.

Dar Cati Szabo, dupa ce i-am dat documentele din dosar, a fost socata, a spus “nu m-as fi asteptat sa am informatori in jurul meu, femeia de serviciu sau alte persoane cu care ma intelegeam atât de bine”. In conditiie in care, ramanand la acest exemplu, Cati a fost o gimnasta cuminte si nu si-a vazut decat de cariera ei, nu a desfasurat alte activitati care sa atraga atentia regimului politic.

Toata lumea il stia in anii ‘70 pana la jumatatea anilor ‘80 pe nea Iliuta, care era ofiterul de securitate Nicolae Ilie care se ocupa de gimnasti. Am tinut foarte mult sa gasesc o fotografie cu el, voiam sa vad cum arata si am si gasit la un moment dat.

Din toata munca de documentare care e informatia care te-a surprins cel mai mult vazut prin prisma experientei tale de acum?

Cel mai mult m-a surprins, si am stat de vorba cu câteva persoane pe marginea acestui subiect, maniera in care s-au organizat competitiile internationale mari in anii ‘70 si ‘80, campionate europene, campionate mondiale, olimpiade, in timpul carora se organizau tot felul de manevre de culise astfel incât sa câstige unele gimnaste in detrimentul altora. E adevarat ca citind interviuri de-a lungul timpului in presa din Romania, la unele gimnaste am sesizat câte o afirmatie de genul “Când am fost la acea competitie, antrenorul mi-a spus nu te mai chinui pentru ca e stabilit cine o sa castige”, dar nu mi-am imaginat nivelul atât de ridicat al coruptiei. O coruptie patronata in special de Uniunea Sovietica si tarile din fostul lagar socialist precum Germania de Est, Ungaria, Bulgaria care prin intermediul arbitrilor federali participanti organizau manevre de culise.

• 

• 

• 

• 

Pentru mine a fost foarte socant faptul ca Ceausescu putea sa decida ca niste sportivi sa plece din competitie daca era nemultumit de arbitraj. E foarte puternica in mintea mea imaginea cu Nadia care, in timp ce iese din sala pentru ca partidul o scoate din competitie, vede pe tabela de scor ca are nota 10 la bârna si deci ar mai fi luat o medalie la Campionatul European.

Pe vremea aceea lucrurie erau un pic mai complicate decât astazi cand un sportiv are libertatea sa decida la ce competitii merge si nimeni nu poate sa-i schimbe opinia. Atunci insa, fiind o dictatura, sportul era un element de propaganda extrem de important. Noi excelam la gimnastica, la handbal – mai tarziu putin, la fotbal, la tenis – iar mesajul era cât se poate de clar: metodologia noastra, pe care am inventat-o aici, in Romania socialista, care a fost rodul muncii secretarului general al partidului si al liderilor de partid, este infailibila, doar noi avem astfel de rezultate. Pe de alta parte si românii se simteau mândri la rândul lor vazand astfel de rezultate. Ori este evident ca sportul nu era doar sport in acea perioada, ci era si un instrument de promovare a imaginii partidului si a liderilor, respectiv Nicolae si Elena Ceausescu.

Banuiesc ca lucrand la celelalte carti ai petrecut foarte mult timp in arhivele Securitatii si esti cumva mai obisnuit cu deciziile partidului decât noi care nu suntem contectati la acest domeniu, dar nu te-a surprins faptul ca aveau drept de veto pe un concurs si pe viata unui sportiv, pe anii lui de pregatire?

Cum sa nu, te surprinde chiar si atunci când stii mai multe despre implicarea Partidului in astfel de domenii, inclusiv in sport. Acolo a fost decizia lui Nicolae Ceausescu care cred eu ca a luat prin surprindere chiar si pe alti lideri de partid care se aflau in anturajul sotilor Ceausescu. El a vazut la televizor competitia, nu i-a convenit arbitrajul si a spus “retragem echipa de la Praga, de la Campionatul European”. A fost o mare, mare prostie pentru ca asa cum spuneai, Nadia urma sa câstige si alte medalii.

Sigur ca se vazuse clar intentia sovieticilor de a manipula concursul si de a o vaduvi pe Nadia de o medalie, dar asta nu inseamna ca trebuia luata o decizie atât de drastica si aberanta. Dar nu aveai cum sa reactionezi in acel moment, odata ce se stia ca decizia a fost luata chiar de Nicolae Ceausescu. Sigur ca la rândul lui, Nicolae Ceausescu a facut in asa fel incât sa nu se afle in plan public ca este decizia sa, ci ca este decizia conducatorilor domeniului sportiv de atunci.

Statul român incasa sute de mii de dolari de câte ori Nadia era invitata la un turneu demonstrativ, iar banii acestia nu ajungeau niciodata in buzunarul ei, ci in conturile statului si nu era rasplatita in niciun fel. Poate ca isi mai cumpara cate un video sau un televizor color. Poate ca avea dreptul sa-si ia mai repede o Dacie, sa nu stea pe lista aceea pe care cu totii asteptam, dar astea erau privilegii ?!

Cartea arata indirect si caracterul Nadiei. Am fost surprinsa de puterea ei de a nu comenta niciodata toate mizeriile care i s-au intamplat, combinat cu curajul de a se opune antrenorului, dar si darzenia de a ramâne in spatiul public doar cu declaratii care tin de activitatea ei profesionala.

E o ultima nota de subsol foarte emotionanta care zice ca, dupa ce a câstigat primii bani in SUA, a donat o suta de mii de dolari federatiei de gimnastica.

Despre Nadia s-a scris enom  Si acum ma refer la presa din Romania de dupa 1989 si a fost abordata din nenumarate perspective, atât viata ei privata cât si cariera ei. Am avut o mica dilema pentru ca m-am intrebat pâna unde ar trebui sa merg. Mi-am dat seama ca trebuie sa-mi pastrez calitatea de istoric si fac in asa fel incât sa nu abordez teme care nu sunt relevante din punct de vedere istoric, din punct de vedere politic; respectiv nu m-a interesat viata privata a Nadiei.Mi s-a parut ca este cea mai corecta abordare, mai ales ca ceea ce am avut de spus, am spus in celelalte pagini.

In acelasi timp au fost multe articole in care se spunea ca Nadia Comaneci a fost o privilegiata si am pus in balanta: sa vedem in comparatie cu viata ei cum a trait ca sportiva si relatiile pe care le-a avut atat de chinuite cu cei din anturaj, daca intr-adevar a fost privilegiata sau nu.

 Bineinteles ca am ajuns repede la concluzia ca privilegiile despre care vorbeau unii erau absolut ridicole. Multi dintre noi le puteam avea daca ne chinuiam mai mult si, in definitiv, chiar daca ar fi vrut privilegii, sa spunem, oricum erau meritate pentru rezultatele si cariera sa exceptionala.

In ceea ce priveste banii despre care aminteai, am incercat dar mi-a fost imposibil de calculat ce bani a adus Nadia regimului si statului comunist pâna in 1989.

Statul român incasa sute de mii de dolari de câte ori Nadia era invitata la un turneu demonstrativ, iar banii acestia nu ajungeau niciodata in buzunarul ei, ci in conturile statului si nu era rasplatita in niciun fel. Poate ca isi mai cumpara cate un video sau un televizor color. Poate ca avea dreptul sa-si ia mai repede o Dacie, sa nu stea pe lista aceea pe care cu totii asteptam, dar astea erau privilegii ?! Chiar daca la un moment dat a avut o viata mai buna, nu a fost nici pe departe privilegiata asa cum ar trebui sa intelegm acest termen. Ci dimpotriva, ce a adus ea României si in plan financiar, nu doar al imaginii, este fabulos. Ori in conditiile acestea mi s-a parut relevant sa remarc chiar si intr-o nota de subsol faptul ca, dupa câtiva ani petrecuti in Statele Unite, cand a inceput sa câstige bani a avut puterea sa doneze Federatiei Române de Gimnastica, o suma importanta atunci.

Mai amintesc un lucru, deja in a doua jumatate a anilor ‘80, Nadia nici macar nu mai calatorea in strainatate, ii era interzis sa plece in Occident. Asa cum te-a impresionat pe tine referirea la donarea unei sume de bani, pe mine m-a impresionat ce s-a intamplat la Los Angeles – 1984, Olimpiada organizata de SUA.

Nadia reuseste sa ajunga dupa ce s-a negociat bine cu americanii si s-au obtinut unele avantaje materiale pentru statul roman. E membra a delegatiei si este primita de presedintele Ronald Regan care asista la deschiderea Jocurilor Olimpice, ceea ce arata din nou valoarea si notoritetatea ei. Fiind pe stadion la un moment dat crainicul ii mentioneaza numele, toate reflectoarele se indreapta spre ea si 80.000 de oameni se ridica in picioare si aplauda minute in sir.

Regimul communist, Nicolae Ceausescu, in loc sa defileze cu Nadia Comaneci peste tot si sa speculeze notorietatea ei in beneficiul tarii si al regimului – pentru ca asta era obiectivul lui -, a tinut-o in România ca intr o colivie de prin 1984-1985. Aberatiile sunt extrem de mari si sper ca am reusit sa scot in evidenta si acest lucru in carte.

Dar Nadiei i-ai dat sa citeasca manuscrisul sau ii vei trimite cartea?

Am avut cu Nadia cateva discutii despre carte si, bineinteles, ca am respectat decizia ei de a nu face comentarii publice pe anumite segmente ale cartii. A spus foarte clar ca despre ceea ce s-a intamplat pana in 1989 nu mai vrea sa faca niciun comentariu. Pe de alta parte, a fost extrem de binevoitoare si atunci cand aveam indoieli asupra unui episod, m-a ajutat cu informatii astfel incat sa nu se strecoare erori. Da, a fost familiarizata cu lucrarea.

Iata, inclusiv acest detaliu de culise pe care tu il dai – ca te-a ajutat cu detalii care competau documentarea – arata un caracter atât de frumos si atât de puternic.

Cum spuneam cartea e indirect un profil al caracterului ei foarte puternic, dar cum ai descrie o pe tu Nadia acum, dupa atat de multa documentare a vietii ei?

Nu am realizat pâna acum ca Nadia a fost o gimnasta atât de talentata incat România ma indoiesc ca va mai avea un astfel de talent prea curând.  

Ma refer, de fapt, la o trasatura a ei extraordinara: Nadia a fost, este, o gimnasta cu o intuitie fabuloasa. Simtea exercitiul in ea insasi, in sinele ei, si asta ii dadea forta si caracterul exceptional al executiei.

Aceasta intuitie pe care a folosit-o cu atât de mult talent in cariera sportiva a stiut sa o foloseasca si in viata de zi cu zi, stiind cand sa se razvrateasca si cand sa accepte.

Dar ca sa raspund la intrebare, as spune ca Nadia a fost un fel de Mozart al gimnasticii din acea perioada si mi-e teama ca prea curand nu o sa mai vedem o astfel de fetita la echipa noastra.

Cine a ales fotografia de coperta? O arata pe ea “nud” emotional. Oricum nu era un copil care sa zambeasca foarte mult, dar pare un copil chinuit, desi are toate acele medalii la gat.

Aici e o mica poveste. Fotografia aceasta apartine unui fotograf, Neil Leifer si a facut parte dintr-o serie de patru cadre, pe acelasi fundal, in acelasi moment. Am gasit-o intamplator pe un site al unui ziar din Canada, intr-un articol in care se spune ca sunt scoase la licitate niste fotografii ale marilor sportivi. Am contactat fotograful, compania Sports Illustrated, apoi agentia Getty pentru a o obtine. Am vrut o fotografie in care sa nu rada, asa cum spuneai nu prea o vedeai razand, de altfel i se spunea “fetita care nu zambeste niciodata”… In acelasi timp, sa fie puternica, sa se vada vointa de a lupta in privirea ei.

Te gandesti sa mai faci asemenea profile pe baza dosarelor din arhivele securitatii si pentru alte personalitati? Ma gandesc, de exemplu, la Sergiu Nicolaescu, care pentru cateva generatii a fost un zeu.

 Nu m-am gandit la Sergiu Nicolaescu (rade). Nu stiu daca l-ar califica sa devina personaj de carte, dar e adevarat ca facand o abordare despre cinematogrfia din Romania din acea perioada, unde s-a scris serios pe acest subiect, Sergiu Nicolescu poate sa fie un personaj important.

In acest moment sunt inclinat sa scriu un roman istoric. Si am si facut cu ani in urma documentarea pentru el. Inca nu-mi dau seama care va fi urmatorul proiect, dar sunt tentat sa incerc si acest gen literar.

Documentat arhiva sau roman istoric literatura?

Chiar documentat pentru ca povestea pe care am descoperit-o am aflat-o din arhive; o poveste din cel de-al doilea razboi mondial foarte interesanta, spectaculoasa as putea sa spun. Si daca as scrie un roman pe acest subiect, probabil ca 90 % din ce ar fi in carte ar fi din fapte care asa s-au intamplat. Doar cateva personaje inventate pentru constructia narativa, as ramane in acest tipar.

Dar de unde pasiunea ta pentru istorie? Ce ceva din copilaria ta te-a indreptat in aceasta directie?

In timpul liceului am avut un profesor de istorie seducator. Cat de mult farmec avea domnul Zamosteanu cu mustata lui subtire si caraghioasa. Profesor care ne povestea istoria atat de frumos si era bland cu noi si, spre deosebire de alti profesori mult mai severi, acesta mi-a lasat mie in suflet dragoste pentru istorie. Cred ca pedagoga lui inspirata are un rol important in ceea ce fac.

Eu sunt istoric prin naturalizare, ca sa zic asa. Istoria – ca scris, am descoperit-o mai tarziu, dupa ce am terminat studiile. S-a intamplat cand l-am cunoscut pe Marius Oprea la Institutul de Istorie Recenta a Romaniei, lucrasem in diferite proiecte cu Alina Mungiu Pipidi si atunci am inceput sa abordez istoria recenta, respectiv istoria regimului comunist, istoria Securitatii si sa incerc sa fac cercetare, atat cat se putea atunci pentru ca erau arhivele inchise.

Dar am descoperit pasiunea pentru acest domeniu, delimitat clar in timp desi in ultima perioada am inceput sa trec catre perioada interbelica, istoria Sigurantei, istoria Serviciului Special de Informatii din perioada interbelica, ducandu-ma in istoria Serviciilor de Informatii Romanesti. E o pasiune care a venit acum 20 si ceva de ani cand am cunoscut niste oameni care m-au indemnat sa fac acest lucru.