Emanuel Parvu JR este nominalizat la premiile Gopo 2021 la sectiunea cel mai bun actor in rol secundar pentru rolul directorului de televiziune din filmul “5 minute”, in regia lui Dan Chisu.

E actor si regizor, dar si profesor universitar.

Ca actor l-ati mai vazut in Bacalaureat (regia Cristian Mungiu) , Portretul luptatorului la tinerete (regia Constantin Popescu), Amintiri din epoca de aur (regia Cristian Mungiu), dar si in serialul HBO Hackerville.

A regizat “Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor” care i-a adus premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul de film de la Sarajevo (si un premiu pentru cel mai bun actor – Serban Pavlu, in acelasi festival).

Intr-o serie de interviuri speciale dedicate nominalizatilor Gopo 2021, Urban.ro a stat de vorba cu Emanuel Parvu despre rolul din „5 minute”, dar si despre proiectele la care lucreaza acum.

• 

• 

5 minute pleaca de la scandalul – real – de la MTR cand un film care vorbea despre o familie homosexuala a fost intrerupt de cativa spectatori protestatari care venisera pregatiti cu pancarde, cu slogane… acelasi incident a devenit la cateva luni subiect pentru un alt film. Din perspectiva ta – a actorului, dar si a regizorului (pentru ca si filme regizate de  tine au rulat la MTR) – cum ai vazut incidentul de atunci?

Cred ca orice tip de cenzura – chiar daca nu apartine unei doctrine/ideologii/partid/sistem social sau politic, ci e pornita ad-hoc, cred ca este – prin simpla sa existenta- un lucru de condamnat. Sigur, aici nu vorbim despre doi oameni care fac sex ziua-n amiaza mare in fata Ateneului. Ca aia ar trebui cenzurati, exista si legi pentru asta. Aici vorbim despre un cinematograf, unde nu te obliga nimeni sa intri, oamenii platesc un bilet si vad o opera audio-vizuala, care a primit un anumit rating de la CNA, care are toate avizele necesare expunerii si aducerii la cunostinta publicului. Putem discuta despre „imi place/ nu-mi place” si mai ales „de ce imi place/ nu-mi place”.  Dar nu ar trebui discutat despre cenzura si mai ales despre intreruperea filmului.

Filmul “5 minute” a avut premiera la inceputul anului trecut in plina pandemie cu foarte putine sali de cinematografe deschise. Intre timp e pe Netflix. Ar fi fost altul impactul lui la public fara pandemie? E un film care ar fi meritat multe dezbateri…

In general, filmul distribuit in cinematografe are un alt recul in „piata” spectatorilor (si asa destui de putini) din Romania. In primul rand pentru ca experienta ecranului „mare” nu se poate compara cu niciun fel de televizor ar avea acasa spectatorul. Pe langa asta, emulatia starnita din dezbaterile „fratesti” in mica noastra breasla, ar fi facut viata filmului putin mai pestrita.

Rolul tau, Coman, e directorul unei statii de televiziune. Nu pare foarte amabil cu subaltenii lui. Cum l–ai descrie?

Ca un amestec de lucruri incompatibile. Stiti mancarea care combina lucruri care merg greu unele cu altele? Chiftele de quinoa cu dulceata de ardei iute. Nici macar alaturarea de termeni nu merge. Exact asa mi se pare si Coman. Un om cu principii indoielnice („las adevarul sa strice o poveste?”), amestecat cu Malvolio de la Shakespeare („voi fi batos cu rudele si tiran cu slugile”) si care, in momentul in care simte pericolul stie sa se replieze imediat si sa cada in picioare.

Pentru cei care vin din lumea presei, Coman aminteste ca limbaj si atitudine, chiar si ca vestimentatie de Adrian Sarbu, fostul director al Pro TV. A fost o inspiratie pentru acest personaj?

Nu stiu daca sa ma bucur sau nu ca ati observat. Asta chiar a fost o indicatie de la Dan – „il stii pe Sarbu cand era tanar?”. Si de-acolo, discutiile au mers mai departe, de aparenta la profunzime. Am incercat sa nu fac ceva separat, nu cred in „personaje”, am incercat sa il fac pe Coman cum as fi eu in mintea lui Dan. Adrian Sarbu a ramas fix ca un punct de plecare.

Din perspectiva celui care se afla in viata de dincolo de ecran fata in fata cu presa – cronicari, cei care iti iau interviuri la lansarile proiectelor tale – cum ai descrie jurnalistii de astazi? Daca ai fi la modul real managerul unei redactii de stiri pentru o saptamana, ce ai schimba?

Cred ca jurnalistul poate fi podul real dintre politic si societate. Presa este una dintre marile puteri din stat, presa a dat jos presedinti si a pus presedinti, a pornit revolutii si a oprit revolutii. Cred ca as incerca sa fac o imagine mai clara anumitor lucruri care ori s-au bagatelizat ori si-au pierdut importanta in societate. As incerca sa fac o distinctie mai clara intre credinta (Dumnezeu) si gesturile publice care aduc culoare inchisa bisericii. As incerca o „evolutie fara revolutie”.

Tatal tau a fost unul dintre cei mai importanti fotografi ai anilor 80 cu multe colaborari cu agentiile internationale de presa, ai crescut intr-un mediu in care ai inteles de mic puterea informatiei si a imaginii. Astazi oricine poate filma orice incident, presa arata altfel cu mult. Cum ar fi fost Coman, personajul tau, in acele vremuri? Ar mai fi fost posibil un asemenea incident?

Probabil ar fi fost posibil, nu imi dau seama insa daca la noi in tara. In perioada aia, presa era propaganda si fiind instrument era controlata. Intr-un fel si azi e la fel, doar ca astazi mai sunt voci care spun lucrurilor pe nume si nu se duc la Jilava. Sau…cine stie? ( rade). Au fost multe incidente si atunci, era totul foarte musamalizat. Intr-un fel, acum s-a schimbat puterea “trompetei”, te auzi mai tare, daca tipi mai mult, ajunge pe la televizor si nu prea mai au cum sa dea inapoi. Pe vremea comunismului se “ocupau” mai consecvent de “agitatori”. Daca ii lua prin surprindere (vezi cazul Parvulescu), avea partidul grija sa nu se mai stie nimic de tine si “daunele” aduse societatii sa fie cat mai mici.

Nu esti la prima colaborare cu Dan Chisu. Cum l-ai descrie ca regizor? Anul acesta filmul 5 minute are foarte nominalizari in sectiunile de interpretare si la actori si la actrite.

Am lucrat cu Dan de la piese de teatru la scurtmetraje, de la emisiuni la lungmetraje. E un prieten foarte apropiat sufletului meu, am invatat foarte multe de la el. Avem si experiente petrecute inafara relatiei profesionale, deci lucrurile merg putin mai adanc. El are aceasta chestiune foarte atragatoare in care lucreaza textul impreuna cu actorul, la repetitii. De obicei, cand primesti un text, il inveti si vii la proba. Si incerci sa nu schimbi nimic din ce a scris scenaristul ala acolo. Dan relaxeaza aceasta chestiune incercand sa apropie cat mai mult textul de actor, nu invers. Doar ca asta necesita o mare incredere de ambele parti. Si de la regizor la actor si de la actor la regizor. Iar daca una dintre ele devine subreda, atunci rezultatul poate avea de suferit.

De la terminarea filmarilor pentru “5 minute”, ai muncit foarte mult in alte proiecte. Ai filmat in plina pandemie al doilea lung metraj al tau. Cum a fost sa filmezi in pandemie si cand vom vedea filmul?

 A fost cel mai frumos, intens si complex lucru pe care l-am facut pana acum. Am avut un sprijin urias in producatorul filmului – Miruna Berescu, fara de care nu stiu cum o scoteam la capat. Si a mai fost un sprijin de Sus, dar despre ala prefer sa nu vorbesc. O sa mentionez doar ca aparea atunci cand parea ca totul se poate narui intr-o clipa. Si cu ajutorul Lui, mergeam mai departe.

De văzut, cred ca o sa il vedem in functie de traseul internațional, aici cred ca Miruna poate sa zica mult mai multe.

Ca regizor abordezi altfel un scenariu pentru ca stii imaginea puzzle-ului final format din rolurile fiecarui actor. Cum esti ca actor pe set? Dar la repetitiile de la teatru?

Ca actor sunt total diferit fata de ceea ce gandesc atunci cand sunt in spatele camerei. Ca actor incerc sa inteleg foarte bine „bucata” mea, relatiile cu ceilalti si scopurile – de ce fac ce fac si de ce spun ce spun. Ca actor sunt foarte egoist, din pacate pentru mine. Imi dezvolt lucruri, chestii, tertipuri pe care ma sprijin si in viata de zi cu zi, pentru a face textul respectiv sa fie cat „mai al meu”.

Ca regizor, cred ca sunt foarte dificil. Din pacate, am pretentia ca toti ceilalti implicati in proiect sa aiba daruirea mea. Cu mintea stiu ca nu se poate. Dar cu inima sper. Si incerc din rasputeri sa-i motivez si pe ceilalti ca sa fim impreuna in povestea aia timp de cateva luni. Si mor cand un actor nu stie textul. Pur si simplu mor, mi se blocheaza mintea.

Teatru fac din ce in ce mai rar. Din aceleasi motive, de daruire. Nu pot sa vad cum partenerul vine mai tarziu ca mine la teatru, nu pot sa vad ca nu stie textul, nu pot sa vad ca „o ia in usor”. Stiu ca sunt feluri diferite de abordare, dar tocmai din cauza aia prefer sa ma retrag eu.

Care e teama cea mai mare ca actor? Dar ca regizor? In care dintre ipostaze crezi ca esti mai expus, mai vulnerabil?

Ca actor, teama cea mai mare e sa aud de la regizor „tras, mergem mai departe” si sa simt ca nu am dat tot ce am putut in secventa aia. Si de obicei, ma duc sa mai cer o dubla. Pentru ca filmul ramane. Si nu cred ca pot dormi bine cu mine sa stiu ca am lasat o secventa fara sa scot din mine tot ce am putut. Ca regizor e cam la fel. Doar ca am mai multa rezistenta acolo. Stiu de la inceput ca va fi o perioada din viata mea in care nu ma intereseaza nimic altceva si trag de mine pana la lesin, pana cand stiu ca am facut tot ce se poate din secventa respectiva. Nu e ca si cum am face filmul ala de mai multe ori. O data ce am zis „tras, mergem mai departe”, gata, s-a terminat, aia e secventa si aia va ramane pentru tot restul vietii mele.

Ca regizor esti mult mai expus. In primul rand pentru ca faci mult mai rar un produs. Ca actor, faci cateva filme pe an. Ca regizor, faci unul la patru-cinci ani. Si stii ca filmul ala iti va atarna de gat toata viata.

Esti unul dintre actorii autori care a renuntat la tot ce avea (o cariera foarte profitabila in televiziune, ca regizor al unuia dintre cele mai de success show-uri tv de divertisment) ca sa-si urmeze visul de a regiza filme si a juca in doar productiile de teatru si film care-i plac. E un lux care te-a costat mult, si material si emotional. A fost vreun moment cand te-ai indoit de decizie?

Nu cred ca poate exista siguranta. Exista un entuziasm, dar siguranta pe mine ma sperie. Cred ca dubiile, intrebarile si cautarile te fac sa cresti. M-a costat foarte mult. Emotional in primul rand, pentru ca nu stii daca sau cand vei performa in drumul nou pe care ai plecat. S-ar putea s-o dai de gard, s-ar putea sa nu-ti iasa. Si ce faci atunci? Te opresti? Te intorci? Eu nu cred. Nu cred nici sa persisti in „prostie”, dar cred ca e o alegere foarte grea. Renunti in primul rand la confort, iar in vremurile pe care le traim, confortul are multe conotatii – de la confortul material la confortul psihic. Dar cred si ca o viata frumoasa, in care totul iti merge ca pe roate, te va face sa mergi la culcare cu un zambet tamp, sfarsind in admiratie de sine. Si aici ma intorc la spusele domnului Noica – „pentru o viata spirituala, conditiile bune sunt proaste”.

Au meritat sacrificiile?

A meritat fiecare secunda de chin. Evident ca intrebarile vin, cateodata in valuri, ca trenurile, cateodata mai si suiera. Dar daca iti propui Everest-ul, cred ca e bine sa mergi pana simti ca nu mai poti si inca putin dupa aia. S-ar putea sa nu ajungi niciodata in varf, dar cand nu o sa mai poti si te uiti in spate sa vezi pana unde ai mers, s-ar putea sa fii multumit ca ai reusit sa parcurgi macar jumatate din distanta. O sa merg putin spre cuvintele domnului Tutea – „sa nu confundam scopurile cu idealurile”.

Daca iti propui tinte realizabile (bine, nu vorbim acuma despre utopii – „imi propun sa zbor de pe Intercontinental si sa aterizez pe magazinul Unirea), tinte pe care s-ar putea sa le atingi, idealuri pe care vezi ca altii le-au atins, atunci cred ca sprijinul in speranta, poate functiona. Si evident, secondat de munca neintrerupta pentru a atinge idealul.

Ai experienta nominalizarilor la Gopo, dar si la festivaluri internationale. „Meda sau partea nu prea fericita a lucrurilor”, primul tau lung metraj a luat premiul pentru cel mai bun regizor la Sarajevo, si premiul pentru cel mai bun actor (Serban Pavlu) si a avut 4 nominalizari la Gopo in 2018 (cel mai bun debut, cel mai bun film, cea mai buna magine, cel mai bun actor). Mai ai emotii la asemenea gale?

Am emotii si cand trebuie sa spun o poezie la o serbare. Evident ca exista o rutina, exista un traseu pe care ai mai fost. Dar produsul, oamenii, conjunctura, vremurile, tot amestecul asta dau parca senzatia de nou. Emotiile fac parte din noi, invatam doar sa le mascam mai bine. Cred ca galele sunt importante pentru industrie. Cu cat sunt mai mediatizate, cu atat presa (revenim la puterea presei) va pune umarul la aducerea atentiei unor oameni care nu sunt din breasla. Si atunci, cu cat mai multa atentie cu atat mai multi sponsori. Cu cat mai multi sponsori, cu atat mai mult interes pentru o mica breasla care a adus Romaniei cele mai mari performante pe plan international in ultimii 15 ani.