Elvira Deatcu este nominalizata la premiile Gopo 2021 la sectiunea cea mai buna actrita in rol secundar pentru rolul Maria Holban din filmul “5 minute”, in regia lui Dan Chisu.

Pe Elvira Deatcu publicul o regaseste cel mai des pe scena Teatrului Odeon, insa si pe ecranele tv si in salile de cinematograf, in productii ca ”…Escu…”,  “Romanian Traditions”, “Ana mon amour” sau ”Pororoca” dar si in numeroase seriale romanesti precum “Vlad”, ”Pariu cu viata” sau ”Iubire si Onoare”.

Intr-o serie de interviuri speciale dedicate nominalizatilor Gopo 2021, Urban.ro a stat de vorba cu Elvira Deatcu despre rolul din „5 minute”, dar si despre proiectele la care lucreaza acum.

Sunteti nominalizata la editia de anul acesta a Gopo pentru rolul din “5 minute”. Filmul a avut premiera oficiala in plina criza pandemica, cu cinematografele aproape inchise, iar locurile unde cel putin la inceput s-a vazut a fost in cinematografe mici din zona Banatului – Vulcan, Oravita, Caransebes, Petrosani, Toplita, Otelu Rosu. Cum ati simtit aceasta lasare locala?

Filmul era programat oficial pentru a fi lansat in cinematografe chiar cand a inceput pandemia in martie anul trecut, stabilisem cu productia si cu Dan Chisu. A fost foarte frustrant pentru toata lumea. O lansare in cinematografie este o bucurie de la care noi am fost privati. Am mai incercat dupa aceea o lansare si in Bucuresti, dar lumea era tematoare cu intalnirea intr-un spatiu inchis, asadar nu s-a concretizat.

Am avut insa parte de feedback,pentru ca a fost o avanpremiera la Festival de Cannes a Bucarest, apoi la Muzeul Taranului Roman, dar n-a mai fost bucuria unei intamplari ca aceea a intalnirii dupa premiera oficiala, am simtit ca nu s-a inchis cercul.

• 

• 

Povestea din “5 minute” pleaca de la un caz real, unde Diana Cavaliotti joaca rolul jurnalistei care conduce ancheta despre incidientul de la Muzeul Taranului Roman. Credeti ca publicul incepe sa devina mai tolerant cu comunitatea LGBT si accepta mai usor filme sau spectacole cu aceasta tematica de incluziune?

Da, cu siguranta. In primul rand, pentru ca oricat suntem noi de trogloditi si blocati in niste tipare – si cand zic noi, ma refer la generatia adulta, vin din spate copiii care ne “palmuiesc” la figurat si ne dau lectii de lipsa de ipocrizie. De fapt, despre asta cred ca este vorba, despre prejudecati si ipocrizie. Da, eu sunt convinsa ca publicul si-a schimbat mentalitatea si cred ca acesta este rolul artei, sub orice forma s-ar afla ea.

Pentru ca “5 minute” este despre un material de presa, din perspectiva actritei care se intalneste cu presa cel putin pentru interviuri, dar si in alte contexte, cum vedeti dumneavoastra jurnalismul de astazi?

Nu prea am termen de comparatie pentru ca n-am fost extrem de implicata in fenomen, eu am mare incredere in generatia tanara, inclusiv in domeniul presei, avand doi copii si vazand cum sunt ei: mai destepti decat noi si mai temerari. Din aceasta perspectiva, ar trebui sa fie lucrurile mai bine la toate nivelele si in toate spatiile de comunicare. Eu cred ca avem o sansa si implicit si cei care fac jurnalism acum. Fiecare avem niste repere de niste jurnalisti, de niste nume pe care le stim din presa, dar eu vreau sa gandesc pozitiv si nu vreau sa fac comparatii, dar simt ca vin din urma niste personalitati faine.

Ce a fost cel mai impresionant pentru dumneavoastra legat de acest film?

Ca dificultate as putea sa-ti spun ca au fost niste secvente destul de grele din punct de vedere al caracterului meu: intalnirea cu fiica noastra, a mea si a lui Mihai Calin, cand am avut o discutie extrem de conflictuala si dramatica, a fost o secventa foarte grea pentru noi trei si mi se pare ca a iesit admirabil. Cum a jucat Ana scena, atunci am fost impresionata de ce era in sufletul ei si in corpul ei la secventa respectiva, am urmarit-o cu foarte mare atentie si foarte mult drag. Mi se pare ca a evoluat foarte frumos, eu cunoscand-o pe Ana de cand era mica.

Iar pentru mine, o secventa foarte grea a fost cea din dormitor. Eu cu Mihai Calin am lucrat mult, ne-am tot intalnit de-a lungul anilor in diverse proiecte, si in teatru, si in televiziune, si in film si a fost un confort psihic din acest punct de vedere. Pot sa spun ca gandim la fel intamplarea asta profesionala si atunci am comunicat foarte bine, cu el si cu Dan Chisu. Dar nu este o experienta incantatoare pentru o actrita sa filmeze o secventa de dormitor. Mi-a fost greu.

• 

• 

De curand, v-ati intors si pe micile ecrane, in sezonul al doilea din serialul “Vlad”, iar personajul este prezent pana acum, in sezonul 4. Ati povestit in mai multe interviuri ca ati fost primita foarte bine. S-a schimbat dinamica voastra pe scena?

Ma simt foarte bine cu echipa de la “Vlad”, ma simt comfortabil cu ei, desi avem si zile grele de filmare, mai ales emotional, pentru ca au fost niste situatii greu de digerat intre personaje. Am filmat cu Constantin Cotimanis cu care am chiar o relatie de prietenie, am filmat cu Igor Cobileanski cu care am lucrat si in sezonul 3, am lucrat si cu Anghel Damian in calitate de regior, a fost o intalnire foarte faina. Am lucrat cu atentie, cu migala, si ma simt excelent – cred ca despre asta e vorba si asta au nevoie actorii atunci cand are loc o astfel de intalnire profesionala: de intelegere, de pretuire, sa simti ca exista o comunicare, ca opinia ta conteaza, si pentru mine este o bucurie si o onoare sa lucrez alaturi de ei.

In acelasi registru, lucrati si cu Pavel Bartos, care de curand a devenit si regizor, pentru “Romanian Tradition”. Cum s-a simtit in cazul relatiei cu el trecerea de pe scena in spatele camerei de filmat?

Noi suntem in primul rand foarte buni prieteni. Noi am tot umblat in ultimii ani umar la umar si avem amintiri frumoase, avem turnee, avem spectacole pe care le-am jucat impreuna, ne e bine profesional impreuna. Mai are Pavel niste proiecte in lucru unde sper sa ma regasesc in distributie (rade).

Legat de intalnirea cu el din pozitia de regizor, a fost nu neaparat straniu, a fost o altfel de pozitionare pentru ca pana acum am fost parteneri egali si cautarile noastre erau in acelasi sens. Acum, el trebuia sa priveasca intregul. Noi ne-am intalnit inainte si am repetat impreuna, am cautat sensurile, si-a luat foarte in serios calitatea de regizor. Am mai spus asta, dar ce mi-a placut cel mai tare la Pavel atunci a fost ca ma uitam la el si era constient ca era foarte cutezatoare propunerea lui si ca s-a pus intr-o situatie destul de delicata pentru el pentru ca nu avea acest exercitiu al regiei.

Propunerea lui a fost dificila si pentru ca si-a ales o tema complexa, cea a nuntii, cu multa distributie, multa figuratie, complicat, dar pentru el a contat foarte tare echipa. Daca te uiti in distributie, o sa vezi ca suntem oamenii chiar apropiati lui, cu care el a lucrat in teatru si care tinem foarte tare la Pavel, si ne-am adunat asa, o familie de prieteni care ne-am bucurat sa fim impreuna intr-o alta ipostaza.

Va mai amintiti primul casting film? Dar experienta la casting pentru serial? Cat de diferit este un casting acum pentru film sau serial fata de experienta din anii 2000?

Primul casting de film a fost pentru un film american, un film cu vampiri unde am fost mai multi studenti, cu replica, nu doar figuratie, ne-au luat practic de la facultate. Cu serialele, a inceput la 15 ani, cand eram in liceu si am filmat inainte de 89, care a fost facut de Geo Saizescu, si era un serial cu elevi de liceu care se plimbau prin toata tara, “Calatorie de neuitat”. Eram cu Stefan Banica Jr, Tudor Petrut, Delia Nartea, dar si cu Mihai Constantin, Draga Olteanu, Mircea Albulescu, o distributie mare, eram acolo liceeni si profesorii acestor liceeni. A fost o experienta excelenta pentru mine ca am filmat un an de zile si este un serial care s-a dat in anii ’90 in 10 episoade. Atunci a fost prima mea experienta cu un serial.

Si la Dan Chisu pentru “5 minute” am dat un casting de doua ori, desi noi ne cunosteam si am mai incercat sa lucram impreuna dar nu s-au legat lucrurile, am dat totusi proba de doua ori cu doi actori diferiti, iar la “Vlad” cred ca a durat cam o luna de zile castingul. Eram mai multe actrite chemate la casting, pe mai multe secvente, pentru ca producatorii sunt straini si nu ne cunosc, desi lucrasem cu Jesus de Cerro, ne stiam, el avea nevoie de o confirmare a mea in schema de casting pentru “Vlad”.   

• 

• 

• 

Povesteati in interviul cu doamna Rodica Mandache din seria pregatita de Teatrul Odeon de faptul ca v-a salvat profesia prin prisma faptului ca va puteti dedubla si uita, cel putin temporar, de grijile cotidiene. Ce exercitiu ati propune publicului pentru a „evada” din cotidian?

Cand eram studenta, mergeam cu mijloacele de transport in comun, si era un exercitiu care a aparut la un moment dat in capul meu, ma uitam in troleu si imi alegeam o persoana si incepeam sa tes o biografie a persoanei. Este un exercitiu foarte antrenant sa incerci sa iti imagineti varsta persoanei, cu ce se ocupa, si le faci o poveste, un traseu biografic. Odata chiar mi s-a intamplat sa uit sa cobor la statia care trebuia pentru ca stateam sa inventez povestile persoanei, ceea ce inseamna ca functioneaza ca exercitiu de evadare din cotidian.

La Teatrul Odeon, jucati doua premiere in aceasta perioada, „Henry IV” si „Julieta fara Romeo”. In timp ce „Henry IV” este o productie impresionanta, cu decoruri, lumini si multe personaje, „Julieta fara Romeo” este un spectacol care s-ar incadra la definitia simplitatii, fara efecte de sunet si lumina, cu doar trei personaje. Considerati ca scena este doar a actorilor sau este nevoie de un intreg ansamblu gandit in detaliu pentru a transmite mesaje spectatorilor? 

In primul rand, aceasta profesie, de a fi actor pe scena, nu poate exista fara feedback si fara energie de la publicul din sala. Fiecare spectacol este diferit, el nu se va mai repeta, pentru ca publicul se schimba si comunicarea energetica intre noi este alta. Asta este si frumusetea acestei profesii – nici tu ca actor n-ai cum sa fii acelasi ca acum o saptamana pentru ca se intampla lucruri in viata ta ca actor si ca om.

Mai mult, un spectacol n-ar exista fara intreaga echipa tehnica din spate. E lucru cunoscut in teatru, in functie de cati oameni stau in culise pe durata unui spectacol si se uita la spectacol, ei sunt cei care dau masura valorii spectacolului. Cand ei sunt acolo cu noi, au sau n-au treaba, este cel mai bun feedback pentru noi ca ne-a iesit. Eu nu pot sa fiu actrita la mine-n baie, oricat talent as avea. Este vorba despre acest transfer de energie.

Totodata, pe mine ma tulbura cand jucam spectacolul “Julieta fara Romeo” in Sala Studio, unde suntem la o distanta de un metru si jumatate de primul rand de spectatori. Noi ne vedem inainte si jucam spectacolul pentru ca nu putem altfel, energia care vine pare ca te inghite – parfumurile, mirosurile care vin din sala – cand le simti, incepi sa tesi o poveste, incepe o poveste a omului care este in sala, intra in spatiul tau de joc, si te poti pierde, de aceea  este o concentrare cu totul si cu totul aparte ca sa ramai in matca caracterului pe care trebuie sa-l relevezi in seara respectiva. Este extrem de dificil si este obligatoriu sa ne vedem inainte. Mai mult, spectacolul lui Bogdan Theodor Olteanu este scris pentru noi trei – Ruxandra Maniu,  Ioana Bugarin si eu. Este un spectacol care a aparut in urma unor improvizatii, Bogdan a venit cu o idee si ne-a dat teme de improvizatie. Spectacolul s-a nascut impreuna cu noi, suntem in costume de miscare, suntem trei actrite puse in niste situatii si atunci apropierea de public este practica, dar in acelasi timp, te poate destabiliza. Este un exercitiu de actorie onest si curat, iar in repertoriul Teatrului Odeon nu a mai fost un asemenea spectacol.

Dar jos palaria pentru cei care pot juca singuri pe scena, eu n-am incercat niciodata un one woman show, imi este teama, nu ma incumet inca, mi se pare extrem de dificil sa te arati singur pe scena. 

• 

• 

• 

Cum “v-ati tinut mintile acasa”in perioada de ockdown?

Eu am fost in priza, am fost in activitate, fata de alti colegi ai mei care stau inca acasa din martie. Sa fii actor acasa in aceasta perioada este ceva sinistru, iti pierzi practic un instrument pentru ca tu nu mai exersezi si te abandoneaza. Eu am prietene actrite care au venit la spectacole la mine si imi spuneau ca sunt ingrozite de gandul ca se vor intoarce pe scena si cum vor fi cand vor urca pe scena, fiind distribuite in spectacole care sunt cu pauza si care nu se pot juca acum. Este ingrozitor sa stai pe bara in profesia asta.

Eu n-am simtit-o foarte tare, in primele luni, cand noi cu totii credeam ca va dura doar pana in vara, a fost bine, am stat impreuna, am fost destul de speriati, in primul rand pentru ca n-am putut sa-mi vad parintii. Ce m-a destabilizat emotional, si pe mine si pe copiii mei, a fost teama asta de a atinge pe cineva, de a lua in brate, care inca se resimte. Nu mergem la psiholog, dar este o chestie evidenta, emotional este in toti, dupa parerea mea, daca suntem onesti.

Dar eu am lucrat, in mai-iunie anul trecut am terminat sezonul inceput si oprit in martie din “Vlad”, am avut niste zile de filmare, ne-am vazut de cateva ori cu Bogdan Theodor Olteanu in vara, in septembrie ne-am vazut la teatru, am facut covid si am reluat activitatea din 5 decembrie si pana acum am fost in fiecare zi la teatru pana azi, exceptand vacantele de Craciun si Paste. Am stat in teatru, cu masca, am repetat aceste spectacole in paralel, am stat si cate zece ore in teatru si n-a fost deloc usor.

Mai complicat a fost gandul ca nu stii catre ce te indrepti. N-ai nicio predictibilitate. Nu stii cum va fi maine. Chestia asta te doboara. Si “Cui i-e frica de Virgina Woolf?” cu Carmen Tanase l-au repetat din toamna, fara sa stie cand vor iesi cu premiera, iar actorul se insurubeaza in jurul premierei si atunci te pui intr-o forma anume pentru intalnirea cu publicul. Asa, iti pierzi bucuria cand nu stii ce se intampla pentru ca nici nu poti repeta sase luni acelasi proiect.

Daca ar fi sa-va multumiti dumneavoastra pentru ceva din ce ati realizat in anii acestia, pentru ce v-ati fi recunoscatoare?

Pentru copiii mei si pentru familia mea. Eu mi-am dorit in primul rand sa fiu mama, inca din adolescenta. Toate celalalte au devenit un pic mai neimportante decat maternitatea. In profesia asta, trebuie sa fii si sa existi, sa faci si prostii, dar sa faci tot felul de lucruri. Eu dorindu-mi foarte tare sa exist ca mama, am pierdut pe partea cealalta, dar nu regret, mi-am asumat ca nu sunt atat de prezenta profesional.