Leta Popescu este o regizoare care monteaza atat in teatrele nationale din Timisoara, Cluj, Craiova sau Targu Mures dar si in teatre independente precum Apollo 111, in hub-ul artistic experimental Reactor-Cluj sau in Teatru3G-Targu Mures.

Anul acesta este nominalizata la Premiile UNITER pentru Cea mai bune regie cu spectacolul (IN)CORECT care a avut premiera in februarie 2020 la Reactor in Cluj. Este a doua nominalizare a Letei dupa trofeul castigat cu „Parallel” pentru cel mai bun debut din 2014.

S-a remarcat prin propriile proiecte regizorale si printr-o afinitate speciala pentru dramaturgii contemporani de limba romana si maghiara, preferand sa lucreze direct cu ei. 

Intr-o serie de interviuri speciale dedicate nominalizatilor UNITER, Urban.ro a stat de vorba cu Leta Popescu despre regia spectacolului „(In)corect”, despre relatia speciala pe care o are cu coregrafia si cu textele autorilor romani si despre lectiile invatate dupa ce a picat de 3 ori admiterea la facultatea ca mai tarziu sa le predea studentilor de la Regie.

Felicitari pentru nominalizarea la UNITER, mai ales intr-un an atat de neobisnuit! Cum ai primit vestea si ce ai simtit cand ai aflat ca esti nominalizata pentru „(In)corect”?

Era o dimineata tarzie cand am vazut un apel matinal nepreluat de la Laura Ban, sotia lui Cristian Ban, coleg de nominalizare in acest an. M-am speriat, am crezut ca s-a intamplat ceva, sunt destul de sperioasa iar ei imi sunt prieteni, asa ca mare mi-a fost bucuria sa aflu ca nu s-a intamplat nimic, doar am fost nominalizata la Uniter. Am zis, „ah,ce bine!”. Glumesc, iti dai seama ca m-am bucurat, mai ales pentru spectacol, pentru demers, pentru Reactor. In acelasi timp nu pot sa fac abstractie de faptul ca pana la urma premiile au la baza alegeri subiective, sunt parte dintr-un joc, dintr-o constructie, nu ele sunt miza creatiei noastre. Sunt totusi adepta celebrarii, asa ca am sarbatorit nominalizarea ducandu-ma la repetitii mai jucausa si sper sa castig ca sa fac cinste. 

Ai castigat deja un trofeu in 2014 pentru debut cu spectacolul „Parallel”. Insa anul acesta pare istoric pentru UNITER, in sensul in care au nominalizat 3 regizoare la sectiunile „Cea mai buna regie” si „Cel mai bun spectacol”. Cat de important este acest lucru pentru tine?

Pentru mine adanc si personal, nu are nicio importanta. Dar asta nu inseamna ca e un moment sau un gest lipsit de insemnatate. Posibil ca pentru fetele tinere regizoare sa conteze mai mult, asa cum a contat si pentru mine sa o vad pe Gianina Carbunariu la Uniter, langa toti artistii barbati respectabili, unii chiar adorabili. Mai prinzi curaj prin simpla identificare cu celalalt, in cazul nostru cu cealalta. Totusi, imi place sa cred ca nominalizarile femeilor nu e doar o lectie de indreptare a istoriei, ca nu e doar un act activist, ca nu e un statement. Am incredere ca juriul de nominalizari s-a uitat atent, pe doi dintre ei, intamplator, ii cunosc mai bine, Oana Cristea Grigorescu si Claudiu Groza sunt oameni care mi-au vazut majoritatea spectacolelor de la absolvire pana in prezent, deci am senzatia ca nu m-au urmarit atatia ani pentru ca sunt femeie ci pentru ca sunt spectatori de cursa lunga care urmaresc parcursul artistilor. Dar si daca ar fi un statement, pana la urma asa se fac schimbarile, iar eu fac parte dintr-o istorie, dintr-un moment, ca vreau, ca nu vreau, dezbaterea femeilor in teatru romanesc sau in lume exista. Ceva e relevant aici, nu pot nici sa ma opun si nici sa ma sustrag. Particip. 

• 

• 

• 

• 

• 

CV-ul tau si comunicatele de presa despre spectacolele tale nu mentioneaza aproape niciodata premiile castigate sau recunoasterea primita. Pe langa reactia publicului, cat de mult conteaza pentru tine feedback-ul venit din partea colegilor sau specialistilor din lumea teatrului? 

Feedback-ul venit din partea colegilor conteaza enorm in cazul meu, dar nu al oricarui coleg. Am anumiti colegi cu care vorbesc despre teatru, oameni care au cautari la randul lor. Si e o chestie reciproca sa ne urmarim si sa vorbim. Imi place de mor sa stau cu colegi-prieteni sa ne disecam spectacolele. Nu mentionez premiile pentru ca nu mi se par reprezentative atunci cand esti in continua schimbare, formare, cautare. Premiul este o confirmare de moment. Iei un UNITER pentru un spectacol. Asta nu inseamna ca tu faci spectacole de acel gen pentru totdeauna. Nu pot sa ma prezint in lume cu un moment pe care e posibil sa-l si neg la un moment dat. 

Povestea cu Parallel-ul e un pic mai complicata. Spectacolul a fost creat de o intreaga echipa coordonata de Ferenc Sinkó (actor, regizor, coregraf), pentru mine el este adevaratul regizor al acelui spectacol. Asta este un alt motiv pentru care nu mentionez Uniterul de debut, pentru ca nu am simtit niciodata ca e premiul meu ci al echipei, a lui Feró, al fetelor, Lucia Marneanu si kata bodoki halmen.  

Deseori evidentiezi numele dramaturgilor ale caror texte ai ales sa le adaptezi si sa le pui in scena. Cum s-a creat aceasta conexiune cu scriitorii romani si de ce aceasta orientare constanta spre texte contemporane? 

Am ales sa vorbesc despre prezent impreuna cu colegii cu care sunt conectata la acelasi prezent. Pana acum nu m-am putut conecta decat la nivel rational, intelectual cu un autor american, german sau polonez. Am nevoie sa vorbesc cu echipa, nu doar cu autorul, e si cazul scenografului, al coregrafului etc. Am nevoie sa vorbim despre ce vedem acum, aici, langa noi. Si daca ne bate inima la acelasi subiect sau la aceeasi imagine, e match, ca pe Tinder. Dar incet incet ma apropii si de autori straini, si de clasici. Intr-un an, doi. 

• 

• 

Recent ai avut premiera la Apollo cu „Cassandra” de Norah Sadava & Amy Nostbakken, un spectacol care cauta un raspuns pentru ce inseamna sa fii femeie. E un subiect foarte ancorat in prezent, asa cum sunt majoritatea textelor pe care le abordezi. Desi stiu ca nu il vezi ca un teatru militantist, cumva temele „ard” pe agenda sociala. Cum vezi acest lucru, cat e intuitiv si cat e rational in aceste alegeri? 

Cassandra (in original Mouthpiece) e primul text strain pe care il montez si a venit ca propunere de la Vanner Colective. A fost destul de greu, cum spuneam pentru ca raportarea la feminism/feminitate e diferita in Romania fata de Canada. Am incercat si rational si intuitiv sa descalcesc problema. Eu sunt un pic mai blanda la nivel de teze, de militantism. Canadiencele sunt mai in forta, sunt mai hotarate. Eu incerc sa starnesc in spectator niste senzatii, nu am ceva de zis fara de care tu vei ramane un ignorant. Nu vreau sa te conving de nimic, vreau sa-ti starnesc placere. Ce e aceasta placere? Aici o intreaga dezbatere… 

Un alt aspect caruia ii acorzi o importanta interesant de explorat este coregrafia. Cum ai devenit pasionata de acest joc care merge dincolo de miscarea scenica?

Tot Ferenc Sinkó e de vina, si in general Fabrica de Pensule, acest loc care mi-a deschis mintea. Am vazut foarte multe spectacole de dans contemporan. Am asistat la cursuri sau am participat la ele. As putea sa ma uit ore in sir la oameni care se misca. Corpurile spun mai multe decat cuvantul. Si e un instrument principal al actorului. Trebuie explorat fiecare instrument. Sa nu lenevim. Sa nu stam pe scaun sa zicem un text bine. Nu ca ar fi rau, imi place si mie sa ma uit, uneori. Dar sa fac, nu. Ma plictisesc. 

Din toamna vei reincepe sa predai cursuri de Regie in cadrul Facultatii de Teatru si Televiziune din Cluj, in locul in care te-ai format si de unde ti-ai luat licenta si masterul. Cum se simte acesta postura stiind ca in mainile tale sunt viitoarele minti creative ale tarii?

Am predat deja 3 semestre si se simte greu de tot. Chiar e. Nu am multe ore, sunt parte din echipa regizorului Radu Nica, de la toamna vreau sa inventez cateva exercitii practice, dincolo de examenele de semestru. Regia e o meserie practica, practica si inca o data practica si din pacate se face prea putin, mai ales in 3 ani. Nu stiu ce simt, sper doar sa le fiu de ajutor, incerc sa intru eu in mintea lor, sa nu-i fac pe ei sa intre in mintea mea, mintea mea e irelevanta acolo. Scoala e despre studenti, nu despre profesori. 

Cred ca un refuz nu inseamna „esti prost, lasa-te” (desi uneori poate fi si asta). Un refuz inseamna mai degraba ca trebuie sa cauti in alta parte, pe alt traseu. Nu in alt domeniu, ci pe un alt traseu. Asa ca „lectia” de invatat e cum sa o iei cinstit la pas pe drumul tau. Dar cinstit-cinstit. E cel mai greu, dar cred ca atunci cand nu minti, n-ai cum sa nu-ti gasesti locul la un moment dat. Si chiar si in varianta in care nu-ti gasesti locul niciodata, exista satisfactia ca ai incercat tu, dupa mintea si fortele tale. Ratarea are ceva nobil daca e bazata pe adevar. 

• 

• 

Cand ai dat la UNATC ai picat de 3 ori insa nu te-ai oprit si nu numai ca ai „demonstrat” ca locul tau este in lumea teatrului, dar primesti si lauri si ai reusit sa treci de partea profesorilor. Ce lectii ai invatat din „refuzurile” primite atunci?

In cei 3 ani de rateuri, am inteles mereu de ce nu intru eu. Nu intelegeam de ce intra altii. Asta era greu de gestionat dar ma si ajuta sa nu ma las. Nu intelegeam criteriile. Puteai usor sa ma convingi ca eu sunt proasta, dar nu ma puteai convinge ca toti cei 30 care au intrat in cei 3 ani sunt o lumina. Unii erau. Dar eu picam, cum sa zic, cu nota 3. Adica rau de tot. Nu la limita sau sub linie, ci printre ultimii picati. Si atunci lectia a fost ca lucrurile sunt subiective rau de tot si ca pur si simplu exista momente si locuri in care nu esti placut, nu esti dorit, asa ca du-te-n alta parte, Leto!  

Ce lectii crezi ca au de invatat tinerii artisti – actori sau regizori – in privinta refuzurilor. Asa cum se stie, cei aflati la inceput de drum nu primesc foarte bine un „nu”.

Cred ca un refuz nu inseamna „esti prost, lasa-te” (desi uneori poate fi si asta). Un refuz inseamna mai degraba ca trebuie sa cauti in alta parte, pe alt traseu. Nu in alt domeniu, ci pe un alt traseu. Asa ca „lectia” de invatat e cum sa o iei cinstit la pas pe drumul tau. Dar cinstit-cinstit. E cel mai greu, dar cred ca atunci cand nu minti, n-ai cum sa nu-ti gasesti locul la un moment dat. Si chiar si in varianta in care nu-ti gasesti locul niciodata, exista satisfactia ca ai incercat tu, dupa mintea si fortele tale. Ratarea are ceva nobil daca e bazata pe adevar. Nu putem fi toti mari descoperitori de drumuri, dar e posibil sa participam la descoperirile altora. 

Am putea spune ca experimentele artistice de la Fabrica de Pensule au schimbat lumea artei europene si chiar la nivel global, daca ne gandim la Adrian Ghenie. Cum vezi colectivul de acolo, ce anume va face sa ganditi diferit si mult mai curajos decat in Bucuresti, de exemplu?

Din pacate Fabrica pe care o stim noi nu mai exista, si-au mutat si sediul, oamenii au obosit, s-au dispersat etc. E cumplit de greu sa rezisti in sistemul actual iar Clujul se transforma de la o zi la alta intr-un oras din ce in ce mai steril, arta nu e o preocupare a Clujului, sa nu ne mintim. Oricati de Ghenie ar exista, tot un bloc s-ar construi pe un teren liber si in niciun caz o galerie cu lucrarile lui. 

Nu stiu ce ii facea pe oameni sa gandeasca diferit, cred ca erau mai conectati cu artisti din strainataturi, multe grupuri de artisti din Ungaria veneau pe la Fabrica, multe rezidente, schimburi de experienta, zeci de spectacole ciudate de peste granita. Si in Bucuresti se intampla asta dar mult mai dispersat, probabil. CNDB -ul (parteneri de traditie de altfel cu Fabrica de Pensule) sau Institul Prezentului au cam acelasi vibe. Dar cred ca in Bucuresti te pierzi in evenimente de tot soiul. Clujul fiind mai mic, clocotea intr-un singur punct. Totul era concentrat si devenea mai puternic. Asta era reprezentativ si pentru cei care au facut Fabrica de Pensule: clocoteau de chef si placere si bucurie. La inceputuri erau impreuna si mutau muntii din loc. Da, acolo, intr-o margine de cartier, intr-o fosta fabrica, langa calea ferata, clocoteau idei. Era superb. Nu mai este.  

Mergand inapoi in timp in momentul in care faceai „naveta” de la Galati la Bucuresti pentru a vedea spectacole de teatru, cum vedeau parintii tai aceasta pasiune pe care o incurajau?

Parintii mei? N-au avut de ales. Ei m-au dus la teatru cand eram mai mica, iar de pe la 11-12 ani eu am zis ca ma fac actrita. N-am avut alta pasiune, nu am vrut niciodata altceva, doar lucruri teoretice, sau complementare, mi-ar placea sa mai fac facultati de antropologie, sociologie, psihologie, istoria artei, filozofie, le-as face pe toate. Dar doar pentru ca ele sunt complementare teatrului. Cand ai un copil obsedat in casa, nu ai ce sa-i faci decat sa-l incurajezi. Faceam naveta Galati-Braila, iar Dani, prieten al meu din Galati, regizor si el, era expert in a merge cu nasul la Bucuresti la spectacole. El m-a tras dupa el, si mi-a aratat Bucurestiul. Ii multumesc pe aceasta cale. 🙂 

Iti aduci aminte ce anumite te-a marcat atunci, care a fost primul spectacol care te-a facut sa vrei sa fii pe scena? 

Nu un spectacol m-a facut sa vreau sa fiu actrita, ci mai degraba ce am simtit cand am inceput sa fiu apreciata. Imi placea atentia. Imi placea senzatia ca sunt ascultata, iubita, dorita, lucruri firesti. Eram o fetita cu un frate mai mare, adorat de familie si de mine inclusiv, imi petreceam timpul cu el si cu baietii. Cand am zis prima poezie pentru admiterea de la Scoala Populara de Arta si s-a facut liniste, am zis asta e. Aici e locul meu. Apoi m-am razgandit, nu mi-a mai placut atentia ci m-a fascinat ca in spatele masinariei asteia sta un om, ii zice regizor. O chestie si mai perversa decat actoria. 

Care sunt lucrurile esentiale care ar face mai buna lumea in care traim astazi?

Dorinta. Lumea imi pare lipsita de dorinta. De placere, de bucuria, de drive, zi-i cum vrei. Si asta ne face delasatori, lipsiti de viata, individualisti, preocupati de lucruri irelevante. Pentru mine viata e placere. Un joc. Nu un joc simplu. E chiar greu. Dar un joc. In niciun caz nu e un chin, nu e un test de anduranta, plus ca nu e despre noi si meschinariile noastre individuale. Asa ca hai sa-l jucam!

Daca ar fi sa iti fii recunoscatoare tie pentru ceva, pentru ce ti-ai multumi din tot ce ai realizat anii acestia?

Ca n-am trisat. 

*

Puteti vedea imagini din toate spectacolele regizate de Leta Popescu pe site-ul ei de portofoliu.