Situat în decorul întinderilor vaste din Vestul Statelor Unite, În ghearele câinilor este o poveste uimitoare despre tirania domestică, masculinitatea brutală și despre sfidarea cutremurătoare, spusă de una dintre cele mai puternice și distinctive voci din literatura americană. O dramă despre doi frați – unul, atrăgător, dar crud, și celălalt, blând și liniștit – și despre o femeie și fiul ei, a căror sosire în ferma de vite a celor doi spulberă o pace deja tensionată. De la primul paragraf șocant până la ultimul cuvânt al romanului, cititorul este fascinat de stilul lui Thomas Savage, precum și de cruzimea și înflăcărarea personajelor sale.

Thomas Savage este un scriitor american cunoscut pentru nuvelele sale Western în care a surprins viata americanilor care traiesc in vest. În ghearele câinilor a fost publicată pentru prima dată în 1967, iar criticii au comparat povestea cu o tragedie greacă. Romanul a fost ecranizat in acest an  în regia lui Jane Campion cu Benedict Cumberbatch in rolul principal, iar filmul a fost prezentat la Festivalul de Film de la Venetia, unde Jane Campion a primit premiul pentru cea mai buna regie.

Romanul va apărea în noiembrie la editura Corint cu doar cateva zile înainte de premiera filmului pe Netflix.

În ghearele câinilor, de Thomas Savage.

Traducere din limba engleză de MIHNEA GAFIȚA.

Fragment

Phil era întotdeauna cel care se ocupa de castrare – mai întâi reteza vârful scrotului şi-l arunca deoparte, apoi împingea în jos mai întâi primul, apoi şi-al doilea testicul, spinteca membrana irizată care le învelea, le smulgea pe rând de-acolo şi le arunca pe foc, unde se încingea fierul înroşit. Curgea surprinzător de puţin sânge. În câteva momente testiculele explodau ca nişte floricele de porumb imense. Se spunea că unii le mâncau, cu un pic de sare şi piper. „Stridii de munte”, le zicea Phil cu rânjetul lui viclean şi le bătea apropouri tinereilor de la fermă că ar face bine să le mănânce şi ei, dacă-şi făceau de cap cu vreo fată.

Fratele lui Phil, George, care prindea vitele în laţ, roşea la auzul sfatului, mai ales când era rostit dinaintea ajutoarelor de la fermă. George era un bărbat îndesat, cumsecade, fără sare şi piper, şi lui Phil îi plăcea să-l scoată din fire. Măiculiţă, tare-i mai plăcea să scoată oamenii din fire!

Nimeni nu purta mănuşi pentru treburile de fineţe cum era castrarea, dar le purtau pentru aproape orice altă treabă, ca să-şi protejeze mâinile de funia care-ţi taie palma, de aşchii, tăieturi şi bătături. Purtau mănuşi când prindeau vitele, când construiau ţarcuri, când însemnau vitele cu fierul înroşit, când aduceau fân, chiar şi când călăreau, ca să pună caii în mişcare sau să mâne vitele. Mai bine zis, le purtau cu toţii în afară de Phil. El ignora bătăturile, tăieturile şi aşchiile şi-i privea cu dispreţ pe cei care purtau mănuşi de protecţie. Mâinile lui erau puternice şi uscăţive, cu pielea mereu uscată.

Cowboy-ii şi ajutoarele de la fermă purtau mănuşi din piele de cal comandate din cataloagele de la Sears, Roebuck şi Montgomery Ward – Sears and Sawbuck şi Monkey Ward,[1] după cum le numea Phil. La sfârşitul zilei de muncă sau duminica, atunci când în baracă pluteau aburi de la apa încălzită pentru rufe sau pentru bărbierit, precum şi mirosul loţiunii după bărbierit, dinspre cei care se pregăteau să iasă în oraş, se chinuiau să-şi completeze formularele de comandă, aplecaţi deasupra lor ca nişte copii mătăhăloşi, rozând capătul creionului, uitându-se încruntaţi la scrisul lor înghesuit, prinzându-şi urechile când ajungeau la greutatea pachetului şi codul poştal. Adesea se dădeau bătuţi, oftau şi îi pasau treaba cuiva care avea mai multă experienţă cu scrisul şi cu cifrele, unul dintre ei care să aibă liceul măcar, vreunul care uneori redacta scrisori în numele lor către părinţi şi către surorile cărora le duceau dorul.

Dar cât de minunat era să pună comanda la poştă, ce plăcere şi ce chin era să aştepte coletul trimis de la Seattle sau Portland, care avea să aducă, poate, odată cu mănuşile noi, pantofi noi de ieşit în oraş, plăci pentru fonograf, un instrument muzical cu care să-şi aline singurătatea în serile de iarnă, când vuietul vântului răsuna ca un urlet de lup dinspre crestele munţilor.

Cea mai bună chitară pe care v-o putem oferi. Coarde şi partituri pentru chitară clasică. Un grif lat din abanos, o cutie de rezonanţă fină din lemn de molift, cu striaţii în evantai, spate şi umeri din lemn de trandafir şi muchii din lemn de corn. E o frumuseţe pe cinste.

– Ei bine, vă uitaţi pe catalogul ăla vechi? îi întreba Phil, venind lângă sobă şi scuturându-şi zăpada de pe încălţări.

Se uita de jur împrejur, stând cu picioarele răşchirate şi cu mâinile goale la spate. De-a lungul anilor, câţiva dintre tinerei încercaseră să-i imite obiceiul de a umbla cu mâinile goale, dornici poate să câştige un zâmbet aprobator sau un gest din cap, dar încercările de a-l imita treceau neobservate şi, în cele din urmă, începeau să poarte din nou mănuşi.

– Vă uitaţi pe catalogul ăla vechi?

– Fix aşa, Phil, îi răspundeau, mândri că-i puteau spune pe nume, dar închizând catalogul sub pretextul că făceau conversaţie, ca să nu-i vadă cum sorbeau din priviri damele voluptuoase care făceau reclamă la corsete şi lenjerie de corp.

Ce-i mai admirau atitudinea detaşată! Era unul dintre co-proprietarii celei mai mari ferme din vale, îşi putea permite absolut orice şi-ar fi dorit, orice tip de automobil, Lozier sau Pierce-Arrow, de pildă, dar nu voia maşină. Fratele lui, George, îşi exprimase la un moment dorinţa să ia un Pierce şi Phil îi răspunsese:

– Vrei să arăţi ca un jidan?

Şi cu asta încheiase discuţia. Nu, Phil nu conducea. Şaua lui, prinsă cu scara de un cârlig în grajdul lung din buşteni, avea pe puţin douăzeci de ani; Phil purta pinteni din oţel ca la carte – fără incrustaţii de fiţe din argint, nu genul de pinteni la care visau ceilalţi; în loc de cizme purta pantofi obişnuiţi, privea cu dispreţ accesoriile şi zorzoanele pe care le purtau cowboy-ii, deşi în tinereţe fusese un călăreţ mai bun decât oricare dintre ei şi mult mai priceput decât George la prins vitele cu lasoul. În ciuda averii şi a familiei din care provenea, arăta ca un om de rând, se îmbrăca la fel ca oricare dintre ajutoarele de la fermă, în salopetă şi cămaşă albastră din denim subţire – de trei ori pe an, George îl ducea cu maşina la Herndon să se tundă; stătea pe locul din faţă al Reo-ului vechi, ţeapăn ca statuia unui indian în costumul lui ţeapăn de oraş, cu nasul coroiat iţindu-se arogant de sub pălăria gri-ardezie şi cu maxilarul colţuros. La fel stătea şi în scaunul de la frizeria lui Whitey Judd, cu mâinile lui lungi, subţiri şi muncite încremenite pe braţele reci ale scaunului, în timp ce părul care-i crescuse cădea în grămăjoare pe podeaua albă de gresie.

Un comis-voiajor, un tip spilcuit, cu un ac de cravată care-ţi lua ochii, se hlizise la un moment şi-l trăsese de limbă pe Whitey.

– N-aş râde pe seama lui dacă aş fi locul dumitale, i-o întorsese Whitey. Are bani cât să te cumpere şi să te vândă de cincizeci de ori, pe dumneata sau pe oricine din vale în afară de fratele lui. Sunt mândru că vine să-l tund, tare mândru.

Hârşti-hârşti.

– El şi fratele lui sunt parteneri.

Aşa şi erau şi, chiar mai mult de-atât, mai apropiaţi ca fraţii. Mergeau călare împreună când adunau vitele, stăteau la poveşti de parcă de-abia s-ar fi cunoscut, depănau amintiri din liceu şi de la o universitate din California de unde, de fapt, George fusese exmatriculat fix în anul în care absolvise Phil. Phil îşi amintea farsele pe care le făcuse altor studenţi şi prieteni – drăcii ca între băieţi. Phil fusese cel deştept, George, cel care trecuse târâş-grăpiş prin şcoală.

Hotărâri cum ar fi când să vândă tăuraşii toamna sau dacă să cumpere un armăsar Morgan pentru călărie le luau mai curând împreună. În fiecare an Phil de-abia aştepta să meargă la vânătoare în octombrie, când rugineau frunzele sălciilor de pe malul pârâurilor, iar fumul de la incendiile de vegetaţie din depărtare adăsta ca un văl peste culmi. Îi vedeai pe amândoi călare pe cai de povară, străbătând câmpiile înspre munte, Phil înarmat cu carabina cu ţeava scurtă sau cu puşca de vânătoare calibrul 7,8 mm. Nu era ceva atipic să vezi genul ăsta de relaţie între fraţi, Phil înalt şi slab, uitându-se cu ochii lui de culoarea cerului în zare, apoi la pământul din jur; George îndesat şi imperturbabil, ţinând pasul pe un murg îndesat şi imperturbabil. Puneau pariuri – care dintre ei va ochi şi va împuşca primul elan? Ce-i mai plăcea lui Phil ficatul de elan! Înnoptau chiar sub lizieră şi stăteau turceşte în jurul focului, povestind despre vremurile de odinioară şi făcând planuri să construiască un nou grajd, planuri care nu se materializau niciodată, pentru că asta ar fi presupus să-l dărâme pe cel vechi; îşi întindeau sacii de dormit unul lângă altul şi ascultau împreună pe întuneric susurul unui pârâiaş, pe care-l puteai trece dintr-un pas, fix locul de unde izvora fluviul Missouri. Adormeau şi, când se trezeau, se lăsase chiciura în jur.

Ăsta era obiceiul lor de ani buni, deşi Phil de-abia împlinise patruzeci de ani. Încă mai dormeau în aceeaşi cameră, pe care o împărţeau de când erau mici, în aceleaşi paturi de alamă, învârtindu-se fără ţintă prin casa mare din buşteni de când „bătrânii”, cum le spunea Phil, se mutaseră într-o cameră stil apartament la cel mai bun hotel din Salt Lake City, ca să-şi petreacă toamna vieţii. Acolo Bătrânul juca la bursă în timpul liber, în timp ce Bătrâna juca mah-jongg[2] şi se îmbrăca de gală pentru cină, cum făcuse toată viaţa. Încuiat, dormitorul bătrânilor aduna praful ridicat de automobilele – din ce în ce mai multe – care treceau pârţa-pârţa pe drumul din faţa casei. În camera aceea aerul era stătut, muşcatele Bătrânei se uscaseră, ceasul din marmură neagră stătuse.

Gospodăria o mai includea pe doamna Lewis, bucătăreasa, care stătea într-o cabană în fundul curţii şi care găsea timp să facă şi curăţenie, oarecum, plângându-se de fiecare dată când ridica mătura. Fata în casă, ultima dintr-un lung şir, care fusese angajată să servească masa şi dormea într-o cămăruţă la etaj, dispăruse din peisaj. Prezenţa ei ar fi putut părea stranie într-o casă de burlaci, dar fraţii se comportau în continuare cu o bunăcuviinţă aproape şocantă, ca şi cum ar mai fi fost femei la pândă prin casă. George făcea baie o dată pe săptămână, intrând complet îmbrăcat în baie şi încuind uşa după el; se îmbăia în tăcere, fără să stropească prea mult în jur şi fără să cânte; ieşea tot complet îmbrăcat, dar urmat de vălătuci grăitori de abur. Phil nu făcea niciodată baie în cadă, pentru că nu voia să se ştie că se îmbăiază. În schimb, făcea baie o dată pe lună într-o adâncitură din albia pârâului, un loc pe care-l ştiau doar el şi George şi pe care-l mai ştiuse un singur om, cândva. Se uita în jur înainte să intre, nu cumva să-l pândească vreo privire indiscretă, şi se usca la soare, căci s-ar fi dat de gol dacă lua şi un prosop cu el. Toamna şi primăvara trebuia să spargă o pojghiţă de gheaţă uneori. În lunile de iarnă nu făcea baie deloc. Fraţii nu se arătau niciodată dezbrăcaţi unul în faţa celuilalt; înainte să se dezbrace de culcare, stingeau lumina electrică – erau primii din vale care dădeau stingerea.

Mai nou luau micul dejun cu oamenii de la fermă, în sufrageria din spate, dar luau prânzul şi cina ca şi până acum, în sufrageria bună, pe faţa de masă albă, cu tacâmuri de argint. Nu e uşor, nici nu e de dorit să-ţi uiţi vechile tabieturi sau să uiţi cine eşti, un Burbank cu relaţii sus-puse la Boston, în est.

Pe Phil îl îngrijora uneori când George căpăta un aer absent, legănându-se în balansoar, rămânând cu privirea aţintită spre vârful căruia i se spunea Old Tom, aflat la aproape cincizeci de kilometri distanţă şi cu o înălţime de 3 600 de metri, un vârf iubit de mulţi, şi George se legăna şi se tot legăna, uitându-se peste câmpuri.

– Care-i treaba, moşule? îl întreba Phil. Iar îţi rătăceşte gândul?

– Poftim?

– Am zis: iar îţi rătăceşte gândul?

– Nu, nu.

George îşi încrucişa încet picioarele greoaie.

– Jucăm un cribbage[3]?

Țineau cu grijă punctajul de ani întregi.

După părerea lui Phil, problema lui George era că nu-şi punea mintea la contribuţie. Spre deosebire de el, George nu era pasionat de citit. George nu mergea mai departe de Saturday Evening Post; ca un copil, era emoţionat de povestioarele despre animale şi natură. Phil citea reviste precum Asia, Mentor sau Scientific American şi cărţi de călătorie sau filozofie, din cele pe care i le trimiteau la greu de Crăciun rubedeniile din Est. Avea o minte ageră, curioasă – o minte mereu ocupată –, care îi nedumerea pe negustorii şi vânzătorii de vite ce presupuneau automat că un om care se îmbracă şi vorbeşte aşa cum se îmbrăca şi vorbea Phil trebuie să fie sărac cu duhul şi analfabet, mai ales cineva cu o tunsoare şi mâini ca ale lui. Dar obiceiurile şi aspectul lui îi obligau pe cei care nu-l cunoşteau să-şi redefinească ce înseamnă un aristocrat, drept cineva care îşi permite să fie ceea ce este.

George nu avea hobby-uri sau pasiuni. Lui Phil îi plăcea să lucreze în lemn. Construia maşinăriile cu scripeţi care stivuiau fânul – timoftică, iarba-câmpului şi trifoi –, croind bârnele uriaşe cu tesla şi cu maşina de şlefuit. Cu mâinile lui dibace, mereu descoperite, sculpta scăunelele acelea minuscule, de nici trei centimetri, în stil Sheraton sau în stilul lui Robert Adam – degetele lui se mişcau ca picioarele de păianjen, oprindu-se pentru scurt timp ca şi cum cădeau pe gânduri, pentru că degetele lui Phil aveau o inteligenţă aparte, ce rezida, poate, în burice. Rar se întâmpla să-i alunece cuţitul şi, când se întâmpla asta, refuza să-şi dea cu iod sau cu fenoxid de sodiu, două dintre puţinele medicamente pe care le aveau în casă, pentru că familia Burbank în ansamblu nu avea încredere în medicină. Astfel de răni mărunte se vindecau rapid odată ce se ştergea cu bandana albastră pe care o ţinea îndesată într-un buzunar la spate.

Unii dintre cei care-l cunoşteau declarau:

– Ce risipă!

Pentru că ocupaţia de fermier nu era una care să-ţi dea mari bătăi de cap, odată ce obţineai ferma, şi presupunea forţă fizică, dar nu cine ştie ce minte. Phil, se minunau oamenii, şi-ar fi putut alege orice profesie – medic, profesor, meşteşugar, artist. Împuşcase, jupuise şi împăiase un râs cu o îndemânare pe care i-ar fi invidiat-o orice taxidermist. Rezolva cu uşurinţă jocurile matematice din Scientific American – îi zbura creionul pe foaie. Învăţase singur să joace şah, cu ajutorul enciclopediei, şi adesea stătea câte o oră să rezolve problemele de şah din Evening Transcript, un ziar din Boston, care ajungea cu două săptămâni întârziere. Proiectase şi făcuse cu mâna lui la forjă piese decorative sofisticate din fier, suporturi pentru lemne, vătraie în formă de săbii şi tridente – şi-ar fi dorit să poată împărtăşi aceste talente cu George, care rareori se aprindea, de-abia dacă mai fumega, metaforic vorbind, pe care nu-l mai încântau nici drumurile cu maşina la Herndon, când mergea la întâlnirile cu directorii băncilor, spre a lua apoi prânzul la Sugar Bowl Cafe.

– Ce-ai zice să te învăţ şah, Grăsanule? îl întrebase Phil odată, imaginându-şi deja serile în faţa şemineului.

Porecla îl scotea din fire pe George.

– Nu, nu cred, Phil.

– De ce nu, Grăsanule? Crezi c-ar fi un pic cam greu pentru tine?

– Niciodată n-am fost genul care să se omoare după jocuri.

– Jucai cribbage cândva. Şi pinacle uneori.

– Aşa e, jucam, nu?

Şi apoi George punea mâna pe Saturday Evening Post şi se pierdea în vreo fantezie de duzină.

Phil ştia să fluiere şi fluiera binişor, la fel de melodios ca un flaut – începea să fluiere vreo melodie sprinţară şi intra în dormitor, scoţându-şi banjoul ca să cânte Red Wing sau Hot Time in the Old Town. Învăţase să cânte de unul singur şi era o plăcere să-i vezi degetele săltând pe strune. Cândva n-ar fi fost ceva neobişnuit, când se apuca să cânte, să intre şi George încet în cameră şi să se întindă în celălalt pat ca să-l asculte. Dar n-o mai făcea în ultimul timp.

Mai nou, după o melodie, două, Phil se ridica de pe marginea patului, unde stătea cât cânta, se îndrepta de spate, lăsa banjoul deoparte şi o lua pe potecă, prin raigrasul foşnitor, spre baraca ajutoarelor de la fermă.

– Ei bine, băieţi, le spunea, clipind, orbit de lumina lămpii cu gaz.

Întotdeauna câte unul dintre ei se ridica şi-i oferea scaunul, vreunul rămas din casa mare.

– Hei – nu te deranja, spunea Phil de fiecare dată, dar tot de fiecare dată se deranja câte unul – şi degeaba, pentru că Phil nu accepta locul, nici vreun dar de la oricine ar fi fost.

Vizitele lui întrerupeau cine ştie ce discuţie despre curve, politică, cai sau amor şi se lăsa o tăcere care dura până când trosnetul unui vreasc în sobă scotea în evidenţă tăcerea şi vreunul din ei, speriat de tăcere, se simţea obligat să spună ceva.

– Ce părere ai de tipul ăsta, Coolidge[4]? îl întreba câte unul, de pildă, pentru că Transcript-ul ajungea până la urmă şi în baracă, unde era folosit la aprinderea focului şi, doar întâmplător, era şi citit uneori.

Şi apoi Phil se încrunta şi îşi răsucea cu o mână o ţigară ca la carte. Ştia să se folosească de o tăcere prelungită.

– Păi, un lucru apreciez la el, spunea, aprinzându-şi ţigara. Măcar îl duce capul să-şi ţină gura.

Şi Phil începea să râdă şi se pornea o conversaţie poticnită, legată de Coolidge, eventual. Şi poate că unul dintre cei mai tineri, sperând să-l măgulească, îi cerea sfatul în alegerea unei şei. Ce recomanda Phil, modelul cu inelele fixate la jumătate sau la trei sferturi? Şeile de la Visalia chiar erau aşa grozave cum spunea lumea?

Într-un final, Phil devenea un pic melancolic.

– Păi, mă gândesc că vreţi să vă băgaţi în culcuş, băieţi.

– Vai, nici gând, Phil.

Şi mai stăteau la poveşti, poate despre ce aveau de făcut a doua zi, revizia secerătoarelor, dacă era primăvară, sau locul pe unde mişunau nişte cai sălbatici, sau Phil le povestea vreo anecdotă despre Bronco Henry, un călăreţ şi cowboy de prima mână care îl învăţase să facă împletituri din piele neargăsită. De curând, după ce terminase povestea, Phil se uitase deodată pe geam, pe deasupra raigrasului foşnitor, spre geamul luminat al dormitorului din casa mare. Sub ochii lui, lumina se stinsese brusc. George se culcase, fără să-l mai aştepte!

– Păi, băieţi, le spusese, cu un zâmbet abătut, e vremea să mă bag în culcuş.

Odată plecat, unul dintre tinerii nou-veniţi şi slobozi la gură rupsese tăcerea.

– Ştiţi ce – e cam însingurat amărâtul, nu-i aşa? Adică, legat de ce vorbeam până să vină el, credeţi că a avut vreodată pe cineva care să-l iubească? Sau el o fi iubit vreodată pe cineva?

Veteranul grupului se uitase lung la tinerel. Ce zisese junele era un lucru nelalocul lui, ba chiar ceva urât. Ce-avea dragostea de-a face cu Phil? Se aplecase şi mângâiase pe creştet o căţeluşă maro care dormea pe lângă el.

– N-aş vrea să zic nimic despre el şi dragoste. Şi, în locul tău, nu i-aş zice „amărât”. Nu e respectuos.

– La naiba, spusese tânărul, roşind.

– Trebuie să înveţi să te porţi respectuos. Ai multe de învăţat despre dragoste.

---

[1] În traducere aproximativă: „Sears şi capra de tăiat lemne”; „Salonul cu maimuţe” (n. tr.).

[2] Joc provenit din China, oarecum asemănător cu rummy-ul (n. tr.).

[3] Joc de cărți foarte popular în America de Nord, inventat în 1630 de Sir John Suckling (1609–1642), un cavaler englez, poet și jucător pasionat (n. red.).

[4] Calvin Coolidge, preşedinte al Statelor Unite ale Americii între 1923 şi 1929 (n. tr.).