De câteva zile, în librariile din toata țara se afla romanul Fizica tristeții, prima traducere apărută în colecția Anansi. World Fiction de la Editura Pandora M din opera lui Gheorghi Gospodinov, cel mai apreciat scriitor bulgar al momentului.

Romanul Fizica tristeții a fost recompensat cu Premiul Jan Michalski pentru literatură, ediția 2016, și adaptat într-un film de animație, în regia lui Theodore Ushev, ecranizare recompensată cu 14 premii internaționale.

Utilizând Minotaurul ca pe o metaforă structurantă, naratorul construiește un labirint din povești despre propria familie, sărind dintr-­o epocă în alta și dintr­-o perspectivă în alta, într­-o explorare incredibil de minuțioasă și de amuzantă a mentalității est­-europene. Fizica tristeții este o carte care are la bază obsesia pentru arhive, colecții, muzee și capsule ale timpului, despre urmele lăsate de timpul pierdut în texte, imagini și asupra obiectelor. În povestea-­cadru a lui Gospodinov, Minotaurul este victima: neputând să-­și aleagă propria formă de existență, el este secretul bine păstrat din pivnițe, arhive și demisoluri. Gheorghi Gospodinov se dovedește a fi, în acest roman, un demn urmaș al lui Borges.

Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus și apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural (apărut în limba română la Editura Cartier), a fost tradus în peste 20 de limbi. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru și scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik și pentru Deutsche Welle. În prezent trăiește la Sofia.

Romanul Fizica tristeții apare în traducerea din limba bulgară a Cătălinei Puiu.

*

Prolog

Sunt născut la sfârșitul lui august 1913 ca ființă omenească de sex masculin. Nu știu data exactă. Au așteptat câteva zile să vadă dacă supraviețuiesc și abia apoi m-au înregistrat. Așa făceau cu toți. Muncile verii erau pe terminate, trebuiau adunate unele-altele de pe câmp, fătase vaca, alte griji și cu ea. A început Marele Război. Am trecut prin el în timp ce treceam și prin bolile copilăriei: varicelă, pojar și toate cele.

Sunt născut cu 2 ore înainte de răsăritul soarelui, ca o musculiță de oțet. Voi muri diseară, după apus.

Sunt născut pe 1 ianuarie 1968 ca ființă omenească de sex masculin. Îmi amintesc în detaliu tot anul 1968, de la cap până la coadă. Nu-mi amintesc nimic din anul în care suntem acum. Nici măcar numărul lui.

Am fost dintotdeauna născut. Încă îmi amintesc începutul Epocii de gheață și finalul Războiului Rece. Imaginea dinozaurilor care mor (în ambele epoci) este unul dintre lucrurile cele mai insuportabile pe care le-am văzut.

Nu sunt încă născut. Urmează. Am minus șapte luni. Nu știu cum se calculează acest timp negativ în burta mamei. Sunt mărișor, sunt mărișoară (încă nu îmi știu sexul) cât o măslină, cântăresc un gram și jumătate. Coada mi se micșorează treptat. Animalul din mine se stinge, fluturând din coadă, care dispare. Se pare că sunt ales să devin ființă omenească. Aici e întunecos și confortabil, sunt legat de ceva ce se mișcă.

Eu suntem.

Pâinea tristeții

Îl văd limpede. Un băiat de trei ani. Adormit pe un sac gol de făină, în curtea morii. Un gândac zumzăitor trece aproape, pe deasupra lui, și îi tulbură somnul.

Băiatul deschide ușor ochii, încă îi e somn, nu știe unde se află.

Deschid ușor ochii, încă mi-e somn, nu știu unde mă aflu. Undeva într-un tărâm al nimănui, între somn și zi. E după-amiază, acea atemporalitate a după-amiezilor târzii. Duduitul regulat al morii. Aerul e plin de firișoare de făină, o ușoară mâncărime a pielii, căscat, întins. Se aud vorbe liniștite, monotone, toropitoare. Câteva căruțe deshămate așteaptă, sunt pe jumătate pline cu saci, totul e acoperit de praful ăsta alb. Un măgar paște în apropiere, e legat de picior cu un lanț.

Treptat, somnul se retrage de tot. Azi-dimineață, pe întuneric, a venit la moară cu mama și trei dintre surorile lui. El voia să le ajute cu sacii, dar nu l-au lăsat. Pe urmă a adormit. Ele probabil că au terminat, sunt gata fără el. Băiatul se ridică și se uită în jur. Nu le vede pe nicăieri. Iată primii pași ai fricii, încă invizibili, ușori, doar o presupunere pe care o respinge imediat. Nu sunt prin preajmă, dar sigur se află înăuntru sau în cealaltă parte a morii, sau poate dorm sub căruță, la umbră.

Nici căruța nu e. Căruța aia vopsită într-un albastru pal, cu un cocoș desenat pe spate.

Și atunci îl cuprinde frica, îl inundă, așa cum umpli la cișmea ulciorul cel mic, iar apa se ridică, împinge aerul afară și se revarsă. Șuvoiul fricii e prea aprig pentru corpul lui de trei ani, care se umple rapid, iar în scurt timp nu mai are de-ajuns aer. Nici să izbucnească în plâns nu mai are putere. Plânsul cere aer, plânsul este o lungă și sonoră expirație a fricii. Dar mai are încă o speranță. Alerg înăuntru în moară, aici zgomotul e foarte puternic, mișcările grăbite, doi uriași albi toarnă boabele de grâu în gura morii, totul e învăluit într-o ceață albă, pânzele de păianjen din colțuri sunt grele cu făină, o rază de soare trece prin ferestrele sparte și înalte și pe lungimea acestei raze se poate vedea bătaia titanică a firelor de praf. Mama nu e aici. Nici vreuna dintre surori. Un bărbat corpolent, cocoșat sub greutatea sacului, aproape că îl ia pe sus. E certat și i se spune să iasă, pentru că îi încurcă.

Mamă?

Primul strigăt nici măcar nu e strigăt, se încheie cu semnul întrebării.

Mamăă?

Ultimul „ă“ se lungește, pentru că și deznădejdea crește.

Mamăăă…

Mamăăăăăăă…

Întrebarea a dispărut. Deznădejde și furie, o fărâmă de furie. Ce mai e înăuntru? Nedumerire. Cum așa? Mamele nu-și abandonează copiii. Nu e corect. Nu se poate întâmpla asta. „Abandonat“ e un cuvânt pe care nu-l știe încă. Pe care nu-l știu. Necunoașterea cuvântului nu schimbă frica, din contră, o acumulează, o face și mai de nesuportat, strivitoare. Lacrimile o iau la vale, e rândul lor, singurele care pot consola. Măcar poate plânge, frica a izbucnit, ulciorul fricii s-a revărsat. Lacrimile țâșnesc pe obrajii lui, pe obrajii mei, se amestecă cu praful de făină de pe față, apă, sare și făină, și frământă prima pâine a tristeții. Pâinea care nu se sfârșește niciodată. Pâinea tristeții, care o să ne hrănească în toți anii ce urmează. Gustul sărat de pe buze. Bunicul înghite. Înghit și eu. Avem trei ani. În același timp, o căruță de un albastru pal, cu un cocoș pe spate se îndepărtează de moară, iar roțile ei ridcă colbul de pe drum.

E anul 1917. Femeia care conduce căruța de un albastru‑închis are 28 de ani. Și opt copii. Toți spun că era bine făcută, frumoasă, cu pielea albă. Numele-i confirmă asta. Kala. Deși e greu de spus dacă pe vremea aia știa cineva însemnătatea numelui în greacă — frumoasă. Kala și atât. Un nume. E război. Marele Război, cum i se spune, e pe sfârșite. Și ca de obicei, noi suntem de partea învinșilor. Tatăl bunicului meu de trei ani e undeva pe front. Luptă din 1912. De câteva luni nu s-a mai primit nicio veste de la el. Se întoarce pentru câteva zile, concepe un copil și pleacă din nou. Oare nu era și ăsta tot un ordin? Războiul se prelungește, e nevoie de soldați. El nu prea are noroc la viitori soldați, i se nasc numai fete — șapte fete. Probabil, când se va întoarce la unitatea militară, o să-l bage la arest pentru fiecare fată.

Cele câteva monede de argint păstrate pentru zile negre s-au terminat, hambarul s-a golit, femeia a vândut tot ce se putea vinde — patul cu arcuri și tăblia de metal, raritate pentru acele vremuri, părul ei împletit în două cozi, galbenii de la nuntă. Copiii plâng de foame. Au mai rămas un bou și un măgar, care trag acum căruța. Cu boul se chinuie să are. Toamna se îndreaptă către iarnă. A reușit să capete de pomană câțiva saci de grâu și acum se întoarce spre casă cu trei desagi de făină. Printre desagi dorm fetele. La jumătatea drumului se opresc ca să se odihnească măgarul.

— Mamă, l-am uitat pe Gheorghi.

Vocea speriată se aude din spatele ei

— Dana, fata cea mai mare.

Tăcere.

Tăcere. Tăcere.

O tăcere grea, de nepătruns. O tăcere și un secret care va fi transmis mai târziu din generație în generație, an după an. Ce face mama, de ce tace, de ce nu întoarce căruța imediat și nu gonește înapoi către moară?

E război. Suntem oameni, doar nu o să lase un copil de trei ani singur. E băiat, o să-l ia careva, o să-l crească, sunt femei sterpe dornice de copii, o să aibă mai mult noroc. Sunt cuvinte pe care încerc să le găsesc în mintea ei. Dar acolo e doar tăcere.

L-am uitat, l-am uitat, repetă în spate fata ei printre lacrimi. Nu are nicio importanță că altul este cuvântul — l-am abandonat.

Trece încă un minut lung. Îmi închipui cum, din minutul acesta, cu răsuflarea tăiată, scot capetele cei nenăscuți încă. Uite-i, se ivesc prin gardul vremii tata, mătușa, cealaltă mătușă, uite-l și pe fratele meu, uite-mă și pe mine, și fiică-mea, s-au ridicat pe vârfuri. De minutul ăsta, de tăcerea unei femei tinere depinde apariția lor, a noastră în timp. Oare femeia bănuiește câte lucruri se hotărăsc acum? Într-un sfârșit, ridică privirea, ca și cum s-ar fi trezit, se întoarce în prezent, se uită în jur. Câmpia nesfârșită a Traciei, miriștile uscate, lumina schimbătoare a apusului, măgarul care molfăie niște ierburi uscate, indiferent la toate, cei trei saci ce se vor termina fix în miezul iernii, cele trei fete care așteaptă să vadă ce o să zică.

Păcatul deja a fost săvârșit, a ezitat.

I-a trecut prin minte, chiar și numai pentru un minut, să-l lase acolo. Vocea îi e seacă. Dacă vrei, poți să te întorci. I-o spune Danei, fata cea mai mare, de 13 ani. Hotărârea e transferată către altcineva. Nu spune „ne vom întoarce“, nu spune „întoarce-te“, nu se clintește. Și totuși, bunicul meu de 3 ani mai are o șansă. Dana sare din căruță și o ia la goană înapoi pe drumul cernit.

Noi, cei care ne uităm prin ograda acestui minut, cei încă nenăscuți, ne pitim capetele înapoi și răsuflăm ușurați.

Se întunecă, moara a rămas cu mulți kilometri în spate. O fetiță de 13 ani aleargă desculță pe drumul cernit, iar vântul de seară îi umflă rochia. În jur e pustiu, aleargă ca să-și învingă propria-i frică, să îi taie respirația. Nu se uită în lături, fiecare tufiș pare un bărbat ascuns, toate poveștile înfricoșătoare pe care le-a ascultat seara despre războinici, strigoi, zmei, duhuri și lupi gonesc în haită în spatele ei. Dacă se întoarce, o să se arunce asupra ei. Alerg, alerg, alerg în seara caldă de septembrie, singur în mijlocul unui câmp, prin noroiul încins de pe drum, pe care îl simt tot mai real cu fiecare pas, inima mi se zbate în piept, cineva a îngenuncheat la marginea drumului, dar de ce îi e întoarsă mâna așa de straniu în sus, ah, e un tufiș… Uite, în depărtare, primele lumini ale morii… Acolo trebuie să fie fratele meu de trei ani… bunicul… eu.

Mama, străbunica mea, a trăit 93 ani, a traversat veacul de la un capăt la altul, a făcut parte și din copilăria mea. Copiii i-au crescut, s-au dus la casele lor, au părăsit-o, au îmbătrânit. Doar unul dintre ei nu s-a despărțit niciodată de ea. Și a continuat să o îngrijească până la moarte. Copilul uitat. Povestea cu moara intrase deja în cronica secretă a familiei, toți o șușoteau pe ascuns, care cu compătimire pentru baba Kala și pentru vremurile de atunci, care luând-o ca pe o glumă, care învinovățind fățiș, cum ar fi bunica mea. Dar nimeni nu o povestea în fața bunicului. Și nici el nu a povestit-o niciodată. Și nici nu s-a despărțit de mama lui.

O ironie tragică, pe care de obicei o descoperim în mituri. Când povestea a ajuns la mine, în acea după-amiază, protagonista sa nu mai exista. Îmi amintesc că am simțit mai întâi furie și nedumerire, ca și cum eu aș fi fost cel abandonat. Am simțit îndoiala obișnuită față de echitatea Universului. Femeia aceasta a trăit până la adânci bătrâneți prin grija acelui copil de trei ani, abandonat odinioară. Sau poate că tocmai în asta constă pedeapsa. Să trăiești atât de mult și lângă tine să fie în fiecare zi copilul acela. Cel abandonat.

Te urăsc, Ariadno

Nu am putut s-o iert niciodată pe Ariadna pentru că și-a trădat fratele. Cum să dai ghemul celui care îl va omorî pe nefericitul tău frate, părăsit, sălbăticit de întuneric? Vine bărbatul cel chipeș de la Atena, îi fură mințile, cât îi trebuie ei, fată de provincie și din capitală, exact așa, provincială și în același timp din capitală, care nu părăsise niciodată camerele palatului părintesc — un labirint ceva mai luxos.

Dana se întoarce la moară, singură, în întuneric și își salvează fratele, iar Ariadna are grijă să nu-l piardă pe drum pe ucigașul fratelui ei. Te urăsc, Ariadno.

Pe capul Ariadnei din ediția din copilărie a legendelor Greciei Antice am desenat două coarne de taur.

Consolare

Bunico, eu o să mor?

Am trei ani, m-am sculat din pat, stau în mijlocul camerei mici, cu o mână mă țin de ureche, mă doare, cu cealaltă o trag pe bunica de braț și plâng cum numai un copil de trei ani, speriat de moarte, poate plânge. Inconsolabil. Străbunica, aceeași baba Kala, trecută de nouăzeci, care a văzut multă moarte, a îngropat pe mulți, femeie aspră, e așezată în pat, cu părul încâlcit, la fel de speriată ca mine. E miezul nopții, vremea vrăjitoarelor, cum îi zicea ea. Bunicooo, mor, bunicooo, bocesc și mă țin de ureche.

N-o să mori, dragul babei, n-o să mori. Doamne, Dumnezeule, știe și el de moarte…

Mama vine în goană și ne găsește așa, îmbrățișați, plângând în întuneric. Văd clar în fața ochilor acest tablou — un băiat de trei ani, desculț, în pijamaua cu pantaloni scurți, și o femeie uscată, de nouăzeci de ani, în cămașă de noapte, care se va prăpădi în numai câteva zile. Plângând și vorbind despre moarte. Oare nu cumva dădea moartea târcoale? Oare copiii o simt? N-o să mori, dragul babei, n-o să mori, repeta atunci bunica pentru a mă consola. E o rânduială, puiu’ bunicii, prima mor eu, pe urmă bunica și bunicul, pe urmă… Și atunci am început să plâng și mai tumultos. Consolare bazată pe un șir de morți.

Străbunica a murit fix la o săptămână după. Uite-așa, din nimic, a stat la pat o zi-două și s-a dus în noaptea de Anul Nou. Este prima moarte pe care mi-o amintesc, cu toate că nu m-au lăsat să mă uit. Stătea culcată în patul din cameră, micuță și pământie, ca o păpușă bătrână, m-am gândit eu atunci, deși păpușile nu îmbătrânesc. În mijlocul camerei, până aproape de tavan, se afla bradul de Crăciun, împodobit cu vată, cu ghirlande argintii de staniol și cu mingile acelea casante din anii ’70, care în restul timpului erau aranjate cu grijă într-o cutie pe șifonier. În fiecare dintre aceste mingi lucioase și colorate se oglindea străbunica mea moartă.

Mă temeam mai mult pentru bunicul, care stătea la picioarele ei și plângea încetișor. De data asta abandonat pentru totdeauna.

Mult mai târziu, bunicul avea să stea culcat în același pat, într-o noapte de ianuarie și să-și ia rămas-bun de la noi, pentru că-l aștepta drum lung. Mă cheamă mama să o ajut cu sacii de grâu…