„Will” este autobiografia actorului Will Smith, scrisă cu ajutorul lui Mark Manson, autorul bestsellerului de mai multe milioane de exemplare „The Subtle Art of Not Giving a F*ck”.

Cartea spune povestea modului în care un bărbat excepțional și-a stăpânit propriile emoții pentru a face față presiunii uriașe date de meseria de superstar al unor filme de mare succes, într-un mediu foarte concurențial, dar este și povestea omului „în civilie” Will, cu parcursul său către autocunoaștere, cu exemple puternice despre unde te poate duce o voință excepțională, dar și rănile pe care le poate lăsa în urmă.

Deși nu asta era intenția inițială, cartea e ca un manual motivațional.

WILL SMITH este actor, producător și muzician, de două ori nominalizat la Premiile Academiei Americane de Film și câștigător al premiilor Grammy și NAACP, cu o carieră diversă ce cuprinde filme, seriale de televiziune și albume multiplu câștigătoare ale discului de platină. Este deținătorul a numeroase recorduri de vânzări, printre care recordul pentru cele mai multe filme consecutive (opt) cu încasări de peste 100 de milioane de dolari. El și soția lui au înființat Will & Jada Smith Family Foundation, cu scopul îmbunătățirii calității vieții prin asigurarea resurselor esențiale pentru accelerarea inițiativelor care se concentrează asupra dezvoltării individuale și colective în domenii precum educația, emanciparea socială, sănătate și bunăstare, și sustenabilitate.

MARK MANSON este autorul best-sellerurilor New York Times – Arta subtilă a disperării și Arta subtilă a nepăsării. Cărțile lui Manson au fost traduse în peste cincizeci de limbi, acumulând vânzări de peste douăsprezece de milioane de exemplare în toată lumea. Manson coordonează una dintre cele mai mari platforme online dedicate dezvoltării personale, markmanson.net, având peste două milioane de cititori lunar și jumătate de milion de abonați.

Fragment „WILL” – Will Smith, Mark Manson, Traducere din limba engleză de Forin Tudose. Cartea a aparut la Editura Lifestlyle Publishing

• 

• 

ZIDUL

Zidul din față al magazinului tatălui meu aproape că se năruia. Când aveam unsprezece ani, a decis că trebuia unul nou. Un zid mare: aproximativ patru pe şapte metri. Tata făcea totul cu mâinile lui. Aşa că, în loc să angajeze vreun om sau o firmă de construcții, s-a gândit că ar fi un proiect numai bun pentru mine şi Harry, fratele meu mai mic.

Daddio s-a ocupat de demolare. Îmi amintesc că priveam gaura tot mai mare din perete cu o neîncredere absolută. Eram cât se poate de sigur că acolo nu va mai exista niciodată un perete.

Timp de aproape un an am mers cu fratele meu la magazinul tatălui nostru ca să muncim la peretele ăla, în fiecare zi după şcoală. Am făcut totul singuri. Am săpat fundația, am amestecat mortarul, am cărat fiecare găleată. Încă îmi amintesc formula: două părți ciment, o parte nisip, o parte var. Harry se ocupa cu furtunul de apă. Amestecam mormanul cu lopețile afară, pe trotuar, după care umpleam gălețile de zece litri şi ne puneam pe aşezat rânduri de cărămizi. Lucram fără armătură sau vreun cadru din lemn, doar cu o nivelă din acelea cu o bulă de aer la mijloc. Cine ştie câtuşi de puțin despre construcții, a înțeles deja că metoda noastră era ridicolă. Și, ca să fim sinceri, asta era un fel de muncă de sclavi în zeghe. Azi ar fi de competența Protecției Copilului. O muncă îngrozitor de istovitoare şi inutil de lungă, ce a ajuns să consume mare parte dintr-un an de viață pentru doi copii, în timp ce pentru o echipă de adulți ar fi fost o treabă de cel mult câteva zile.

Am lucrat împreună cu fratele meu şi weekenduri, şi sărbători, şi vacanțe. Am lucrat toată vara. Tata nu îşi lua niciodată vreo zi liberă, prin urmare nici noi. Îmi amintesc atâtea momente în care am privit descurajat la golul care trebuia umplut, complet descurajat. Nu vedeam cum s-ar fi putut sfârşi vreodată. În mintea mea, dimensiunile au devenit nemaipomenit de mari. Construiam parcă Marele Zid din West Philly — miliarde de cărămizi roşii întinse până în depărtări abstracte. Eram sigur că voi îmbătrâni şi chiar voi muri amestecând ciment şi cărând găleți. Pur şi simplu sigur.

Dar Daddio nu ne-a lăsat să ne oprim. Am mers acolo în fiecare zi, am amestecat ciment, am cărat gălețile, am pus cărămizile. Indiferent că ploua, că era caniculă, indiferent dacă eram furios, supărat, bolnav sau dacă aveam test a doua zi — fără scuze. Și eu, şi fratele meu am încercat să ne plângem şi să protestăm, dar pentru el nu a contat; eram prinşi în capcană. Peretele ăsta a devenit o constantă; a devenit permanență. Au trecut anotimpuri, prietenii au venit şi au plecat, profesorii au ieşit la pensie — dar peretele a rămas. Peretele a rămas dincolo de toate.

Într-o zi, eu şi Harry eram într-o pasă foarte proastă. Ne târâiam picioarele şi mormăiam „imposibil“ şi „aiurea“ la tot pasul.

– De ce, mă rog, să construim un perete? E imposibil. Nu vom ter- mina niciodată.

Daddio ne-a auzit, a lăsat din mână sculele cu care lucra şi a venit mărşăluind spre noi. Mi-a smuls cărămida pe care o țineam în mână şi a ridicat-o în fața noastră.

– Nu vă mai gândiți la perete!, ne-a spus. Nu există niciun perete. Există doar cărămizile. Sarcina voastră este să aşezați cât mai bine cărămida asta. Apoi următoarea. Apoi cărămida aia. Și următoarea. Nu vă mai gândiți la perete. Singura voastră grijă este cărămida asta.

După care a intrat înapoi în magazin. Eu şi cu Harry ne-am uitat unul la celălalt, am dat din cap amândoi — tipul ăsta e scrântit — şi ne-am întors la amestecat cimentul.

Unele dintre lecțiile cele mai importante din câte am primit a trebuit să le învăț împotriva voinței mele. Am opus rezistență, le-am negat, dar greutatea adevărului lor a primat în cele din urmă. Cărămida tatălui meu e una dintre lecțiile astea.

Zilele au trecut una după cealaltă şi, oricât îmi displace să recunosc, am început să înțeleg ce voia să spună. Când mă concentram pe perete, sarcina părea imposibilă. Fără de capăt. Dar când mă concentram pe câte o cărămidă, totul devenea mai uşor — știam că pot pune cum trebuie cărămida aia…

Pe măsură ce treceau săptămânile, cărămizile se înmulțeau şi gaura devenea parcă un pic mai mică. Am început să văd că diferența dintre o sarcină care pare imposibilă şi o sarcină rezonabilă e o chestiune de perspectivă. Îți concentrezi atenția pe perete? Sau pe cărămidă? Că a fost vorba de testele pentru admiterea la facultate, despre impunerea ca unul dintre primii artişti hip-hop globali, ori despre clădirea uneia dintre cele mai de succes cariere din istoria Hollywood-ului, în toate situațiile, obiective ce păreau imposibil de mari au putut fi descompuse în sarcini individuale fezabile — ziduri insurmontabile compuse din serii rezonabile de cărămizi aşezate unele peste celelalte.

Am fost absolut neabătut în toată cariera mea. M-am dedicat unei etici a muncii de o intensitate fără compromisuri. Secretul succesului meu e complet plictisitor şi nesurprinzător: am mers şi a doua zi să mai aşez câteva cărămizi. Plin de nervi? Mai pune o cărămidă. Eşec de public la lansarea unui film? Mai pune o cărămidă. Au scăzut dramatic vânzările de albume? Ridică-te şi mai aşază o cărămidă. Ți se destramă mariajul? Mai pune o cărămidă.

La fel ca noi toți, am avut şi eu parte în ultimii treizeci de ani de eşec, pierdere, umilință, divorț şi moarte. Am fost amenințat cu moar- tea, mi-au fost luați banii, mi-a fost invadată intimitatea, mi s-a dezin- tegrat familia — chiar şi aşa, am continuat să mă trezesc în fiecare zi, să amestec cimentul şi să pun următoarea cărămidă. Indiferent ce ți se întâmplă, există întotdeauna încă o cărămidă care aşteaptă să fie pusă la locul ei. Singura întrebare este — te vei ridica şi o vei pune?

Am auzit oameni care spun că personalitatea unui copil este influențată de numele său. Păi, mie tatăl meu mi-a dat numele meu, mi-a dat numele lui şi odată cu acesta cel mai mare avantaj pe care l-am avut în viața mea: capacitatea de-a rezista adversității.

Mi-a dat voință.

O zi rece, întunecată, la aproape un an după ce eu şi fratele meu începu- serăm să lucrăm la perete. Peretele devenise atât de mult parte din viața mea deja, încât gândul de a-l termina vreodată era o fantasmă. Adică şi dacă l-am fi isprăvit vreodată, o nouă gaură ne-ar fi aşteptat, tragic, după asta, trebuind acoperită de îndată. Dar în dimineața aceea seacă de septembrie, am amestecat ultima movilă de ciment, am umplut ultima găleată şi am aşezat ultimele cărămizi.

Daddio ne-a urmărit în timpul ăsta. Cu o țigară între degete, stătea şi ne admira munca. Am poziționat împreună cu Harry ultima cărămidă, după care am rămas tăcuți. Harry a ridicat din umeri ca şi cum ar fi vrut să spună: Acum ce? Sărim în sus, ne bucurăm, sărbătorim? Ne-am dat sfioşi câțiva paşi înapoi şi ne-am aşezat de-o parte şi de cealaltă a lui Daddio.

Priveam toți trei noul zid al familiei.

Daddio a aruncat chiştocul țigării jos, l-a răsucit sub bocanc, a scos ultimul fum din plămâni şi, fără să-şi ia privirea de la zid, a spus: „Bun, să nu-mi spuneți mie vreodat’ că e ceva ce nu puteți face“.

Apoi a intrat în magazin şi s-a reapucat de treabă.

unu

FRICA

Am crezut dintotdeauna despre mine că sunt laş. Majoritatea amintirilor din copilărie implică frica de ceva — frică de ceilalți copii, frică să nu fiu rănit sau umilit, frică să nu fiu văzut drept slab.

Dar mai ales frică de tata.

Când aveam nouă ani, l-am văzut lovind-o pe mama cu pumnul în cap atât de tare, că a căzut la pământ. Am văzut sângele pe care l-a scuipat după asta. Momentul ăsta din dormitor l-a definit, pro- babil, mai mult decât oricare alt moment din viața mea, pe cel ce sunt azi. Orice am ajuns să fac de atunci până acum — premiile şi laurii, reflec- toarele şi atenția, personajele şi comedia — a conținut inerent o înlănțuire subtilă de scuze față de mama pentru pasivitatea mea din ziua aceea. Pentru că nu am fost lângă ea. Pentru că nu m-am pus în fața tatălui meu.

Pentru că am fost un laş.

Cel pe care ați ajuns să-l percepeți drept „Will Smith“, MC-ul care anihilează extratereştri, starul strălucitor de cinema, este în mare măsură o construcție — un personaj atent alcătuit şi şlefuit — gândit să mă pro- tejeze. Să mă ascundă de lume. Să ascundă laşul.

Tata a fost eroul meu.

Numele său a fost Willard Carroll Smith, dar noi toți îi spuneam „Daddio“.

Daddio s-a născut şi a crescut pe străzile dure şi aspre din North Phi- ladelphia în anii 1940. Tatăl lui, bunicul meu, avea o mică piață de peşte. Muncea de la patru dimineața până seara târziu în fiecare zi. Bunica era asistentă şi adesea făcea ture de noapte la spital. În consecință, Daddio şi-a petrecut mare parte din copilărie singur şi nesupravegheat. Străzile din North Philly au un fel de a-l înăspri pe om. Ori te metamorfozezi într-un ticălos dat dracului, ori te rupe cartierul în două. La unsprezece ani, tata deja fuma, iar de băut a început la paisprezece. A dezvoltat o atitudine sfidătoare şi agresivă, pe care a păstrat-o pentru tot restul vieții. După ce a împlinit paisprezece ani, temându-se pentru direcția în care se putea duce viața lui, bunicii mei au strâns ce bani au putut şi l-au trimis la un liceu agricol cu internat din Pennsylvania rurală, unde tine- rii învățau tehnici agricole şi nişte meserie. Un loc tradițional, cu reguli stricte, unde bunicii mei sperau ca fiul lor să deprindă nițică structură şi disciplină, de care avea mare nevoie.

Doar că tatălui meu nu-i spunea nimeni ce să facă. În afară de munca cu tractorul, nu l-a interesat nimic din ceea ce numea „țărăneala aia de-acolo“. Chiulea de la ore, fuma şi bea în continuare.

La şaisprezece ani, Daddio îşi încheiase socotelile cu liceul şi era pregătit să se întoarcă acasă. A decis că trebuie să fie dat afară. A înce- put să tulbure orele, să încalce toate regulile şi să se certe cu toți cei care ocupau poziții de autoritate. Când au vrut să-l trimită acasă, bunicii au refuzat să-l primească. „Noi am plătit pentru tot anul“, au spus aceştia.

„Ați fost plătiți să vă descurcați cu el, aşa că descurcați‑vă.“ Daddio era prins în capcană.

Dar Daddio era un descurcăreț şi nu avea nevoie să-i arate nimeni pe unde era ieşirea: în ziua în care a împlinit şaptesprezece ani, s-a furişat afară din internat, a mers pe jos zece kilometri până la cel mai apropiat centru de recrutare şi s-a înscris în Forțele Aeriene ale Statelor Unite. O mişcare clasică pentru el — atât de hotărât era să sfideze autoritatea şi să se răzvrătească împotriva părinților lui şi a şcolii, încât a sărit din lacul încins al internatului liceului agricol, direct în puțul în flăcări al armatei Statelor Unite. A nimerit taman în structura şi disciplina pe care bunicii mei încercau cu disperare să i-o insufle.

Dar armata i-a plăcut la nebunie lui Daddio. În armată a descoperit forța transformatoare a ordinii şi disciplinei, două valori pe care a ajuns să le venereze pentru rolul lor de paveze care l-au protejat de părțile sale cele mai rele. Trezit la patru, antrenament toată dimineața, muncă toată ziua, studiu toată seara — şi-a găsit drumul. A descoperit că era mai rezistent decât oricine, ceea ce l-a făcut foarte mândru. Încă o demonstrație a atitudinii sale sfidătoare. Pe el nu-l putea trezi nimeni cu trompeta dimineața, pentru că era deja treaz.

Cu etica sa pasională, resurse îmbelşugate de energie şi o inteligență de netăgăduit, ar fi trebuit să avanseze în grad rapid. Doar că au existat două obstacole.

În primul rând, temperamentul său brutal, care-l făcea să se opună oricui greşea, ofițer sau neofițer. În al doilea rând, băutura. Dați-mi voie să vă spun că tata a fost unul dintre cei mai inteligenți oameni din câți am cunoscut, dar când era furios sau beat, devenea complet idiot. Îşi încălca propriile reguli, îşi sabota propriile obiective, îşi distrugea propriile bunuri.

După aproximativ doi ani în armată, tăişul apucăturilor autodistructive a spintecat voalul ordinii, încheindu-i şi cariera militară.

Într-o seară, el şi colegii de pluton jucau zaruri. (Daddio le avea bine cu jocurile astea.) Le-a luat aproape o mie de dolari tipilor. A pus banii în dulapul lui, a plecat să caute ceva de mâncare, iar când a revenit de la sala de mese, băieții îi şutiseră înapoi banii. În furia care a urmat, Daddio s-a îmbătat până şi-a pierdut mințile, a folosit pistolul de ser- viciu şi a dat foc barăcilor. Nu a fost nimeni rănit, dar incidentul a fost suficient ca să fie dat afară. A avut noroc că nu a fost trimis la Curtea Marțială — doar l-au degradat, l-au băgat într-un autobuz şi l-au invitat să nu le mai calce pragul niciodată.

Tipul acesta de tensiune a reverberat pe toată durata vieții lui — cerea perfecțiune absolută de la sine şi cei din jurul său, dar totuşi, după un pahar în plus ori la nervi, era gata să ardă totul din temelii.