Conduri de saftian și anterie de ghermeșut, fire de borangic și ibrișin, inele cu diamante și cercei cu smaragduri, cucunari și cafea, cardamon și piper, covoare și evanghelii, mărgele și hurmuz, iatagane și puști, perine și așternuturi, linguri și besactele, untdelemn și zahar, șaluri și șalvari călătoresc în boccele și coropci, în lăzi și cufere, pe spatele catârilor sau în burțile corăbiilor, printre dealuri și munți, pe calea apelor sau pe drumurile prăfuite ale câmpiilor, legând Alepul de București, Viena de Brașov, Slivenul de Trieste, Zemunul de Iași, Sibiul de Constantinopol. Mămularii, mărgelarii, marchitanii, bogasierii, diplo-mații, doctorii, botaniștii, chirurgii, feluritele obraze curioase, șarlatanii, tâlharii, mercenarii și dezertorii călătoresc odată cu mărfurile și obiectele, ducând mai departe idei revoluționare, gusturi noi, mode sofisticate, cunoștințe felurite.

Cartea aceasta dezvăluie destine, oameni, slăbiciuni și mode care dau seamă de farmecul și culorile câtorva secole din istoria lumii noastre de azi. Cartea a apărut la editura Humanitas si poate fi cumpărată de aici

Lux, modă și alte bagatele politicești în Europa de Sud-Est, în secolele XVI–XIX de Constanța Vintilă, Giulia Calvi, Mária Pakucs-Willcocks, Nicoleta Roman, Michał Wasiucionek

Un tur de forţă în sud-estul Europei: Franz Liszt în concert În 1846, Liszt începe ultimul său turneu european de anvergură în Austria și susţine recitaluri la Viena, Sibiu, București, Iași, Cernăuţi, Constantinopol și Odessa, încheindu-și turneul în Rusia ţaristă. Așa cum remarcă biografii săi, în această perioadă debutează relaţia cu Carolyne Sayn-Wittgenstein, una din cele mai bogate femei ale Rusiei. Pentru Franz Liszt, sud-estul Europei reprezintă un spaţiu de afirmare profesională.  Cu alte cuvinte, o „piaţă suprasaturată“ a compozitorilor și virtuozilor, un loc în care nu mai regăsea provocările începutului. În primăvara anului 1846 Liszt ţine concerte la Viena, Brno și Praga, pentru ca după o scurtă perioadă de repaus să pornească, în iulie, spre Zagreb. Recitalurile din Transilvania îi aduc aprecierea publicului, dar și probleme cu autorităţile din cauza repertoriului ales. Deși piesele principale sunt compuse de Gaetano Donizetti (Lucia de Lammermoor), Vincenzo Bellini (Norma), Gioachino Rossini (Wilhelm Tell) sau Franz Schubert (Die Forelle), pianistul introduce în repertoriu și compoziţii cu mesaj naţionalist. Interpretarea Marșului lui Rákóczi îi aduce dezaprobarea nobililor sași prezenţi în sala de la Sibiu și atrage asupra lui atenţia agenţilor imperiali care îl supravegheau. În decembrie 1846 se afla la București, găzduit de marele boier Mihail Ghica; la începutul anului următor concertează și la palatul domnitorului Gheorghe Bibescu. Primirea în casa boierului este demnă de fastul și mirajul ce înconjoară Imperiul Otoman, cu făclii și gazda așteptându-l în costum oriental, pe divan, cu trataţii și dulceţuri.

Liszt este „virtuozul romantic de mare anvergura care captivează auditoriul în primul rând prin intensitatea emoţiei“. Un fapt care leagă experienţele din sud-estul Europei este acela că pianistul maghiar a cântat atât pentru elite, cât și pentru publicul larg. La concertele ţinute la invitaţia domnului, a demnitarilor sau a marilor boieri, intrarea este restrictivă, iar biletele sunt scumpe. Liszt a susţinut însă și concerte gratuite, fapt ce „democratizează“ accesul publicului la muzica clasică într-o perioadă în care se conturează identităţile naţionale, anunţând revoluţia pașoptistă. Nu știm dacă Liszt a cunoscut îndeaproape reprezentanţi ai tinerei generaţii valahe sau moldave, dar cert este că ei l-au admirat pe pianist fără rezerve. Cezar Bolliac scria în Curierul românesc din decembrie 1846:

„Artistul și clavirul era una, căutătura sa se stingea și se anima într-un somnambulism, prin regii mistice, și mâinile băteau mecanicește izvoarurile ce aduceau toate glasurile creaţiei la melodii, variate de ăst geniu creator la concerte divine. Liszt nu bate piano ca cealaltă lume muzicală; el are o manieră a sa, o metodă cu totul a sa. Ziceam totdauna că muzica este pentru glas numai, și mai mult sau mai puţin pentru cutare sau cutare instrument, dar nu auzisem pe Liszt, nu auzisem acest piano-forte ce cuprinde toate instrumentele inventate și neinventate încă, și note la care nu se poate nici coborî, nici înălţa glasul omenesc.

De a mai zice ceva despre acest colos ce admiră Europa întreagă, ar fi o perdere de timp zadarnică. Vrei să afli cine este Liszt? Trebuie să-l asculţi. Se joacă cu inima ta, o strânge, o înalţă și o înduioșează după placul lui“.

Pianistul cunoștea prea bine efectul muzicii sale și aspira să cucerească un public cât mai variat. Liszt era un artist al tuturor, dar și un perfecţionist pe care noile descoperiri muzicale îl stimulau, îmbogăţindu-i experienţa și desăvârșindu-i arta interpretării. La București, pianistul maghiar îl reîntâlnește pe pictorul Carol Popp de Szathmary, pe care îl cunoscuse în peregrinările din Italia, în  1839–1840.

În ianuarie 1847, Liszt pornește spre Iași. Ajuns în capitala Moldovei, este găzduit de vistiernicul Alecu Balș, în salonul căruia susţine un concert și un matineu. I se aduce, special pentru această ocazie, un pian Erard de la Paris. La cel de-al treilea concert, când sala „înfăţișa o vedere interesantă în privirea felurimei soţietăţii, toată însă însufleţită de același sentiment de entuziasm“, Liszt este primit cu versuri, aclamaţii și flori. Era deja cunoscut faptul că pianistul profita de turneele întreprinse pentru a se inspira din muzica populară, preluând motive muzicale cu specific local, și pentru a se întâlni cu alţi muzicieni (Mihail Jáborsky la Timișoara, Alexandru Flechtenmacher și Barbu Lăutaru în Moldova, Nicolae Picu în Bucovina). Din peregrinările în spaţiul românesc adună suficiente elemente pentru a crea Rapsodia română, redescoperită de muzicologul Octavian Beu în 1930, în arhiva Societăţii Prietenilor Muzicii de la Viena. La Iași, Flechtenmacher este cel care dirijează, în fruntea orchestrei Teatrului Nou, Uvertura naţională a lui Josef Herfner și propria lucrare, Uvertura moldavă; la sfârșit, Liszt improvizează, interpretând variaţiuni pe muzica populară moldovenească.

Ca peste tot, cucerește inimi și intră în dialog cu spectatorii săi. O domnișoară chiar, pe nume Ilinca, îi arată portretul său în costum oriental, făcut – după cum ne spune istoricul Sorin Iftimi – într-o vestimentaţie deja ieșită din uz, dar păstrată în familie, probabil a bunicii sale. Un mise en place pe pânză. Tânăra a conversat cu pianistul Liszt îmbrăcată europenește și arătându-i un portret al său realizat cu doar un an înainte (1846) de Niccolo Livaditi. Pentru a-și păstra în amintire momentul special al întâlnirii, Ilinca scrie în limba franceză pe spatele tabloului, aflat azi la Muzeul Judeţean de Artă Prahova  „Ion Ionescu Quintus“: „Portretul meu, făcut de domnul Niccolo Livaditti, a plăcut mult lui Frantz Listz, care a binevoit să exprime sentimente de admiraţie. L-am arătat cu permisiunea mamei mele/ pozat cu permisiunea mamei mele./ Ilinca“.

La plecarea pianistului de la Iași, consulul austriac Eisenbach îi trimite cancelarului Metternich un raport privitor la modul în care s-a desfășurat activitatea lui Liszt în Moldova. Este continuată, așadar, supravegherea vigilentă a artistului după incidentul de la Sibiu. Liszt își continuă turneul. După un popas impus de carantină, la Galaţi, pianistul maghiar va porni spre Constantinopol și Odessa.

Concertele din capitala Imperiului Otoman reprezintă un adevărat triumf, un moment în care răspunde solicitărilor transmise de două puteri: Înalta Poartă și Rusia. Venirea sa este aranjată, se pare, în urma discuţiilor dintre Mustafa Reșid pașa și poetul Lamartine. Fost ambasador în Franţa, un reformator pro-occidental care a contribuit în mod decisiv la adoptarea Tanzimatului¹, Mustafa Reșid pașa era pe atunci mare vizir. La sosire, pianistul maghiar este întâmpinat de oficialităţile otomane și condus la palatul Çırağan. Poartă conversaţii cu sultanul Abdul-Medjid în limba franceză și concertează la curtea otomană în două rânduri. Sultanul este atât de impresionat de interpretare încât îi dăruiește ordinul Nіșan-ı İftіhar, o decoraţie încrustată cu diamante, precum și alte obiecte de preţ. Se spune că un alt pianist aflat atunci în trecere prin capitala Imperiului Otoman și-a modificat afișul și numele în așa fel încât să fie confundat cu Liszt și să primească aceleași onoruri. Vestea despre impresia produsă de pianistul maghiar a ajuns cu repeziciune la ambasada Rusiei din Constantinopol. I se mai solicită, prin urmare, un recital, iar pianul Erard pe care Liszt îl primise de la Paris este transportat de la palat la ambasadă. Sosirea artistului și performanţele sale nu trec neobservate în capitala Franţei, unde revista Revue et gazette musicale de Paris publică o notă detaliată, din care redăm următoarele:

„Sultanul a ascultat aceste bucăţi [muzicale] cu interes crescând, plin de uimire și admiraţie. După ce i-a adresat cuvintele cele mai binevoitoare, M[aiestatea] S[a] și-a manifestat dorinţa de a-l mai asculta o dată în ziua următoare. Într-adevăr, miercurea trecută Liszt a mers din nou la palat. Este de prisos să spunem că a fost, la fel ca întâia dată, plin de dinamism și vervă, iar interpretarea sa a stârnit aceeași uimire. M[aiestatea] S[a] i-a oferit ca amintire, în semn de mare apreciere, o tabacheră bogat ornată și înconjurată cu diamante“ (11 iulie 1847).

*

• 

• 

• 

Copiii au fost mereu o prezenţă aparte în familie și în societate. Ivirea lor în viaţa unui cuplu aducea o bucurie consemnată fugar, printre grijile și preocupările zilnice, pe marginile cărţilor de rugăciune sau ale filelor de socoteli. Marea majoritate a oamenilor, confruntaţi cu o permanentă luptă pentru supravieţuire, încercând să facă faţă molimelor, sărăciei și pagubelor produse de războaie, nu mai găseau răgazul de a-și analiza sau de a-și expune trăirile. Locuitorii cunoscători de carte de la oraș și oamenii cu stare de la sat, care știau să scrie si să citească, își exprimau grija faţă de copil. Spre exemplu, la 15 iunie 1803, un părinte nota că „s-au născut copilu nostru Micul, în zilele mării sale Costandin voevod Ipsilant, care au scos dijmărit la boeri“.În acest caz, părintele asocia evenimentul petrecut în familie cu unul de factură economică și politică, rele­vant pentru întreaga comunitate. Un anume Șerban Andronescu, stolnic și fiu de preot, ale cărui însemnări au fost scoase la lumină de istoricul Ilie Corfus, dovedește grijă faţă de cei dragi și interes pentru prefacerile vremii. În noaptea de 27 spre 28 septembrie 1792, Andronescu își arăta tristeţea faţă de moartea „prea doritei mele soţii Ecaterina“, cu care a trăise nouă ani și cu care a avusese trei copii, „din care unul, Antonică, au murit ca dă ani doi, iar doi trăiesc“. Nașterea, boala și moartea sunt momente în care părintele dă glas sentimentelor mai mult decât de obicei. Momentele fericite sau cele de cumpănă îl îndeamnă să se oprească și să privească asupra propriei vieţi. Șerban Andronescu asociază molimele cu moartea: ciuma i-a omorât soţia, iar lingoarea i-l răpește în 1840 pe nepotul de frate, Nicu, deja iuncăr, despre care mărturisește: „L-am iubit prea mult“. Astfel de consemnări pot fi considerate un pandant al portre­telor votive din spaţiul românesc, atât în rândul familiilor domnitoare, cât și al boierimii sau al negustorimii. Reprezentarea vizuală a copiilor este statică, raportată la părinţii lor ctitori; acest stil de lucru se păstrează și în prima parte a veacului al XIX-lea. Locul nașterii, clasa socială și educaţia duc la experienţe diferite; de aceea, ar fi mai potrivit să vorbim de ,,copilării“, la fel de diverse și importante pentru societate.

Revoluţia pașoptistă aduce o serie de schimbări: noua generaţie crește sub influenţa idealurilor naţionale, iar acest fapt se observă în scrierile lui Constantin Alexandru Rosetti (1816–1885). Ideea o regăsim însă și la familiile Brătianu și Golescu, familii prietene Rosetteștilor, care vor forma elita politică a celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea.

Scrierile lui C.A. Rosetti sunt remarcabile prin modul în care îl vedem trecând de la preocupările politice și profesionale la grija pentru cei dragi și afecţiunea pentru soţie și copii. Într-o analiză a Jurnalului său, prozatoarea Dana Dumitriu a identificat trei micro-romane care se desfășoară în paralel și uneori se suprapun: iubirea pentru copiii săi, pasiunea pentru femei care, prin căsătorie, se transformă în iubire tandră faţă de soţie, și „romanul“ revoluţiei pașoptiste. C.A. Rosetti a beneficiat de instrucţia oferită de profesori particulari, a scris poezii, a tradus, cu ajutorul profesorului său, Bernhard Stolţ, unele pasaje din Byron, iar apoi din Lamartine sau Victor Hugo. A condus, alături de Eric Winterhalder, Pruncul român și a editat ziarul liberal-radical Românul. A fost, totodată, sublocotenent de cavalerie, a lucrat în administraţie, a contribuit la înfiinţarea unei tipo­grafii și s-a numărat printre conducătorii revoluţiei pașoptiste din Munte­nia. A avut o tinereţe boemă, încheiată la moartea mamei; a urmat, apoi, căsătoria cu Mary Grant.

Aspiraţiile naţionale nutrite de generaţia pașoptistă se împletesc neîncetat cu viaţa de familie; soţia sa de origine scoţiană, pe care o cunoaștem drept Maria Rosetti, devine un simbol al epocii: întruchipează România revoluţionară a lui C.D. Rosenthal, iar primul său copil, o fetiţă, capătă numele de Sofia Libertatea (Liby). Înfrângerea revoluţiei pașoptiste din Ţara Românească atrage exilul familiei (1848–1857); la Paris li se naște unul dintre fii, căruia îi dau numele de Vintilă Jules Ștefan, adăugând următoarele: „Vintilă, fiindcă este un nume antic al nostru și mai pierdut. Înviază-l cu glorie, fiul meu! Jules este numele lui Michelet. El i l-a dat. Fii mare ca dânsul, fiul meu! Fii român, precum este el francez. Ștefan este un nume drag românilor. Mai este încă numele și iubitului meu Ștefan Golescu. Fii ca dânsul, devotat României“.

Cei doi părinţi, Constantin și Maria Rosetti, își înconjoară copiii cu dragoste neţărmurită. La 3 ianuarie 1853, Constantin notează în jurnal câteva gânduri ale soţiei, la care subscrie: „O! Am avut și voi avea un loc pentru ei în inima mea. Îmi pare câteodată că această inimă a fost făcută cu totul pentru a fi leagănul copiilor“. De altfel, părintele urmărește cu atenţie gesturile și comportamentul celor mici.Cu un an mai devreme, de ziua fiicei sale Libertatea, la împlinirea a 4 ani, îi cumpărase jucării și i le lăsase la capul patului, ca să le găsească a doua zi dimineaţa. A fost neliniștit toată noaptea și s-a deșteptat la ora patru și jumătate ca să surprindă reacţia fetiţei. Spre dezamăgirea sa, încântarea celei mici nu a fost de lungă durată: „Fericirea n-a ţinut decât 10 minute, și peste o oră nici că s-a mai jucat cu ele“. Cu toate acestea, a doua zi îi scrie prietenului Ion C. Brătianu că fiica sa este „sublimă, așa cum n-a fost niciodată“.

Viaţa în exil cuprinde deopotrivă bucurii și lipsuri. Din vara anului 1853, C.A. Rosetti renunţă să mai scrie regulat și consistent în jurnal, singurele consemnări fiind legate de nașterea copiilor: Horia (1855), Elena-Maria (1857) și Anton (1859). Celebrarea Anului Nou (1856) alături de prieteni, „când purtarăm toaste și șezurăm cu toţi copiii până la 2 ½“, este singura excepţie. Însemnările sale devin asemănătoare rândurilor cu care am început această incursiune, aparţinându-i lui Șerban Andronescu. Afecţiunea și atenţia lui C.A. Rosetti faţă de copii rămân constante, dar pierde obișnuinţa de a mai scrie despre trăirile sale. Cu toate acestea, în corespondenţa cu soţia, cu prietenii și colaboratorii apropiaţi, detaliile vieţii personale revin, iar eseistul Marin Bucur apreciază în mod just că în scrisorile lui se poate observa o „plurivalenţă afectivă“ presărată cu „deconspirări ale vieţii sale sufletești“.  Aflat la Paris, cuplul Rosetti citește gazetele, și, chiar dacă evenimentele mondene nu sunt o parte constantă a activităţii lor, jucăriile pe care le dăruiesc copiilor sunt probabil cele repre­zentate în gravurile care apar în Magasin des demoiselles, Le Follet sau Le petit messager.

Copiii Rosetti capătă porecle afective și primesc daruri; dorinţele li se îndeplinesc. Libertatea este alintată „Bișeta“ de tată, inclusiv în epistolele către prieteni. La întoarcerea din exil, Maria Rosetti angajează o guvernantă prin intermediul pensionatului austriac; răsfăţul copiilor cuplului devine cunoscut printre apropiaţi. Peste ani, la maturitate, Sabina Brătianu, prietena lor de joacă, își amintea de „mama Rose“, cum o numea în copilărie pe Maria Rosetti, și de faptul că singurul ei defect era „slăbiciunea-i ex­tremă faţă de copii. Nu numai că nu se opunea la nici un capriţiu al lor, dar nu admitea ca cei mai de aproape să le facă o observaţie cât de mică sau să-i atragă atenţiunea asupra lor“. Toate mărturiile apropiaţilor familiei Rosetti concordă în privinţa afectivităţii cu care părinţii își înconjurau copiii. În preajma lor, în cadrul aceleiași clase sociale, întâlnim același „liubov părintesc“, dar manifestat mai temperat, fără efuziunile Rosetteștilor. Iubirea părintească nu se manifestă la fel, căci depinde, firesc, de personalitatea fiecăruia. Colonelul Lăcusteanu consemnează în Amintiri sentimentele faţă de boala și moartea băieţilor săi, faţă de momente din viaţa fiicelor și conturează o perspectivă de ansamblu asupra căminului. În corespondenţa purtată cu soţia sa, Paulina, Alecsandri și manifestă constant interesul faţă de conacul de la Mircești; când este plecat, trimite acasă păpuși pentru fetiţa sa. În 1865, Maria Rosetti editează o revistă dedicată relaţiilor familiale, puericulturii și pedagogiei, intitulată sugestiv Mama și copilul. Deși nu a apărut vreme îndelungată, publicaţia a avut rolul său în modelarea societăţii românești.

Spre finalul veacului, copiii vor începe să ocupe un loc însemnat nu numai în scrierile private ale părinţilor, ci și în presă și societate în general. Deși cei mici au fost mereu în centrul vieţii familiale, formarea personalităţii lor capătă mai mare importanţă; nevoile le sunt discutate și preîntâmpinate. Desigur, acest fapt se datorează și intervenţiei statului, manifestată prin politici educaţionale și sociale. Cultura materială se recompune prin racordarea spaţiului sud-est european la Occident; într-o jumătate de veac se observă schimbări notabile privitoare la copii și copilărie. Burghezia își sporește rândurile, susţine valorile familiei și reliefează rolul copiilor.