Didion, (născută la 5 decembrie 1934, Sacramento, California, SUA – decedată la 23 decembrie 2021, New York, New York), a fost romancieră și eseistă americană, cunoscută pentru stilul ei de proză lucidă și pentru descrierea incisivă a tulburărilor sociale și a fragmentării psihologice.

Didion a absolvit Universitatea din California, Berkeley, în 1956 și apoi a lucrat pentru revista Vogue din 1956 până în 1963, mai întâi ca redactor și apoi ca editor. În această perioadă a scris primul ei roman, Run River (1963), care examinează dezintegrarea unei familii californiene. În timp ce se afla la New York, s-a căsătorit cu scriitorul John Gregory Dunne, cu care s-a întors în California în 1964.

A scris, de asemenea, scenarii împreună cu soțul ei, printre care Panic in Needle Park (1971), Play It as It Lays (1972; o adaptare a romanului ei), A Star Is Born (1976; împreună cu alții), True Confessions (1981) și Up Close and Personal (1996).

După moartea lui Dunne, în 2003, a scris The Year of Magical Thinking (2005), în care a povestit despre căsnicia lor și a deplâns pierderea acestuia. Memoriile au câștigat un National Book Award, iar Didion le-a adaptat pentru scenă în 2007.

Didion a fost distinsă cu National Humanities Medal în 2013. Viața și cariera ei au fost în centrul documentarului Joan Didion: The Center Will Not Hold (2017) care poate fi vazut pe Netfix..

Fragment Anul gândirii magice, Joan Didion, Traducere din limba engleză de Virginia Lupulescu

Cartea a aparut al editura Pandora M, Anansi World Fiction si poate fi gasita aici. Anul gandirii magice a fost reeditata si de saptamana viitoare va fi din nou in librarii

Acum, când scriu asta, este după-amiaza zilei de 4 octombrie 2004.

În urmă cu nouă luni și cinci zile, în seara de 30 decembrie 2003, în jurul orei 21:00, în timp ce ne așezam să luăm cina în livingul apartamentului nostru din New York, se pare că soțul meu, John Gregory Dunne, a suferit un incident coronarian masiv, care i-a provocat decesul.

Singurul nostru copil, Quintana, era inconștient de cinci nopți în secția de terapie intensivă Singer a centrului medical Beth Israel, pe atunci un spital pe East End Avenue (a fost închis în august 2004) cunoscut ca Beth Israel North sau „vechiul Spital al Doctorilor“; ceea ce părea un caz de gripă de decembrie suficient de sever ca s-o facă să ajungă la camera de gardă de Crăciun degenerase într-o pneumonie urmată de șoc septic. Aceasta este tentativa mea de a încerca să înțeleg ceva din perioada care a urmat, săptămâni și apoi luni care au desființat orice idee fixă aș fi avut despre moarte, despre boală, despre probabilitate și șansă, noroc și ghinion, despre căsătorie, copii și memorie, despre durere, despre modurile în care oamenii se împacă sau nu cu ideea că viața se sfârșește, despre fragilitatea sănătății minții, despre viață însăși.

De când mă știu, am fost scriitoare.

Chiar și în copilărie, cu mult înainte de a începe să public, trăiam cu sentimentul că sensul lucrurilor stătea în ritmurile cuvintelor, ale propozițiilor și frazelor, o tehnică de suprimare a tot ce credeam sau gândeam în spatele unei fațade din ce în ce mai impenetrabile. Scriu așa cum sunt sau cum am devenit, deși în acest caz mi-aș fi dorit să am, în loc de cuvinte și ritmurile lor, o cameră de tranșare echipată cu Avid, un sistem digital de editare cu care aș fi putut să închid o bucată de timp doar atingând o tastă, să vă arăt simultan toate cioburile de memorie care îmi vin pe moment, să vă las să alegeți cadrele, expresiile imperceptibil diferite, lecturile alternative ale acelorași rânduri. Sunt în situația în care, pentru a afla sensul lucrurilor, am nevoie de mai mult decât cuvinte. Am nevoie ca orice cred sau gândesc să fie inteligibil, fie și numai pentru mine.

2.

30 decembrie 2003, o zi de marți.

Am văzut-o pe Quintana la terapie intensivă, la etajul șase al spitalului Beth Israel North.

Am venit acasă.

Am discutat dacă să ieșim undeva la cină ori să mâncăm acasă.

Am spus că aș aprinde focul, am putea cina acasă.

Am aprins focul, am început să pregătesc cina, l-am întrebat pe John dacă vrea ceva de băut.

I-am pregătit un scotch și i l-am dus în living, unde stătea ca de obicei, în fotoliul de lângă șemineu, citind. Era o carte de David Fromkin, o ediție legată în piele a volumului Europe’s Last Summer: Who Started the Great War in 1914?

Am terminat de pregătit cina, am pus masa în living unde, atunci când eram singuri, mâncam lângă șemineu. Am întețit focul, focurile erau importante pentru noi. Am crescut în California, eu și John am trăit acolo împreună douăzeci și patru de ani, ne încălzeam casele aprinzând focul în șemineu. Chiar și în serile de vară, după ce se lăsa ceața. Focul însemna că suntem acasă, că am închis cercul, că suntem în siguranță peste noapte.

Am aprins lumânările. John a cerut al doilea pahar înainte de masă. I l-am dat. Ne-am așezat. Eram ocupată să amestec salata.

John spunea ceva, apoi a tăcut.

La un moment dat, în secundele sau minutul dinaintea tăcerii, m-a întrebat dacă i-am pus în al doilea pahar scotch single-malt. I-am răspuns că nu, am pus din același scotch ca la primul pahar. „Bine“, a spus el. „Nu știu de ce, dar nu cred că trebuie amestecate.“ Într-un alt moment din secundele sau minutul acela a vorbit despre Primul Război Mondial ca  evenimentul crucial din care s-a revărsat mai apoi tot restul secolului XX. Nu mai știu despre ce discutam, scotch sau Primul Război Mondial, în clipa în care s-a oprit din vorbit.

Îmi amintesc doar că mi-am ridicat privirea. Mâna stângă îi era ridicată, iar el încremenise. La început am crezut că face o glumă nereușită, o încercare de a face suportabilă o zi dificilă.

Mi-aduc aminte că am zis nu face asta.

Când nu mi-a răspuns, primul meu gând a fost că începuse să mănânce și se înecase. Îmi amintesc că am încercat să-l ridic în scaun pentru manevra Heimlich. Mi-aduc aminte de trupul lui prăbușindu-se greoi în față, mai întâi peste masă, apoi pe podea. În bucătărie, lângă telefon, aveam lipit un cartonaș cu numerele ambulanței de la spitalul Presbyterian din New York. Nu lipisem cartonașul acolo în anticiparea unui moment ca acesta. Îl pusesem acolo în cazul în care cineva din clădire ar fi avut nevoie de ambulanță.

Altcineva.

Am sunat la unul dintre numere. Un dispecer a întrebat dacă mai respiră. Am spus veniți odată. Când au ajuns paramedicii, am încercat să le spun ce s-a întâmplat, dar, înainte să termin, transformaseră în cameră de urgență zona din living unde zăcea John.

Unul dintre ei (erau trei, poate patru, nici la o oră după n-aș fi putut spune câți) vorbea

cu spitalul despre electrocardiograma pe care părea că o trimiseseră deja. Altul deschidea

prima sau a doua dintre multele seringi. (Epinefrină? Lidocaină? Procainamidă? Numele îmi vin în minte, dar n-am idee de unde.)

Îmi amintesc spunându-le că poate s-a înecat.

Au desființat ideea cu o mișcare din mână: căile respiratorii erau libere.

Păreau să folosească acum padele pentru defibrilare, o încercare de a-i stabiliza ritmul cardiac.

Au obținut ceva ce părea o bătaie de inimă obișnuită (sau am crezut că e așa, am tăcut cu toții, a fost o zvâcnire bruscă), au pierdut-o și au luat-o de la capăt. „Fibrilează încă“, țin minte că a spus cel de la telefon. „FV“, a spus cardiologul lui John a doua zi, când m-a sunat din Nantucket. „FV ar fi trebuit să spună. V de la ventriculară.“

Poate au zis „FV“ sau poate că nu. Fibrilația atrială nu provoacă neapărat sau imediat stop cardiac. Cea ventriculară da. Poate că ventriculară a fost.

Mi-amintesc că am încercat să-mi ordonez în minte ce avea să urmeze. Din moment ce aveam un echipaj de ambulanță în living, următorul pas logic era plecarea la spital. Mi-am dat seama că ei ar putea decide asta în orice clipă și eu nu eram gata.

N-aveam la îndemână tot ce trebuia să iau cu mine. Urma să pierd timpul, să fiu lăsată în urmă. Mi-am găsit geanta, un rând de chei și o fișă făcută de medicul lui John. Când m-am întors în living, paramedicii se uitau la monitorul așezat pe podea. Nu puteam vedea ecranul, așa că le-am privit fețele. Țin minte că se uitau unii la alții. Când au decis să ne mișcăm, s-a întâmplat foarte repede. I-am urmat la lift și i-am întrebat dacă pot să-i însoțesc. Au spus că targa coboară mai întâi, eu aș putea veni în a doua ambulanță. Unul dintre ei a așteptat cu mine ca liftul să urce înapoi. Când noi doi ne-am urcat în a doua ambulanță, cea cu targa pleca din fața clădirii. Distanța de la noi la Spitalul New York este de șase străzi. Nu-mi amintesc sirenele. Nu-mi amintesc traficul. Când am ajuns la intrarea de la urgențe, targa dispărea deja în clădire. Un bărbat aștepta în drum. Toți ceilalți purtau echipament medical. El nu. „Este soția“, i-a zis șoferului, apoi s-a întors către mine.

„Sunt asistentul social“, a spus și cred că atunci am știut.