În Imagini. Viața mea în film, Ingmar Bergman ne invită în culisele artei sale, într-un mod direct și autentic. Martori ai procesului său de creație, revedem secvențe, personaje, construcții emoționale sau regizorale ale celor mai importante filme ale sale: Persona, A șaptea pecete, Fragii sălbatici. Suntem chiar în intimitatea de creator a lui Bergman, părtași la ideile și visele din care s-au născut cele mai cunoscute opere ale sale, dar și la eșecurile care l-au împins să-și transforme angoasa în artă. Cariera sa cuprinde peste 40 de ani de muncă și peste 60 de filme, dintre care multe au devenit clasice. În această carte, Bergman face apel la memorie, la caietele de regie și la scenarii ca să comenteze într-un mod fascinant propriile reușite și rateuri, temele care l-au urmărit, relația dintre artă și viață.

Cartea a aparut la Editura Nemira, Colecția YoricK si o gasiti aici.

Imagini. Viața mea în film, Ingmar Bergman – fragment

Traducere de Ioana Ghișă. Cu o prefață de Andrei Gorzo

În mai 1956, a fost proiectat la festivalul de la Cannes. Când a primit premiul, am fugit direct la Malmö și am împrumutat bani de la Bibi Andersson, care la acel moment era cea mai avută dintre noi. Apoi am aterizat direct la directorul Svensk Filmindustri, Carl Anders Dymling, care stătea la Cannes într-o cameră de hotel, șocat și răscolit. Vânduse Surâsul unei nopți de vară la un preț derizoriu, pentru tot felul de negustori de cai. Bineînțeles că nu i se mai întâmplase așa ceva. Era aproape la fel de inocent precum era de fudul. I-am pus în față manuscrisul refuzat pentru A șaptea pecete și am spus: „Acum sau niciodată, Carl Anders!“ Iar el: „Da, dar mai întâi trebuie să-l citesc.“ „Dar l-ai citit, pentru ce l-ai refuzat?“ „Da, dar poate nu l-am citit așa de bine.“

Am promis să fac filmul repede, în treizeci și șase de zile, fără a pune la socoteală zilele în care călătorim spre și de la locațiile pentru exterioare. Trebuia să fie o producție ieftină. După ce beția de la Cannes s-a transformat în mahmureală, A șaptea pecete a fost considerat un film mic, exclusivist și greu de plasat. Oricum, la două luni după decizie, am demarat filmările.

Am putut să filmez în studio datorită contramandării altui film care ar fi trebuit să ocupe acest loc. E incredibil cu ce ușurătate și bună dispoziție am putut începe o filmare atât de complicată ca asta.

Cu excepția prologului, a cinei cu fragi sălbatici a lui Jof și a Miei și a scenei finale, acestea fiind secvențele filmate la Hovs Hallar, totul a fost realizat la Filmstaden. Acolo ne-am mișcat într-un spațiu extrem de îngust. Dar am avut noroc cu vremea și am filmat de la răsăritul soarelui până seara târziu. Toate decorurile au fost create, așadar, în perimetrul studiourilor Filmstaden. Izvorul din pădurea întunecată, unde călătorii o întâlnesc pe vrăjitoare, a fost realizat cu ajutorul pompierilor și a provocat niște scurgeri serioase. La o privire atentă, în spatele unor copaci se vede, ca un efect mistic, un reflex de lumină. Este de la fereastra unuia dintre blocurile din preajmă.

Scena finală cu Moartea care se pierde la orizont, dansând cu peregrinii, a fost filmată la Hovs Hallar. Încheiasem în ziua aceea pentru că se apropia o furtună. Dintr-odată, am văzut un nor interesant. Gunnar Fischer a pus rapid camera în funcțiune. Mulți dintre actori plecaseră deja spre locul în care eram cazați. Câțiva trecători și turiști au dansat în locul lor, fără să aibă habar despre ce era vorba. Imaginea, mai târziu atât de faimoasă, a dansului morții, a fost improvizată în numai câteva minute.

Așa se puteau petrece lucrurile pe platou. Am făcut filmul în treizeci și cinci de zile. A șaptea pecete e unul dintre filmele pe care le îndrăgesc cu adevărat. De fapt, nu știu de ce. Desigur că nu este un film ireproșabil. A trebuit să mă confrunt cu tot felul de nebunii și se poate întrezări graba în care a fost făcut. Dar cred că este lipsit de nevroză, vital și profund voluntar. Mai mult, își tratează tema cu plăcere și pasiune. Fiindcă pe atunci încă eram în cumpănă în privința problematicii religioase, în film se alătură două puncte de vedere. Fiecare dintre ele este lăsat să-și vorbească propria limbă. De aceea domnește o relativă stare de armistițiu între pioșenia copilărească și raționalismul acerb. Nu există niciun fel de complicații nevrotice între cavaler și scutierii săi. Și mai este noțiunea sfințeniei omenești. Jof și Mia reprezintă ceva la care țin foarte mult: dacă înlături teologia, rămâne sfințenia.

Am adăugat și o prietenie jucăușă în poza de familie. Copilul aduce minunea: a opta minge a jonglerului stă în aer ca un miracol de-o clipă, o fracțiune de secundă. A șaptea pecete nu are niciun defect supărător. Putem pune neajunsurile pe seama faptului că am îndrăznit să fac ceva ce nu aș îndrăzni astăzi. Cavalerul își face rugăciunea de dimineață. Când vrea să își împacheteze jocul de șah, se întoarce și acolo stă Moartea. „Cine ești?“ întreabă Cavalerul. „Sunt Moartea.“ Bengt Ekerot și cu mine conveniserăm ca Moartea să poarte o mască de clovn, masca clovnului alb. O îmbinare între masca de clovn și craniu.

A fost un număr precar de iluzionism care ar fi putut la fel de bine să eșueze. Pe neașteptate, intră în scenă un actor cu fața vopsită în alb și îmbrăcat în negru, zicând că el e Moartea. Acceptăm că el e Moartea în loc să spunem: „Eh, nu mai încerca, nu ne păcălești! Doar vedem că ești un actor talentat, machiat cu alb și îmbrăcat în negru! Nu ești deloc Moartea!“ Dar nimeni nu a protestat. Asta mi-a dat curaj și m-a înveselit.

Pe atunci, trăiam cu niște rămășițe ofilite ale unei pioșenii de copil, o reprezentare cu totul naivă a ceea ce s-ar putea numi salvare supranaturală. În același timp, se manifesta și convingerea mea actuală. Omul își are propria sfințenie, iar aceasta este pământească, nu are nicio explicație supranaturală. Prin urmare, în filmul meu persistă urma senină a unei pioșenii sincere și copilăroase. Aceasta se împacă bine cu o concepție puternic rațională asupra realității. A șaptea pecete e în mod cert una dintre ultimele expresii ale reprezentărilor manifeste ale credinței pe care le-am moștenit de la tatăl meu și care m-au însoțit din copilărie.