Manuel Vilas s-a născut în 1962 la Barbastro, în regiunea spaniolă Huesca. A debutat ca poet în 1982 și a continuat să scrie roman și proză scurtă, fiind în momentul de față unul dintre cei mai apreciați scriitori spanioli. În toate a fost frumusețe a luat Spania prin surprindere în 2018, ajungând la cifre de vânzări fenomenale pentru o operă profund literară. În plan internațional, romanul a fost retipărit de opt ori în Italia și de șase ori în Portugalia, câștigând în Franța prestigiosul Prix Femina Étranger în 2019. A fost finalist al Prix Médicis și al Prix du Meilleur Livre Étranger. Cotinuarea, romanul Alegría, se află în pregătire la Editura Pandora M.

Fragment „În toate a fost frumusețe” de Manuel Vilas

Traducere din limba catalană de Marin Mălaicu-Hondrari

Editura Pandora M, Colecția Anansi World Fiction

După ce‑am divorțat (acum un an, deși niciodată nu poți fi sigur, pentru că nu e o dată exactă, ci un proces, chiar dacă oficial există o dată; pentru urmările juridice, poate fi o zi anume; în orice caz, trebuie ținut cont de multe date semnificative: prima oară când te gândești la asta, a doua oară, nenumăratele ori, belșugul de dezacorduri, discuții și tristeți care hăcuie ce ai gândit, iar la urmă plecarea de acasă, și poate că tocmai această plecare pornește cascada de evenimente, ce culminează cu un eveniment juridic radical, care, din punct de vedere legal, pare încheierea socotelilor; punctul de vedere legal e ca o busolă pe culmile munților, o știință, atâta timp cât avem nevoie de o știință care să cla­rifice lucrurile, de un principiu al legalității) am redevenit omul care fusesem cu mulți ani în urmă, adică a trebuit să cumpăr un mop și o perie, produse pentru curățenie, multe produse pentru curățenie.

Administratorul blocului a apărut la ușă. Am schimbat câteva vorbe. Despre un meci de fotbal. Și eu mă gândesc la viața oamenilor. Administratorul aparține rasei orientale, chiar dacă are naționalitate ecuadoriană. Trăiește de mult timp în Spania, nu‑și mai amintește de Ecuador. Știu că în adâncul său mă invidiază pentru apartament. Oricât de rău ți‑ar merge în viață, mereu se va găsi cineva care să te invidieze. E un soi de sarcasm cosmic.

Fiul meu m‑a ajutat să fac curat în apartament. Se adunase un vraf de scrisori, pline de praf. Luai un plic și simțeai cu vârful degetelor senzația aceea de mucegai dată de praf, pe punctul de a deveni țărână.

Erau scrisori de dragoste vechi, rătăcite, inocente și scrisori tandre scrise la tinerețe, scrisorile mamei fiului meu, cea care a fost soția mea. I‑am spus fiului să le pună în sertarul cu amintiri. Acolo unde mai pusesem fotografii cu tata și un portofel de‑al mamei. Un fel de cimitir al memoriei. Nu am vrut, sau nu am putut să contemplu toate acele obiecte. Le‑am atins cu dragoste și cu durere.

Nu știi ce să faci cu toate lucrurile astea, nu‑i așa? m‑a întrebat fiul meu.

Mai sunt și alte lucruri: facturi și hârtii care par im­portante, cum ar fi de la asigurări și de la bancă, i‑am zis.

Băncile îți burdușesc cutia poștală cu scrisori depri­mante. Un munte de extrase bancare. Scrisorile de la bancă mă neliniștesc. Îți arată ceea ce ești. Te obligă să te gândești la locul de nimic pe care‑l ocupi lume.

M‑am uitat la extrasele bancare.

De ce‑ți place să ții frigiderul dat la maximum? m‑a întrebat.

Mi‑e groază de căldură, sunt exact ca tata. Îți amintești de bunicul tău?

Asta e o întrebare incomodă, fiul meu se gândește că punându‑i o asemenea întrebare încerc să am un avantaj, să‑l fac să fie binevoitor cu mine.

Fiul meu are capacitatea de a judeca drept lucrurile și de a munci. S‑a întrecut pe sine cât timp m‑a ajutat să fac curat în apartament.

Brusc, mi s‑a părut că apartamentul meu nu merita banii pe care‑i plăteam pentru el. Bănuiesc că această certi­tudine este cea mai clară dovadă de maturitate a inteligenței umane confruntate cu greutățile capitalismului. Însă dato­rită capitalismului am o casă.

M‑am gândit, ca de obicei, la sărăcie. Viața unui om înseamnă, în esență, efortul de a nu cădea în sărăcie. Indiferent de ce ocupație are, ar fi un eșec total. Dacă nu știi cum să faci rost de mâncare pentru copiii tăi, atunci nu ai niciun motiv pentru a face parte din societate.

Nimeni nu știe dacă se poate trăi în afara societății. Părerea celorlalți sfârșește prin a fi singura adeverință a existenței tale. Vorbim despre o părere morală, care va­lidează valoarea ta și judecățile despre tine, judecăți care determină poziția ta în lume. E o luptă între corp, cor­pul tău unde sălășluiește viața, și cât valorează el în ochii celorlalți. Dacă oamenii te vor, dacă oamenii caută prezența ta, atunci îți va merge bine.

Totuși, moartea — această țicnită sociopată — nivelează toate estimările sociale și morale prin degradarea trupului, care continuă să fie activ. Se vorbește mult despre corupție politică și corupție morală, dar foarte puțin despre cum moartea corupe trupul: despre inflamare, despre explozia de gaze pestilențiale și despre transformarea cadavrului în hoit.

Tatăl meu vorbea foarte puțin despre maică‑sa. Își amintea numai cât de bine gătea. Bunica mea a plecat din Barbastro la sfârșitul anilor șaptezeci și nu s‑a mai întors niciodată. A plecat în 1969. Împreună cu fiică‑sa.

Barbastro e satul unde m‑am născut și am crescut. La nașterea mea, avea zece mii de locuitori. Acum are șaptesprezece mii. Odată cu trecerea timpului, satul acela pare să fie mânat de un destin cosmic, dar și particular, totodată.

Această nevoie de a transforma amorful într‑un perso­naj cu formă proprie era numită de antici „alegorie“. Pentru că pentru cei mai mulți oameni trecutul are concretețea unui personaj de roman.

Îmi amintesc de o poză din anii cincizeci cu tata, în care apare la volanul mașinii sale Seat 600. Aproape că nu se vede, dar știu că este el. E o fotografie ciudată, specifică acelei epoci, cu străzi ce par nou‑nouțe. În fundal se văd un Renault Ondine și un grup de femei; femei stând cu spatele, fiecare cu poșeta ei, femei care acum sunt moarte sau bătrâne. Disting capul tatălui meu în interiorul Seat‑ului 600 cu număr de Barcelona. Niciodată nu a vorbit despre asta, despre faptul că primul lui Seat 600 avea număr de Barcelona. Nu pare nici vară, nici iarnă. Dacă mă iau după hainele femeilor, poate fi sfârșit de septembrie sau sfârșit de mai.

Nu prea sunt multe de spus despre prăbușirea tuturor lucrurilor care au fost. Totuși, trebuie să subliniez fascinația mea pentru autoturismul acea, pentru acel Seat 600, care a însemnat bucuria a milioane de spanioli, motiv de speranță atee și materială, motiv de încredere în viitorul mașinilor personale, motiv de călătorie, motiv pentru a cunoaște alte locuri și alte orașe, motiv de a te gândi la labirinturile geografiei și drumurilor, motiv pentru a vedea râuri și plaje, motiv pentru a te închide într‑un habitaclu separat de lume.

Numărul e de Barcelona, cifrele s‑au pierdut: 186.025. Undeva, tot trebuie să mai fi rămas ceva din acest număr, iar să te gândești la asta e ca și cum ai avea credință.

Conștiința de clasă nu trebuie să ne lipsească nicio­dată. Tata a făcut ce‑a putut în Spania: și‑a găsit o slujbă, a muncit, și‑a întemeiat o familie și a murit.

Sunt puține alternative la toate astea.

Familia e o formă de fericire verificată. Oamenii care aleg să trăiască singuri mor mai repede, e dovedit statistic. Nimeni nu vrea să moară mai repede decât îi sună cea­sul. Pentru că a muri nu are niciun farmec și e ceva atât de învechit. Dorința de moarte este anacronică. Asta am descoperit‑o de puțin timp. Cea mai recentă descoperire a culturii occidentale: e mai bine să nu mori.

Orice‑ar fi, să nu mori, mai ales dintr‑un motiv ușor de înțeles: nu e nevoie. Nu e nevoie să mori. Înainte se credea că da, că e nevoie să mori.

Înainte, viața valora mai puțin. Acum valorează mai mult. Belșugul, abundența materială fac ca oropsiții istoriei (cei cărora, acum câteva decenii, le era egal dacă trăiau sau mureau) să‑și dorească din toată inima să fie în viață.

Clasa de mijloc spaniolă din anii cincizeci și șaizeci a transmis vlăstarelor sale aspirații mai sofisticate.

Nici nu știu în ce an a murit bunica mea. Poate că în 1992 sau 1993, sau în 1999 ori în 2001, poate că în 1996 sau în 2000, cam pe atunci. Mătușa mea a sunat și ne‑a dat vestea morții mamei tatălui meu. Tata și mătușa nu‑și vor­beau. Așa că ea a lăsat un mesaj pe robot. Am ascultat me­sajul. Zicea că, deși nu se înțelegeau, aveau aceeași mamă. Exact asta: că aveau aceeași mamă, iar acesta era un motiv de apropiere. Mesajul m‑a făcut să rămân pe gânduri, în casa părinților mei intra mereu o lumină violentă care făcea ca lucrurile să‑și piardă consistența, pentru că lumina este mai puternică decât acțiunile oamenilor.

Tata s‑a așezat în fotoliul său. Un fotoliu galben. Nu se va duce la înmormântare, aceasta a fost decizia lui. Murise într‑un oraș îndepărtat, la vreo cinci sute de kilometri de Barbastro, la vreo cinci sute de kilometri de locul unde tata primise vestea morții mamei lui. Nu s‑a dus, pur și simplu. Nu a avut chef să meargă. Să conducă atât. Sau să meargă ore în șir cu autobuzul. Și mai întâi să caute un autobuz.

Faptul acesta a dus la o avalanșă de alte fapte. Nu‑mi place să judec ce s‑a întâmplat, ci să povestesc, să spun sau să celebrez. Aspectul moral al faptelor este întotdeauna un construct cultural. Faptele, în sine, sunt evidente. Faptele sunt naturale, dar interpretarea lor este politică.

Tata nu a mers la înmormântarea bunicii mele. Ce relație avea cu mama lui? Niciuna. Da, bine, au avut una, la început, prin 1935 sau 1940, dar această relație s‑a eva­porat treptat, a dispărut. Cred că tata ar fi trebuit să meargă la înmormântare. Nu pentru mama lui moartă, ci pentru el însuși și, de asemenea, pentru mine. A refuza acea înmor­mântare însemna că refuză și viața, în general.

Cel mai mare mister e că tata o iubea pe maică‑sa. Motivul pentru care nu s‑a dus la înmormântare ține de faptul că inconștientul său refuza corpul mort al mamei. Iar eul său conștient era stăpânit de o lene de nebiruit.

Mii de povești se bulucesc în capul meu în legătură cu sărăcia și cu felul cum sărăcia te otrăvește cu visul bogăției. Sau cum sărăcia dă naștere pasivității, lipsei de chef de a te urca într‑o mașină pentru a parcurge cinci sute de kilometri.