Podcastul Ruxx (cu 5 episoade) face parte din proiectul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti – un proiect care isi propune sa va arate mai multe laturi ale productiilor de cinema din Romania.

RUXX este o noua productia HBO Max Romania, o drama moderna despre relatii si tânara generatie din România, care traieste intr-o tara prinsa intre trecut si viitor. Serialul urmareste framântarile personajului principal, Rux (Ruxandra) interpretata de Raluca Aprodu, care incearca sa isi echilibreze cariera solicitanta, lucrând pentru un mare dezvoltator imobiliar din Bucuresti, cu celelalte prioritati ale vietii ei: isi sustine financiar familia si are o relatie la distanta. Rux planuieste sa se mute in SUA, dar viata are alte planuri pentru ea: trebuie sa coordoneze cel mai mare proiect al sefului ei, campania electorala a sotiei sale, interpretata de Alina Chivulescu.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra de la TIFF la premiile Gopo.

Ultimul episod al seriei este dedicat regizoarei Iulia Rugina; puteti asculta dialogul integral aici, iar mai jos o transcriere selectiva a dialogului nostru.

Sa descriu serialul din perspectiva subiectului. Daca spun ca este despre patru femei cu problemele si situatiile lor de viata; toate foarte elegante, foarte smart, toata lumea se va duce cu gândul, spre exemplu, la Sex and the City care a facut multa vreme parte din cultura noastra urbana. Cum ai descrie tu serialul? Eu nu gresesc cu nimic, este despre patru doamne.

Da, sunt patru personaje feminine foarte puternice, foarte diferite intre ele, foarte placute si interesante ca aparitie cu totul, asa cum mai spus. Nu se apropie neaparat la nivel de subiect de SATC pe care stim cu totii. Ce face cred Ruxx diferit este ca, analizând si urmarind aceste patru femei, la vârste diferite, din zone cumva diferite, reuseste sa arate câte o latura a ceea ce inseamna, de fapt, a fi femeie in România de astazi.  Mi se pare ca, practice, intoarce pe toate partile un concept si il materializeaza in patru personaje foarte puternice si foarte complexe.

Când ai ales actritele pentru rolurile principale ce ai urmarit si cam cât a durat castingul?

Noi am inceput castingul undeva in ianuarie 2020 si am continuat câteva luni bune. Ne-a tinut putin pe loc pandemia, am inceput fizic, am continuat si online. Am vazut foarte multi actori foarte talentati cu care mi-as dori sa sa lucrez sau sa mai lucrez.

Evident am pornit de la scenariu care este scris de Vera Ion si de la personajele pe care ea le-a imaginat acolo. Mi-am dorit in primul rând sa dezvolt o legatura emotionala cu oamenii care urmau sa interpreteze personajele astea, sa putem comunica pentru ca era din start miza unui unui maraton: adica multe luni petrecute impreuna si multe cautari in interiorul acestor personaje si acestor fire narative pe care scenariul le propune. Am cautat actori seriosi implicati pasionati de meseria lor carismatici.

(…)

Cât de aproape este acest film de crezurile tale?

E foarte aproape si mi-am dat seama de asta de la primul episod pe care l-am citit. Mi se pare ca exista lucruri din fiecare dintre personaje pe care eu le-am simtit sau le-am trait si care se invârt in jurul ideii de a fi femeie in România de astazi care vine la pachet cu multe obstacole.

De-a lungul carierei tale ai facut filme de lung metraj accesibile publicului Love Building de exemplu si Breaking News; filme de lung metraj comerciale, accesibile, dar cu substanta si cu niste mesaje care sa te puna pe gânduri. A fost mai greu ca femeie sa faci filme de lungmetraj in România?

N-am simtit niciodata asta. Adica n-am simtit ca in meseria mea m-a marcat faptul ca sunt femeie. Stiu ca exista multe multe povesti de genul asta. Eu am avut norocul sa am alaturi de mine alte doua femei si poate asta a facut sa fie mai usor, si ma refer la scenaristele cu care am lucrat si cu care lucrez din facultate – Ana Agopian si Oana Rasuceanu. Cumva poate faptul ca am fost trei a facut ca lucrurile sa fie mai usoare, dar nu am simtit ca cineva m-ar fi impiedicat in traseul profesional din cauza ca as fi femeie.

Dar cred ca sunt niste provocari mai mari la alte aspect, de exemplu la nivel de parte fizica. Pâna la urma daca ne gândim la stresul unei filmari, mai ales când vorbim de un lungmetraj, e ceva ce iese dintr-un confort pe care poate l-ai dori sau pe care eu nu mi l-am dorit neaparat. Adica deplasari, filmari noaptea, stat in frig, mers pe toate coclaurile de foarte multe ori, interactiuni cu oameni care sunt in afara zonei tale sociale. Ma refer la oamenii din echipa de filmare care sunt de toate felurile.

Dar intotdeauna am incercat – si pe urma am simtit ca s-a intâmplat – sa creez o legatura emotionala cu oamenii cu care am lucrat, indiferent de rolul lor in filmarea sau in dezvoltarea proiectelor pe care le-am avut.

Da, e adevarat ca am auzit ani de zile prejudecata ca regia de film – mai ales in anii mei de studentie – nu e o meserie pentru femei. Dar cumva cred ca si lucrurile pe care alegi tu sa le pastrezi cu tine ramân cu tine. Adica daca le lasi sa treaca pe lânga tine si nu tii cont neaparat de ele, filtrezi cumva toate lucrurile astea, si te intorci la esenta care te-a facut si care m-a facut pe mine sa vreau sa fac meseria, totul devine mai usor.

Tu esti un regizor dintr-un aluat aparte pentru ca nu te intereseaza in mod specific câstigul si filmele pe care le faci, filmele sunt scrise de tine, Oana si Ana, exceptând acum când ai lucrat cu scenariul Verei Ion, si urmaresc niste valori pe care le cauti tu si incerci sa le spui. Cum urmaresti si partea educationala pentru ca esti profesor la UNATC, la scenaristica dar ai si o asociatie in care invata oameni obisnuiti ca mine sa scrie scenarii sau sa se foloseasca mai bine de cuvinte. Cum decizi sa te implici intr un proiect. Ce valori cauti in el?

Mi se pare o intrebare foarte buna si in continuare ce ai spus. Cred ca motivul pentru care nu a mers neaparat pe o singura directie este ca motivul pentru care eu m-am apucat de meseria asta sau, ma rog, am decis ca asta vreau sa fac in viata. Am avut norocul sa particip la o filmare când aveam 14 ani si sa vad cum se intâmpla lucrurile in cinema. Venind dintr o familie fara niciun fel de background cultural.

Ce filmare?

Era o filmare care se intâmpla la Castel Film. Un film american care se filma prin 1997 sau 96, in care am facut figuratie. Am petrecut cred ca doua zile, câte 12 ore pe platoul de filmare in care incercam sa inteleg cine ce face, si cum se face un film, si cine sunt oamenii astia, si ce face fiecare, cum de e atmosfera asta atât de minunata.  Cred ca inainte sa ma indragostesc de cinema m-am indragostit de film making.

Atunci am decis sa dau la facultate. Mi-a fost greu, am reusit pâna la urma sa intru siam mers pe directia filmului. Numai ca, incet, incet, dupa ce am terminat facultatea m-am indreptat si catre alte zone creative care tineau de scris scenarii. Am terminat regie, dar am si scris intr-adevar foarte mult. Am incercat sa fac ceva si cu regia de teatru tot asa pe un text original, am incercat sa merg si in zona de organizare-predare, de dat mai departe din lucrurile astea.

Cred ca ce m-a mânat cu totul a fost o pasiune foarte mare pentru meseria asta si pentru domeniul asta creativ audiovizual in care pot spune povesti care sunt, de fapt, in final despre tine.

Cred ca asta e punctul de legatura intre mine si o implicare in viitor proiect: cât de mare e punctul de intersectie intre mine personal si forma pe care o va lua viitorul proiect. Ca  e un film, ca e un spectacol de teatru, ca e chiar si un workshop.

E important sa gasesc lucrurile care ma intereseaza pe mine in care ma pot regasi emotional pe care le pot intelege si pe care le consider importante cât sa fie date mai departe.

Intr-o vreme in care foarte multa lume cauta faima si sa fie in fata luminilor, tu esti foarte retrasa iti faci treaba dar iesi foarte rar in spatiul public doar cand trebuie pentru ca parte din meseria ta. Din ce te bucuri pentru meseria ta?

Cred ca din intâlnirile cu oamenii cu care lucrez care se tot schimba. Adica in afara de echipa constanta in care sper sa ramân tot timpul –  cu Ana si Oana – fiecare proiect nou e o intâlnire si fiecare intâlnire pentru mine are o valoare emotionala foarte puternica. Si când zic intâlnire ma refer la proiecte in care lucrez cu scenaristi, cu directori de imagine, cu actori foarte mult si toate intâlnirile astea pe mine ma incarca foarte mult sufleteste si imi dau si un echilibru si o dorinta de a merge mai departe.  Filmul nu e ceva ce poti face singur. Asta am inteles de foarte mult timp si nu m-am considerat niciodata un autor total sau cineva care genereaza un subiect, iar ceilalti lucreaza in slujba lui. Nu pot sa fac asa si nu cred ca sunt in stare.

Pentru mine o poveste pe care vreau sa o spun in film e produsul unor intâlniri puternice emotionale cu oamenii care ma ajuta sa o spun. Si aici includ foarte multe departamente creative cu care lucrez. Adica fix intâlnirile astea ma fac sa merg mai departe si senzatia ca, si daca un proiect se termina, oamenii ramân cumva in viata mea si stiu ca la urmatorul proiect vor veni alti oameni .

E un proces de descoperire permanent care pe mine ma ma umple de de bucurie.

 (…)

Ce frumos nu imi imaginam ca te emotionez pe set.  (…) Sa stii ca n-am vazut pe nimeni sa plânga pe platourile de filmare.

Nu stiu altii cum sunt. Când eram in facultate, imi spuneau toti profesorii intr-un patriarhat din asta in care era ceva in neregula cu tine ca femeie, ca cea mai mare greseala e unui regizor e sa plânga in fata echipei. Si am crescut multi ani cu povestea asta in minte. Sa nu te vulnerabilizeze, sa nu vada echipa ca ai pierdut controlul.

Dar plânsul asta de emotie nu e o pierdere a controlului. Mi se pare ca e chiar o recâstigare a controlului. Poti sa fii vulnerabil cu ceea ce faci si sa fie implicat acolo. E chiar o dovada de putere foarte mare. Eu sunt mândra de mine ca am reusit sa trec peste bariera asta de nu se face asa. Pâna la urma noi suntem cu totii fiinte ultra emotionale, cei care lucram la un film, e clar ca asta ne-a adus pe toti acolo: capacitatea de a empatiza, de a ne emotiona si de a simti foarte puternic niste lucruri. Si asta cred ca uneste pâna la urma si echipa si pe toata lumea.

Daca ar fi sa iti fii recunoscatoare, sa iti multumesti tie in cel mai onest budist gând al multumirii si al recunostintei pentru ceea ce esti tu acum in viata, si personal si profesional, pentru ceva din caracterul tau, pentru ce ti-ai multumi?

Cred ca o calitate pe care o am si care ma ajuta pe mine, in primul rând, este ca atunci când simt foarte tare ca e ceva ce vreau sa fac, sau e un loc in care vreau sa fiu, sau am un soi de destinatie nu renunt in a incerca sa ajung acolo. Chiar si pe cai ocolite. Simt ca de la 14 ani când am fost la filmare si pâna azi când am ajuns sa chiar fac meseria asta, n-am renuntat. Pentru ca obstacole exista tot timpul. Evident si poate ca meseria asta a noastra si in general in cultura si in lucruri creative exista poate obstacole si mai mari.

Cred n-am abandonat, dar in acelasi timp nici nu am facut compromisuri foarte mari in ceea ce priveste fericirea mea interioara. Adica nu am ramas niciodata in situatii care sa nu ma simt ok pe toate planurile profesional si personal.  In acelasi timp am incercat sa nu uit momentul ala de bucurie si de fericire suprema care m-a facut sa caut lucrul X. Si sunt foarte recunoscatoare pe pentru asta ca mi se pare ca a dat roade cumva in fericirea mea interioara.

Podcastul In Culisele Filmelor Romanesti este sustinut de Banca Transilvania, partener al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo. Multumim pentru sprijin.

Puteti descoperi aici fragmente din celelalte episoade ale podcastului: episodul 1 cu Raluca Aprodu poate fi ascultat aici, episodul 2 cu Madalina Craiu poate fi ascultat aici, episodul 3 cu Alec Secareanu e aici. Episodul 4 cu Alina Chivulescu este aici