Viața lui Édith Piaf a devenit legendă, la fel ca muzica sa. De la așa-zisa ei naștere pe străzile Parisului, până la moartea petrecută la Grasse, însă resemnificată de soțul care o aduce înapoi în orașul iubit, ca publicul să nu creadă că Piaf a abandonat Parisul, întreaga viață a artistei pare o poveste palpitantă și plină de neprevăzut. Roata norocului, cartea sa de memorii, scrisă în colaborare cu Louis-René Dauven, reprezintă un periplu fascinant prin cele mai grele și mai strălucitoare momente ale vieții lui Piaf.

Édith Piaf și-a început cariera cântând pe stradă, dar și-a continuat-o la cabaret, apoi în cercurile marilor artiști și intelectuali ai vremii (Charlie Chaplin, Jean Cocteau sau Marlene Dietrich), pe care i-a inspirat și încântat. Cartea de față ne poartă prin istoria muzicii ei, dar și a marilor iubiri și prietenii care i-au marcat viața, având mereu ca fundal farmecul inconfundabil al Parisului și vocea pătrunzătoare care încă se aude cântând La vie en rose.

La moartea ei, în 1963, 40 000 de oameni au condus-o către Cimitirul Père Lachaise, iar milioane de fani îi ascultă și astăzi muzica.

Cartea Roata Norocului, Edith Piaf a aparut la editura Nemira si o gasiti aici. Traducere din limba franceză de BOGDAN GHIȚĂ

Fragment Roata Norocului, Edith Piaf

La Hollywood, am făcut cunoștință cu Charlie Chaplin. Nu la studiouri, ci la cabaret. Venise să mă asculte și a fost unul dintre marile momente ale vieții mele. Nu pentru că în seara aceea se întâmplase ceva excepțional, ci pur și simplu pentru că a cânta în fața lui Charlie Chaplin însemna pentru mine împlinirea unuia dintre acele visuri neclare, pe care le duci cu tine ani întregi fără să-ți dai seama de acest lucru și care te zdrobesc de bucurie atunci când, dintr-odată, devin realitate. Când cineva a venit să-mi spună că Chaplin, despre care știam că ieșea foarte puțin și că nu se ducea niciodată într-un night-club, era în sală, chiar foarte aproape de scenă, mi-am dat seama că acea seară îmi aducea o consacrare pe care mi-o dorisem mereu.

            Lucru curios, dar chiar atunci nu am avut trac deloc. Nu îi vorbisem niciodată lui Charlie Chaplin, însă de-a lungul anilor, îi văzusem și revăzusem filmele și era suficient pentru a mă liniști. Aveam să cânt în fața unui artist pe care putem, fără a ne teme, să îl calificăm drept genial, în fața unui maestro a cărui operă apare ca unul dintre cele mai nobile monumente ale spiritului uman, dar și în fața unui om cu un suflet mare, sensibil la suferința oamenilor obișnuiți, milos cu cei slabi și mai puțin norocoși. Dacă se deplasase atât pentru a mă asculta, înseamnă că nu voia să mă denigreze, ci să mă înțeleagă, așa că nu aveam de ce să mă tem de părerea lui. Venea în calitate de prieten, iar de un prieten nu îți este frică. Poate că nu avea să-i placă vocea mea, însă inimile noastre sigur aveau să se recunoască.

            Am cântat pentru el și fără îndoială că nu am mai cântat niciodată ca în acea seară. Cu un sentiment de neputință, totuși. Cum să exprim tot ceea ce doream să-i ofer? Am făcut tot posibilul. Am încercat să mă autodepășesc. Era felul meu de a-i mulțumi pentru toate emoțiile pe care i le datoram, pe care i le datorez, era felul meu de a-i spune: „Știți, domnule Charlie, îl cunosc foarte bine pe cel pe care îl numiți micul vagabond și știu de ce îl iubiți. M-a făcut să râd, pentru că ați dorit acest lucru, însă nu m-am lăsat păcălită și lacrimile mele nu erau departe. Mi-a oferit, așa cum a oferit tuturor, lecții de curaj și de încredere și probabil din această cauză sunt atât de fericită să vă cânt cântecele mele!“.

După spectacol, am stat de vorbă. Exagerez. Adevărul e că el mi-a vorbit. Mi-a spus că l-am atins în străfundurile ființei sale și că a plâns, ceea ce nu i s-a întâmplat decât rar ascultând o cântăreață. Un compliment minunat, nu-i așa? Mai minunat decât toate cele la care aș fi putut spera. Ei bine, l-am primit fără a fi în stare să spun cât de mult îl prețuiam, mai ales că venea de la un om ca Chaplin. Ah, nu m-am descurcat deloc! M-am înroșit și, în loc de răspuns, am bălmăjit nici nu mai știu ce.

După plecarea marelui artist, eram furioasă pe mine însămi. Era prea stupid! Charlie Chaplin, un om pe care-l admiram dintotdeauna, un geniu autentic, îmi făcea complimente care mă copleșeau de bucurie și-mi hrăneau orgoliul, iar eu nu găseam un cuvânt pentru a-i arăta recunoștința mea!

De asemenea, imaginați-vă stupoarea mea când, a doua zi, am primit un telefon de la Chaplin! Mă invita să-i fac o vizită în ziua următoare, la proprietatea lui din Beverly Hills.

Îmi place să lenevesc în pat, asemenea tuturor celor a căror meserie îi obligă să se culce în zori, și îmi place să fiu cochetă, dar cu măsură. În acea zi, am renunțat la toate obiceiurile. Charlie Chaplin mă aștepta la el după-amiază. La ora șapte dimineața eram în picioare. Mi-am făcut bucle, am probat tot felul de rochii și mi-am ales o pălărie. Aproape că nu mă mai recunoșteam.

Și m-am dus la el acasă. Ore de neuitat. Erau acolo câțiva prieteni apropiați, însă nu am avut ochi decât pentru el. Charlie este bărbatul cel mai simplu pe care l-am întâlnit vreodată și discuția cu el este absolut fermecătoare. Are o voce plăcută, pe care nu o forțează niciodată, și vorbește cu gesture măsurate, ca și cum ar fi copleșit de timiditate. După ce m-a făcut să mă simt în largul meu, amintindu-mi că a debutat într-un spectacol de music-hall, în celebra trupă comică a lui Fred Karno, cu mult înainte să se gândească la cinema, mi-a vorbit îndelung despre Franța, pe care o iubea nespus.

— Și nu doar pentru că francezii mereu mi-au înțeles mai bine filmele decât americanii! Iubesc Franța pentru că e țara plăcerii și a libertății.

Apoi mi-a cântat la vioară, cu un talent extrem de autentic, câteva dintre compozițiile sale. L-am părăsit foarte fericită că m-am putut apropia de el, dar și mai fericită încă de a fi descoperit un om întocmai celui pe care mi-l imaginasem prin micul vagabond.

— Édith, mi-a spus când am urcat în mașină, voi scrie într-o zi un cântec pentru dumneavoastră, atât versurile, cât și muzica.

Sunt sigură că Charlie Chaplin își va ține promisiunea. Și deopotrivă sigură că va fi un cântec frumos. Dacă, spre marea mea exasperare ulterioară, nu am sărit în sus de bucurie la prima întâlnire cu Charlie Chaplin, nu m-am arătat mai puțin stânjenită nici în ziua când am avut marea onoare de a fi prezentată celei care avea să devină regina Angliei: prințesa Elisabeta.