Filmul #dogpoopgirl este o poveste tragi-comica despre ura si defaimarea via internet, inspirata de un caz real din Seul cand o doamna nu a vrut sa curete intr-un vagon de metrou mizeria facuta de cainele ei.

Adus in vremurile si realitatile noastre de regizorul si scenaristul filmului, Andrei Hutuleac, povestea  o are in rolul principal pe Andreea Gramosteanu careia in urma unor intamplari dramatice i se schimba viata radical.

#dogpoopgirl intra in cinematografele din toata tara de 15 aprilie si ii mai are in distributie pe Cezar Antal, Rodica Mandache, Coca Bloos, Tudor Istodor, Dana Rogoz. Filmul – care este debutul in lung metraj pentru Andrei Hutuleac – a obtinut in 2021 Premiul Zilele Filmului Romanesc pentru Debut la cea de-a 20-a editie a Festivalului International de Film Transilvania. 

Mai jos aveti o mica transcriere a conversatiei cu Andreea Gramosteanu.

Anul acesta Andreea Gramoteanu este nominalizata la Premiile Gopo la categoria cea mai buna actrita in rol principal pentru rolul din Complet Necunoscuti.

Multi romani o stiu din colaborarea la serialul Mondenii, dar activitatea ei in teatru e mult mai spectaculoasa. Din aceste zile joaca intr-un spectacol eveniment “Frankie si Johnny“ alaturi de Cristi Iacob, un text adus pentru prima oara in Romania care a stat la baza filmului cu Al Pacino si Michele Pffeifer. La Teatrul Mic o puteti vedea in spectacolele “Noapte buna, mama!”, “Tinutul din miezul verii’.

In podcast vorbim despre #dogpoopgirl, despre teatru si despre greutatile si vulnerabilitatile dintr-o meserie in care esti judecat tot timpul, dar si despre viata de familie si cum face fata Andreea unui program atat de aglomerat cand are un baietel de 3 ani, Amza.

In conversatia inregistrata in regim de live, fara nicio editare, este si un fragment despre lectiile invatate din anii de Mondenii, despre disciplina si rigoare, cum sunt si marturisiri despre lucrurile pe care nu le-a invatat in scoala si i-ar fi placut sa-i spuna cineva, pe bune, care sunt culisele acestei meserii.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.

• 

• 

• 

As vrea sa incepem discutia cu personajul tau din #DogPoopGirl, Alina, care este eroina de la care se intâmpla toate lucrurile in acest film. Din primele momente stim ca este un om bun prin intentia ei de la intâlnirea cu catelul Oscar. Ce se intâmpla pe parcurs este super dramatic si foarte complicat.

I-am spus lui Andrei Hutuleac, scenaristul si regizorul filmului, ca Alina este un personaj fundamental bun si el a zis ca, de fapt, a tinut neaparat sa existe sa si laturi negative ale personajului. Tu cum o vezi pe Alina?

Ii dau dreptate lui Andrei pentru ca altfel ar fi fost redusa, asa cumva, la un personaj si nu ar fi fost un om rotund. Si credinta mea este cumva ca ne nastem fundamental buni si pe parcursul existentei, in functie de context, in functie de bagajul cu care vine viata, sigur ca ne descoperim si parti mai putin placute.

Ce ai spune ca e negativ la ea?

Nu stiu daca as putea numi chiar negativ, dar este un aspect care poate fi discutat: e tot timpul cu un pas in urma existentei ei. Am avut senzatia tot timpul ca ea vrea sa ajunga intr-un punct, dar nu stie unde si tot timpul pendula intre un pas inapoi si un pas pe loc, nu un pas inainte. Avea o maxima neputinta in a alege sa faca un pas inainte, indiferent de risc.

 (…)

Meseria voastra e expusa judecatii non stop. Mai ales in epoca internetului. Acum 15-20 de ani când noi mergeam la teatru, nu aveam sentimentul ca va putem atinge pe voi, actorii, prin social media si va putem da un mesaj astazi. Astazi, tu te urci pe o scena sau esti pe un ecran si omul din sala are o parere buna-rea, el vrea tot timpul sa judece si sa puna o eticheta. Nu conteaza daca se pricepe sau nu se pricepe. Simti o presiune in plus acum, in epoca social media, fata de acum 10 -15 ani când te-ai apucat de meserie?

 Eu incerc sa nu pun presiuni inutile asupra mea pentru ca am destule. Si mai cred o chestie: cand lucrurile devin autentice in meserie, sunt mai putin supuse unei judecati de genul asta. Ba e bine, sau nu e bine. Cand este autentic, nu mai am timp de judecati, sau spectatorul cred ca nu mai are timp sa gândeasca asa.

(…)

 A fost colega cu Andrei Hutuleac in trupa domnului Victor Ioan Frunza. Va stiti bine, ati muncit mult impreuna. Este diferit când lucrezi cu regizori care au fost actori sau care sunt actori la baza? Din ce stiu, cele mai recente proiecte ale tale – Complet necunoscuti, Dog Poop Girl si un scurtmetraj pe care l-ai filmat in urma cu câteva zile la Emanuel Parvu –  toti acesti regizori sunt actori la baza.

Ai lucrat si cu regizori care nu sunt actori. Cum e Florin Serban sau cum e domnul Cristi Puiu, poate cel mai diferit regizor dintre cei care lucreaza in România.

Nu pot sa spun ca am lucrat mult cu Cristi Puiu pentru ca am avut foarte putin ca rol.

 La Florin, intr-adevar, a fost o experienta mai vasta pentru ca am avut ceva de facut, dar vreau sa spun doar atât: faptul ca un regizor contine si partea asta de acting si stie cum se desfasoara procesul este un ajutor imens.

 Andrei stia, si Octavian, când stii despre ce e vorba este o foarte mare ingaduinta, dar aici ma refer la perioada de repetitii de dinainte de filmari. 

Desigur si in cadrul filmului, daca e intelegere a procesului, sunt momente in care actoria dintr-un regizor poate sa descopere niste lucruri care duc mai departe. Repet,experienta mea nu e foarte mare in domeniu.  Dar si Florin, mi-aduc aminte ca in a doua zi de filmare de la Hamlet, eu trageam destul de multa frica dupa mine si stiu ca m-a luat deoparte, in felul lui total inedit de a pune problema. Si mi-a zis foarte calm: “Andreea, este un proiect personal. Nu am nicio presiune, te rog.  Eu sunt aici linistit; poti sa gresesti, poti sa faci zece minute mai mult, nu-ti mai pune greutati in plus ca nu are niciun sens.

Tu esti modelul care te biciuieste, adica pui presiune pe tine la munca?

M-am biciuit foarte, foarte multi ani pentru ca nu ne-a spus nimeni nici in facultate, nici dupa, ca daca nu reusesti sa faci ceva – de exemplu daca nu reusesti sa iei un casting la un film – nu inseamna ca e neaparat vina ta. Nu spune nimeni lucrurile astea la inceput si trebuie sa ajungi sa intelegi ca, daca nu faci ceva, nu e neaparat vina ta pentru ca depinde foarte mult de context. Dar am trait destul de mult timp cu senzatia asta ca nu fac bine ceva. Slava Domnului, am reusit sa renunt la treaba asta, dar m-am biciuit cam mult timp.

(…)

 Sa stii ca mut discutia intr-o zona mai intima. Ce faceati voi acasa când erati mici – tu si Corina, sora ta. Ce v-au spus parintii de ati ajuns amandoua in zona artelor?  Pentru context pentru cei care ne asculta, sora ta, Corina, este un scenograf foarte mare, lucreaza foarte mult international la scenografia unor spectacole de opera foarte mari, cu desfasurari majore de forta. Tu esti o actrita foarte apreciata in România. Nu stiu ce fac surorile voastre gemenele, daca sunt in zona asta, dar ceva a fost acasa la voi. V-au dat ceva special sa mâncati.

(rade) Surorile mele cele gemene, cele mai mici:  una dintre ele este stilista, are niste concursuri câstigate si e foarte pasionata; cealalta sora lucreaza intr-o firma de constructii cu sotul ei. Cred ca acum parca spunea ca au facut si un birou de arhitectura.

 Dar cred ca la baza pentru ai mei a fost faptul ca ne- au vorbit foarte mult despre pasiune, ei fiind niste oameni care, din pacate, din cauza vremurilor nu au reusit sa-si duca pasiunile mai departe. Si cred ca am auzit foarte mult despre asta in casa. Tata ne spunea mereu “tata, banii vin, se duc; ce conteaza e cu ce ramâi si ce iti doresti sa faci.”

Desi a fost foarte complicat pentru ca eu m-am izbit foarte des de un zid cand am vrut sa aleg actorie. Evident dintr-o dorinta de bine pentru ca imi doreau binele si stiau ca profesia asta e una care se joaca la loto usor. Am gasit ceva care ma pasioneaza si asta ne-a scos la liman, pentru ca nu eram o familie instarita.

„Bunicii erau stramutati, au lucrat câmpul cu animale. Apoi urmatoarea generatie a prins practic liceul. Noi suntem prima generatie care am facut facultate. Dar cred ca ne-au insuflat foarte tare dragostea lor pentru a face lucrurile cu pasiune, cu adevar. „

Dar ceva in familia voastra a fost pentru ca toate sunteti in zona artelor si la un anumit standard dincolo de medie.

Cred ca este o gena de luptatori, de supravietuitori in familie. Bunicii mei au trecut prin prin faze de luat casa, lasat in camp, sa isi faca bordeie acolo. Dar au fost niste supravietuitori si niste luptatori.  Cred ca ceva de acolo s-a transmis.

 Dar ce va recomandau ai vostri sa cititi, sa ascultati?

Ascultam foarte mult teatru pe vinil si mama facea cu noi tot felul de lucruri. Ii placea zona asta artistica si ne-a ghidat cumva, dar nu peste medie… Ti-am zis: bunicii erau stramutati, au lucrat câmpul cu animale. Apoi urmatoarea generatie a prins practic liceul. Noi suntem prima generatie care am facut facultate. Dar cred ca ne-au insuflat foarte tare dragostea lor pentru a face lucrurile cu pasiune, cu adevar.

 Si amândoua aveti o disciplina si o rigoare a muncii voastre.

 Nu se poate la drum lung fara asta, este imposibil. E imposibil daca nu esti usor dictator cu tine. In ceea ce priveste disciplina si perseverenta si constanta nu cred ca ai cum sa rezisti pentru trece timpul, imbatrânesti, energia ta nu mai e aceeasi si esti undeva in opozitie cu ce vine din urma, care este mult mai energici, cu alt fel de energie.

(…)

• 

• 

• 

Din perspectiva asta, am un respect foarte foarte mare pentru ceea ce e in spatele muncii voastre care nu este la vedere pentru lume. Si revin specific la cazul tau in aceste zile.

Nu inteleg cum faci fata si vreau sa ne explici putin pentru ca, in acest moment ai urmatoarele. Noi inregistram luni, 11 aprilie.

Ai jucat sâmbata la Teatrul Mic, un spectacol care s–a jucat intr-o sala imprumutata de la National. Repeti in acest moment pentru Frankie si Johnny care e un text absolut minunat care a stat la baza filmului cu Al Pacino si cu Michelle Pfeiffer. Ai premiera in câteva zile. Ai filmat acum o saptamâna un scurt metraj. Vin Premiile Gopo unde esti nominalizata pentru cea mai buna actrita. Unde inseamna alte pregatiri. Alt deranj, alt stres. Si il mai ai pe Amza acasa. Plus promovarea de la acest film. Cum faci cu toate?

Stii cum fac? Cu ajutorul sotului meu nemaipomenit. Ne-am scos un program pe trei luni, am scris tot ce urmeaza sa facem si ne-am organizat in asa fel incât sa ne completam. Sigur ca mai si improvizam pe parcurs ca se mai intâmpla, de exemplu, ca Amza sa raceasca sau cum s-a intâmplat si a venit acasa. Doua saptamâni am fost blocati si atunci am inceput sa cerem ajutor in stânga dreapta.

Pe de o parte ce se intâmpla acum mi-aduce foarte mult aminte de viata mea de dinainte de Amza. Alergam dintr-o parte in alta si faceam multe lucruri in acelasi timp. Numai ca acum intr-adevar vii când vii acasa, nu e ca si cum poti sa spui hai sa ma odihnesc un pic. Din contra, trebuie sa incepi sa faci alte lucruri.

 Nu stiu care e reteta. Cred ca, pur si simplu, din intelegerea asta a mea si a lui Marin si din ajutorul pe care il dam unul altuia, reusim sa facem. Vin eu, pleaca el; vine el, plec eu si tot asa.

 Ce ai facut in perioada pandemiei ca sa-ti tii mintile acasa.

Am avut norocul in primul rând sa plec si sa stau in natura doua luni si apoi am facut lucrurile pe care mi le doream tot timpul sa le fac cu Marin(n. mea. Actorul Marin Grigore este sotul Andreei) . Am reusit sa facem impreuna un material. Aveam probabil ceva de scos afara din sufletele noastre si am scris. Apoi am propus unor colegi de la teatru sa continue ce am scris, fara sa stie cine cum scrie. Dupa ce am primit materialele, le-am centralizat, Marin a pus muzica. Am facut acest material pe care ni-l doream foarte mult de foarte mult timp. Se numeste “Poem in lant”. Este pe site-ul Teatrului Mic.

Apoi am mai facut ceva pentru Teatrul Dramaturgilor Români la initiativa domnului Bodochi. Au avut un concurs de dramaturgie româneasca si câstigatorii urmau sa fie “montati” online. Am primit un material pe care l-am tot desfasurat si infasat in mai multe variante pâna am ajuns la o forma finala. Este tot online, se numeste “Departe aproape”. Daca tot aveam acest timp, ne-am facut nebuniile.

(…)

Pentru ce ti-ai fi tu recunoscatoare tie? Pentru ce aptitudine pentru ce ceva din caracterul tau iti multumesti pentru acest moment in care te afli in viata ta?

 Imi multumesc pentru perseverenta, pentru momentele in care totul era impotriva si eu imi spuneam ca trebuie sa merg mai departe. Eu. Nimeni altcineva. Eu imi spuneam datorita pasiunii acesteia uriase. Si pentru… paradoxal…increderea in mine pe care n-am crezut ca o am niciodata.

Iti multumesc foarte foarte mult pentru aceasta conversatie. Iti doresc un succes deosebit cu Frankie si Johnny. Succes si cu aceasta premiera de film. Sa va fie bine tuturor.

Doamne ajuta, asa sa fie si eu. Iti multumesc mult pentru intâlnire.

*

Podcastul In culisele filmelor romanesti este sustinut de Banca Transilvania.

In episoadele urmatoare va intalniti cu Cezar Antal si el unul dintre protagonistii filmului #dogpoopgirl, dar si cu Andrei Hutuleac, regizorul si scenaristul filmului.