După o licenta in Stiinte Politice la Universitatea Nationala de Studii Politice si Administratie Publica in 2010, Miruna Minculescu si-a deschis propria agentie de fotografie, lucrand ca fotograf de moda si comercial din 2009 pana in 2018.

Despre ea, Miruna spune ca a considerat intotdeauna regie ca pe o cariera, dar abia in 2016 a decis sa se inscrie la Regie de Film la UNATC. In timpul programului de licenta, ea a regizat mai multe scurtmetraje, fie digitale, fie pe film.

„Fragmentari” este o poveste in 24 de minute scrisa si regizata de Miruna Minculescu, in care doua surori isi asteapta parintii plecati la munca in strainatate sa vina acasa. Din proiect fac parte si Catalina Romanet, Alexia Preda si Roberta Antonie.

Intr-o serie de interviuri speciale dedicate nominalizatilor Gopo 2022, Urban.ro a stat de vorba cu regizoarea Miruna Minculescu (33 ani) despre scurtmetrajul „Fragmentari”, dar si despre proiectele la care lucreaza acum.

• 

• 

• 

Anul acesta, la premiile Gopo, esti nominalizata la categoria Tanara Speranta. Ce inseamna pentru tine premiile Gopo?

Cred ca  2011 a fost primul an in care am fost la Gopo sa fac fotografii. Si desi in afara de cativa actori nu stiam cine sunt oamenii, am ramas cu sentimentul ca sunt acolo niste oameni care fac ceva ce le place si de care sunt foarte pasionati si ca se bucura ca sunt acolo impreuna. Si m-a atras ideea asta inainte de a ma atrage filmul. Si atunci am inceput sa imi pun primele intrebari serioase despre asta. Adica film, dar ce sa fac eu acolo. As fi facut si cafele si as fi fost in al noualea cer.

Cu actoria incercasem, stiam ca nu e de mine, de imagine imi era frica pentru ca eram terorizata de carat stative de la foto, montajul era ceva SF, combinat cu felul meu de a fi mi s-a parut ca regia e ce mi s-ar potrivi. A fost multa vreme pentru mine dorinta aia ridicola, pe care ti-e rusine sa o spui. Ca si cum ai zice ca vrei sa te faci cosmonaut.

Asa ca nominalizarea asta pentru mine este ceva foarte personal. Are mai mult treaba cu niste obstacole din capul meu pe care am reusit sa le depasesc.

Nu esti, deci, la prima intalnire cu premiile Gopo. Cum apreciezi ca s-a dezvoltat industria filmului romanesc de cand ai fotografiat tu pentru prima data la Gopo?

Mi-e greu sa fac o comparatie pentru ca atunci priveam industria din afara si nu aveam instrumentele sa o inteleg de fapt. In mod clar, nu erau atatea regizoare femei, deci simt ca am ajuns la momentul potrivit.

Cum a aparut povestea „Fragmentari”? Cat timp a durat productia, de la idee la forma finala?

„Fragmentari” a pornit de la sentimentul de vinovatie pe care il simteam ca proaspata mama fiind destul de mult plecata de langa fiica mea. Si incercam sa imi inchipui cum se simt oamenii care isi lasa copii aici si pleaca ca munca in alta tara si ii vad de doua ori pe an.

Am crescut intr-o familie si intr-o zona in care foarte multi oameni erau plecati in strainatate la munca si copiii ramaneau cu bunici sau rude. Si cumva intorcandu-ma la cum erau copiii aia mi s-a parut ca e mai ambiguu felul in care se simt ei.

Ca parinte imi era clar sentimentul de vinovatie, pe langa dor, dar pentru ei era o lipsa pe care nu cred ca aveau instrumentele necesare sa o realizeze. Copii se adapteaza mai usor decat adultii, sau cel putin mimeaza mai bine adaptarea.

Scenariul a avut multa vreme o forma nenarativa cu o actiune care se petrecea de durata catorva ani, si pentru mine a fost o provocare sa reduc tot ce voiam eu sa spun la o intamplare simpla, o actiune de cateva ore.

Cele doua surori sunt inspirate de relatia dintre mine si verisoara mea Catalina, care la fel ca o mre parte a familiei mele, locuieste de mult timp in Spania.

Am scris primul draft in mai 2019, a venit pandemia, am filmat in noiembrie 2020, apoi am filmat in mai 2021 scurtmetrajul de disertatie si abia dupa am reusit sa termin montajul. Deci cam doi ani a durat de la idee la forma finala. Asa s-au aliniat planetele.

„Am inteles ca nu sunt datoare nimanui sa fiu sau sa fac ceva.”

Cum ai ales personajele pentru film?

Pe Catalina (Catalina Romanet) o gasisem inca din prima varianta a a scenariului in urma unui casting pentru un lungmetraj la care lucram ca asistent de regie. Abia dupa ce am gasit-o pe Catalina care era studenta la actorie, dar putea lejer sa treaca drept adolescenta, mi s-a parut realizabil proiectul.  

In scenariul initial, Amalia, sora cea mica, trebuia sa fie jucata de Erin, fiica mea care atunci avea 2 ani. Dupa ce am rescris scenariul, Amalia avea 6 ani, asa ca a trebuit sa caut o alta fata pentru care am decis sa fac un casting in Curtea de Arges (acolo unde am filmat). Castingul era programat cu cateva zile inainte de lockdown. Am luat-o personal si am zis ca probabil nu o voi gasi in urma unui casting asa ca dupa cateva luni mi-am facut curaj si am cautat-o pe mama unei fetite despre care mama imi tot povestea.

Am avut sentimentul din povesti ca se potriveste foarte bine, insa nu o vazusem niciodata. Cand am intalnit-o prima data pe Alexia (Preda), m-a socat ca semana destul de bine cu Catalina si, mai mult, semana cu ceea ce imi inchipuisem eu despre Amalia. Ma speria destul de tare ideea de a lucra cu un copil si am avut norocul sa dau peste un copil istet si talentat ai caror parinti au avut incredere in mine. Deci noroc, instinct, pandemie, ceva s-a legat acolo.

Bunica a fost Adina Cristescu, cred ca dinainte sa o gasesc pe Catalina. Doar ca nu am anuntat-o. O intalnisem la scurtmetrajul unui coleg, imi placea foarte mult, si in plus simteam ca imi va aduce un confort prezenta ei in proiect. Si asa a fost.

Roberta (Roberta Antonie) a fost dragoste la prima vedere in curtea facultatii. Tocmai ma intalnisem cu o alta actrita pentru rolul Robertei, cumva o avusesem si pe ea in vedere, dar mi s-a parut ca ar fi culmea sa gasesc pentru rolul Robertei o actita pe care chiar o cheama Roberta. In fine, Roberta era colega si prietena cu Catalina si vazandu-le impreuna mi-am dat seama ca au deja genul de relatie pe care il cautam.

Invatatoarea si vecina nu au avut niciodata contact cu filmul, sunt din Curtea de Arges, le cunoateam pe amandoua destul de bine. A fost mai mult un „te rog, ajuta-ma cu asta si iti raman datoare pe veci”. Cred totusi ca le-a placut experienta.

Care este mesajul pe care vrei sa-l ia publicul cu ei din sala de cinema dupa ce vizioneaza „Fragmentari”?

Simt ca e mult mai relevant mesajul primit decat mesajul trimis. Cred ca mesajul este o combinatie intre senzatii si situatii pe care mi-e greu sa o formulez in cuvinte, asa ca sunt tot timpul curioasa cum formuleaza altii mesajul dupa ce vad filmul.

Pentru scurtmetrajul cu care esti nominalizata la Gopo, ai scris si scenariul, ai semnat si regia. Cum se imbina cele doua meserii pe platourile de filmare? Cu care te identifici tu mai mult?

Pai nu se imbina in cazul meu. Cand am de scris trebuie sa inchid regizorul undeva. Dupa primul draft vine regizorul, face scandal si schimba jumatate. Scenaristul o ia de la capat. Intre cele doua meserii e un conflict in plina desfasurare. Momentan il gestionez incercand sa nu le amestec. Dupa ce am terminat scenariul ma raportez la el ca si cum nu e al meu. Incerc sa nu ma agat de toate povestile si trairile mele cuprinse in el si sa ma gandesc mai mult la ce poveste as vrea sa vada publicul. Ma identific in mod clar mai mult cu regizorul.

„Cred ca am avut norocul sa am niste profesori care au stiut sa ne indrume pe fiecare sa cautam in noi ce avem de spus si cum ne este natural sa spunem povestile.”

Ai ales o alta cariera, cea de Stiinte Politice, insa ai urmat apoi UNATC. Ce te-a atras in zona de regie?

Nu am ales o alta cariera, am ales la fel ca majoritatea celor din generatia mea o facultate. Ai mei mi-au spus tot timpul ca artistii mor de foame. Si nu am pus niciodata la indoiala aceasta afirmatie. Asa ca mi s-a parut ca trebuie sa imi dau o sansa sa nu mor de foame. Am invatat in prima facultate multe chestii care inca imi sunt utile, dar mi-a fost clar din anul I ca nu e locul meu acolo. Cariera pe care am ales-o, adica meseria din care am trait a fost fotografia. Si am fost foarte mandra ca nu mor de foame (n.red.:rade).

Cu regia am luat-o prin eliminare, dupa cum am povestit la inceput. Mi se parea ca munca unui regizor e ceva ce m-ar face sa ma simt asa cum imi inchipuiam ca trebuie sa te simti cand faci ceva ce iti place. Da, imi placeau filmele, dar acum mi se pare ca nu aveam de fapt nici un reper. Nu stiam ce as face ca regizor. Si aici cred ca am avut norocul sa am niste profesori care au stiut sa ne indrume pe fiecare sa cautam in noi ce avem de spus si cum ne este natural sa spunem povestile.

Ce i-ai spune Mirunei care acum incepe UNATC-ul si aventura in zona filmului, tu, cea de acum?

Am fost foarte rezervata la inceput vizavi de sansele de a ma dovedi macar decenta la treaba asta. Asta ca sa nu ma simt dezamagita. Pe de alta parte, au fost foarte multi oameni in jurul meu care au vazut asta ca pe un moft si nu intelegeau de ce ma gandesc la o schimbare de cariera cand lucrurile merg bine pentru mine pe plan profesional.

Cred ca suna foarte cliseic, dar cand am inceput facultatea, am simtit ca am ajuns in sfarsit undeva unde ma simt confortabil, unde nu trebuie sa ma joc de-a normalitatea. Mi se pare ca am reusit sa descopar si sa accept multe lucruri despre mine. Si m-am simtit in siguranta, lucru pe care nu il pot spune despre nici o alta etapa a vietii mele de pana atunci. Deci daca i-as spune Mirunei de atunci toate lucrurile astea, daca i-as spune ca o sa fie din ce in ce mai bine, i s-ar parea ireal.

Ce proiecte urmeaza pentru tine?

Din fericire, in ultima perioada ma impac foarte bine cu presiunea planurilor de viitor. Am inteles ca nu sunt datoare nimanui sa fiu sau sa fac ceva. De cand am terminat masterul mi se pare ca intrebarea asta se tot repeta, si te simti foarte pierdut daca nu ai planuri concrete. Cred ca sunt foarte utile si perioadele in care nu ti se leaga nimic.

2022 pare pentru mine pana acum un an prietenos cu scrisul, asa ca mi-am propus sa filmez in octombrie un scurtmetraj. In paralel, scriu si la un scenariu de lungmetraj. Nu am scris niciodata in paralel doua scenarii si ma confuzeaza un pic viata dubla pe care o duce acum scenaristul din mine. De ceva timp, am sentimentul ca imi voi gasi curand si partenerul de scris pe care il tot cer de la Mos Craciun, Zana Maseluta si totii zeii cunoscuti si necunoscuti si cred ca scriu cu avant avand siguranta ca va veni cineva sa repare ce am facut.

Si ca sa scriu si ceva de care inca nu m-am apucat, dar e in plan… imi doresc tare sa inteleg mai bine toata nebunia cu festivalurile caci in curand o sa ies de sub umbrela UNATC si va trebui sa invat sa gestionez cumva si partea asta.