HBO Max prezinta din aceata luna o serie limitata de opt episoade Max Original, THE STAIRCASE, scrisa si produsa executiv de showrunnerii Antonio Campos si Maggie Cohn. Campos regizeaza si sase din cele opt episoade, cu Colin Firth si Toni Collette in rolurile principale.

Moartea din 2001 a lui Kathleen Peterson, un business manager din Carolina de Nord, si procesul ulterior al sotului ei, Michael, au fost tratate in detaliu in mod obsesiv, atât in presa americana la vremea respectiva, in  serialul premiat cu Peabody „The Staircase”, cât si intr-o avalansa de documentare.

Multi stiu deja deznodamantul povestii pentru ca e o intamplare reala, dar noua productie HBO MAX, The Staircase se ocupa mai ales despre detaliile care inconjoara cazul decât despre cazul in sine (sau, prin extensie, despre persoanele implicate).

Versiunea pe care o vedem la HBO MAX  si-a asigurat o distributie fantastica, de profil inalt, care il include si pe Colin Firth in rolul lui Michael Peterson, precum si pe Juliette Binoche, Michael Stuhlbarg, Rosemarie DeWitt, Sophie Turner si Parker Posey in roluri secundare.

Insa, inca de la inceputul acestei serii de opt episoade, distributia ii confera lui The Staircase aerul unei reconstituiri de prestigiu. Combinata cu utilizarea extensiva a unui manechin insângerat si maltratat, precum si cu reconstituirile tulburatoare si grafice care o vad pe Collette murind in suferinta extrema din nou si din nou, aceasta stabileste un ton macabru care preintâmpina orice elogiu post-mortem.

Seria limitata este coprodusa de Annapurna Television.

Prin amabilitatea HBO Max, va prezzentam un interviú cu Antonio Campos (creator, producator executiv, regizor si scenarist) si  Maggie Cohn (producatoare executiva si scenarista) care a fost realizat in timpul unui eveniment de presa virtual.

Antonio, cum a aparut ideea si de cât timp lucrezi la ea?

AC: Tocmai terminasem primul meu lungmetraj atunci când mi s-a trimis documentarul – primele opt episoade, adica tot ce exista in 2008 – de catre un producator care voia ca eu sa-l adaptez intr-un lungmetraj. Astfel, am inceput acel proces si am fost fascinat: 1) eram un mare entuziast al povestilor de tip true crime si citeam asemenea povesti constant, asa ca atunci când a aparut ocazia asta am simtit ca universul vrea ca eu sa continui sa lucrez la proiect, asa ca am simtit ca a fost lucrul potrivit la momentul potrivit. Si 2) A fost cel mai complicat caz peste care am dat pentru ca parea de nestiut. Michael Peterson ca figura centrala era atât de impenetrabil si gasesc asemenea oameni fascinanti: ne fac sa ma apropii si sa aflu mai multe lucruri. Si astfel am inceput cu aceasta obsesie pentru The Staircase. Cred ca majoritatea oamenilor care au fost implicati in poveste intr-un fel sau altul au aceasta experienta de a sapa mai mult si mai mult si gândindu-se la asta o perioada lunga, in speranta ca vor rezolva cazul; ca expertii nu s-ar fi uitat la caz asa cum ar fi trebuit sau din perspectiva corecta. La un moment dat ce a devenit clar a fost ca, pe post de povestitor, abilitatile mele nu erau menite sa descifreze petele de sânge. Nu e domeniul meu. Dar eu intelegeam cum functioneaza povestile si personajele si am devenit pur si simplu interesat sa explorez asta. De-a lungul anilor am inceput sa vad povestea ca pe ceva mult mai complicat decât o poveste true crime obisnuita si s-o vad de fapt ca pe o drama de familie.Incepând acolo – ca o drama de familie cu o coloana vertebrala true crime – a inceput sa se dezvolte in ceva si mai complicat. Pâna la urma a devenit despre un tip mai profund de examinare a adevarului si a complexitatii adevarului si ce inseamna adevar obiectiv si asta e serialul pe care l-am facut. In mod clar, nu asta ar fi fost acum 12 ani; a devenit asta in mod organic, pe parcurs.

Care au fost primele tale impresii legate de documentar si de ce ti-ai dorit atât de mult sa dramatizezi povestea?

AC: Cred ca lucrul care e mai interesant pentru toata lumea la documentar este accesul. Cum de au primit acest nivel de acces la oamenii astia si ce se intâmpla acolo de au acceptat o echipa de documentar in casa lor? Felul in care oamenii – Michael Peterson si echipa de avocati – vorbesc intr-un anumit mod, de parca nici nu erau camere de luat vederi acolo. Erau cumva lejeri si faceau glume si faptul ca existau doi cineasti francezi in aceasta casa in Durham, in 2002 – e fascinant pentru ca ce vedem nu e tot ce exista acolo. Exista mult mai multe lucruri. Odata ce am inceput sa ma uit la documentar si sa vad imaginile care au picat la montaj si cantitatea aproape infinita de documentare realizata pe parcursul anilor, a devenit foarte clar ca exista mult mai multe decât ce s-a vazut pe ecran.

• 

• 

• 

Maggie, tu cum ai ajuns sa fii implicata in proiect?

MC: Mereu am fost o mare fana a documentarului; m-am uitat la el imediat ce a aparut. Tin minte cum ma gândeam ca e un mod atât de interesant de a explora o familie. Si ca, in timp ce se explora ideea de ce s-a intâmplat in noaptea aia, explorai si consecintele si impactul pe care-l aduce moartea cuiva intr-o familie. Te uitai la etapele jelitului. Si apoi, desigur, ce a fost fascinant pentru mine – ca persoana care intelege cum sunt spuse si construite povestile – este ca oamenii se uita la un documentar si se gândesc: „oh, asta e adevarul, asta e viata reala, ce vedem e ce e adevarat”, asa ca sa deconstruim aceasta idee in contextul unei povesti a fost o ocazie puternica. Si asta nu vorbeste doar despre calitatea documentarului, dar si despre povestile pe care le spunem in contextul justitiei. Exista doua povesti – apararea are o poveste si acuzarea are o poveste; documentarul are o poveste, iar familia asta are o poveste despre vietile lor. Cine era Kathleen? Ce s-a intâmplat inainte de acea noapte? Ce s-a intâmplat in jurul liniei documentarului si ce s-a intâmplat atunci când camerele erau oprite? Ideea ca am putea intra de la fundatie si sa lucram si sa ne dam seama care e cel mai bun mod de a spune povestea a fost o ocazie fantastica.

Genul de poveste true crime e destul de saturat zilele astea – ce face ca The Staircase sa fie special fata de tot restul ofertei?

MC: Cred ca faptul ca ne folosim de o poveste fundamentala a genului true crime pentru a deconstrui acest gen. Ne folosim de The Staircase pentru a discuta de ce The Staircase exista de fapt. Este ideea de „putem rezolva acest mister, putem primi un raspuns”, asa ca ce incercam sa facem aici e sa spunem: „nu exista raspunsuri, totul e poveste”. Vrem sa ajungem la un nivel de confort in discursul despre faptul ca nu exista un singur adevar, asa ca ne folosim de gen pentru a comenta genul. In mod ideal, asta va face seria sa fie speciala.

Cât de indeaproape ai lucrat cu Jean-Xavier si cum a influentat aceasta colaborare serialul tau dramatic?

AC: Jean si Denis Poncet sunt doua persoane pe care am apucat sa le cunosc devreme in proces. Sunt personaje foarte mari, ceea ce ma umplea de entuziasm. Denis (care a incetat din viata intre timp) a fost producatorul documentarului si era aceasta persoana extrovertita care iubea viata, foarte excentrica si incântata de aspectele de bârfa. Imi transmitea des teorii precum: „ce zici de asta sau de asta?” Exista ceva la aspectul senzationalist care i se parea incitant, ca producator. Si apoi Jean era foarte tacut si rezervat in privinta gândurilor lui. Era mult mai analitic si stilul lui de a face film reflecta cine e el ca persoana si ca cineast – exista o retinere tacuta pe care o demonstreaza pe tot parcursul documentarului. La inceputul inceputului, ei reprezentau doua perspective diametral opuse la care ma gândeam si au fost foarte deschisi si generosi cu timpul lor. Nu e usor sa te tii de un proiect pe o perioada foarte lunga. In mod evident, nu a fost facut in 2008 si eu l-am adus intr-o alta directie in 2011 si am inceput sa scriu povestea ca lungmetraj, dar era prea complicata si apoi nu avea sustinere. Dar au crezut in mine si in incercarea mea de a adapta asta, si au ramas alaturi de mine chiar si când nu aveam unde s-o difuzam. Dincolo de faptul ca a fost o resursa incredibila pentru noi si o persoana care si-a deschis usile si ne-a ajutat pe drum atunci când aveam nevoie de informatii, Jean a fost si un sustinator si un promotor grozav. Daca el nu facea documentarul, probabil nu am fi fost aici astazi.

Ati petrecut ceva timp cu Michael Peterson insusi?

AC: Nu am incercat sa vorbesc cu el timp de foarte multa vreme, dar atunci când eram in sedinta pe scenarii, la un deceniu dupa ce m-am uitat la documentar pentru prima oara, am simtit personal ca sunt confortabil cu ideea de a avea o conversatie cu Michael fara ca el sa-mi poata schimba parerea intr-o directie sau alta. Asa ca, in 2020 am vorbit cu el la telefon de vreo doua ori. Apoi a vorbit si Maggie cu el, si inca un scenarist. Cu totii ne-am ales ce intrebari sa-i punem; cu totii voiam sa vedem daca avem parte de o alta versiune a lui Michael si cum reactiona la fiecare dintre noi. Asa ca acesta a fost experimentul de a discuta cu el.

MC: Nu a existat multa presiune pe acea situatie, pentru ca proiectul nu avea neaparata nevoie de aceasta discutie. Comentam asupra ideii ca asta e o forma de a spune povesti si astfel nu trebuie sa intelegem aceste fiinte umane intr-un mod fundamental. De asemenea voiam sa ne ferim de faptul ca, desi toti suntem partinitori, spunem aceasta poveste fara sa o ducem intr-o anume directie. Nestiind cine va ajunge la o concluzie particulara sau cine ar contribui, a facut ca raspunsul sa fie usor pentru noi: nimeni nu e obligat sa vorbeasca cu nimeni, si am scris aceasta poveste intr-un fel care nu cerea asta. Si astfel, desi nu era interzis, nu a fost in niciun fel obligatoriu sau incurajat. Nu incercam sa copiem realitatea. Ci incercam sa punem la indoiala ideea ca exista un adevar. Si astfel, nu avem nevoie de acest gen de participare de la persoanele reale.

AC: Daca ma gândesc acum la asta, daca n-am fi vorbit cu Michael, nu cred ca show-ul ar fi fost foarte diferit.

• 

• 

• 

De ce a fost important sa creati diferitele scenarii despre cum s-ar putea sa fi murit Kathleen?

AC: A fost teoria noastra prin care sa exploram adevarul in sine. Simteam ca trebuie sa revenim la centrul acestei povesti, care erau scarile. Intr-un fel, asta e obsesia noastra, a tuturor. Ce s-a intâmplat in acel spatiu, in acel moment, in acea noapte. Faptul ca ii puteam duce pe Kathleen si Michael de la inceputul povestii la versiunile diferite ale acelei nopti fara sa schimbam nimic din faptele de dinaintea acelei nopti este un argument pentru interpretarile diferite si complexitatea pe care o are adevarul despre ce s-a petrecut de fapt.

 A ramas neclar daca Michael Peterson este un ucigas cu sânge rece sau un barbat nevinovat – aveati o opinie inainte de proiect si cum a fost influentata aceasta opinie de participarea voastra la proiect?

AC: Eu personal aveam o opinie, da. Am mers in atât de multe directii diferite cu chestia asta si am avut atât de multe sentimente diferite despre problema, dar clar am avut un sentiment la finalul serialului pe care nu-l mai avusesem pâna atunci, asa ca a fost un proces interesant sa ajung unde sunt acum si sa ma gândesc la asta in felul in care ma gândesc la asta, pentru ca nu sunt in acelasi punct de pornire.

Puteti sa ne impartasiti ce parere aveti acum despre asta?

AC: Nu! Ne dorim ca publicul sa aiba propria lor experienta. As spune ca experienta pe care o are publicul uitându-se la serial este o reflectie a propriei experiente si astfel e mai interesant pentru ei sa aiba acea experienta pe cont propriu decât sa le spunem noi ce credem.

MC: Cred ca toata lumea avea idei diferite si sa stii asta nu era esential pentru a realiza ca aceasta poveste e importanta. Concluzia la care am ajuns toti este ca oricine este capabil de momente incredibile de maretie si iubire, dar si ca este la fel de capabil de distrugere si asa e viata, pur si simplu. Cred ca atunci când ai acea dualitate si esti dispusa sa accepti asta in tine si in alti oameni, incepi sa pretuiesti ceva mai mult lucrurile importante.