Intr-un nou episod al podcastului urban.ro In culisele filmelor romanesti vorbim despre documentarul “Spioni de ocazie” cu cel care e directorul de imagine, sau mai corect in cazul acestui film, directorul de fotografie, Alex Galmeanu.

Spioni de ocazie este o poveste reala din timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand tineri care emigrasera in Palestina, au fost antrenati pe repede inainte pentru a deveni spioni si au fost trimisi in tarile lor natale, inclusiv in Romania, sa ajute la recuperarea unor piloti evrei.

Documentarul e realizat de Oana Bujgoi Giurgiu, iar ilustratia intr-o forma diferita de ce sunteti obisnuiti la documentare, ii apartine lui Alex Galmeanu.

Numele lui Alex Galmeanu apare cel mai adesea ca autor al fotografiilor de coperta pentru cele mai importante reviste din Romania. Intr-o cariera de peste 20 de ani a fotografiat toate marile personalitati ale Romaniei inclusiv toti presedintii tarii, de dupa decembrie 1989.

In conversatia de la link, inregistrata in regim de live fara nicio editare, vorbim despre asocierea lui cu acest film, despre pasiunea pentru fotografia de arhiva din anii 35-45 ai secolului trecut si despre personalitatile pe care le-a fotografiat. Mai jos e o transcriere a catorva fragmente din dialogul nostru.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.

Muzica este un extras din coloana Sonora originala creata de Matei Stratan pentru Spioni de ocazie

In aceeasi serie mai puteti asculta interviuri cu Oana Bujgoi Giurgiu, realizatoarea documentarului, Paul Ipate, unul dintre actorii interpreti din fotografiile care ilustreaza povestea, si Matei Stratan, autorul coloanei sonore originale.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Cum ti-a propus Oana Bujgoi Giurgiu sa faci “imaginea” fotografiile pentru acest documentar?

Raspunsul exact doar ea il stie. Ne cunosteam, iti dai seama, inainte. Cumva imi stia cariera, stia cam ce pot sa fac, dar pe de alta parte stia si de o preocupare a mea care exista inca si se numeste Muzeul de fotografie. Este un proiect paralel pe care il am pe lânga cariera mea fotografica: o colectie de fotografii de arhiva, scriu despre fotografiile altora, contextul de atunci.  Ele sunt intr-un soi de website/ blog care se numeste Muzeul de fotografie. Nu e nici pe departe un muzeu, nu este o chestiune academica.

(…) Toata pasiunea asta m-a dus in diverse situatii inclusiv la o colaborare pe care am avut-o cu Oana Giurgiu, in care -pur si simplu – i-am dat niste fotografii pe care ea le-a folosit intr-un alt documentar.

(…)

Mi-a povestit exact ce vrea sa faca si mi s-a parut absolut minunat. Am acceptat pe loc adica nici macar nu s-a pus problema sa ma mai gândesc un pic. Plus ca imi doream o experienta a filmului.

Mi s-a parut frumos si emotionant ca tatal tau, care a facut film documentar inainte, a fost inspiratie pentru tine. Tu ai ajuns sa faci acum film documentar. E emotionant ca duci traditia mai departe. La inceput când ai ales sa faci fotografie aveai aceasta tinta sa ajungi sa faci si documentar?

Povestea inceputului meu fotografic e, ma rog, emotionanta pentru mine. Nu stiu cât de interesanta pentru pentru altii, dar s-a produs in intentia mea de a face imagine de film. Adica l-am vazut pe tata regizor in stadiul de mic copil atât cât intelegeam din meseria asta. Dupa ce am crescut si am inceput sa inteleg mai mult, am fost cu tata pe diversele seturi si platouri de filmare, m-am indragostit foarte mult de film si, mai ales, de ideea de a filma. Adica m-am regasit mai degraba in a apasa pe butoane si a tine aparatul de filmat in mâna decât in partea documentara si teoretica a filmului.

 Intotdeauna mi-au placut chestiile cu butoane trebuie sa recunosc. Si uite asa chiar am ajuns sa fac imagine de film si sa fiu interesat de acest domeniu.

Doar ca, undeva pe la 12-13 ani, intr-o discutie pe care tatal meu o avea cu fratele meu, i-am auzit printr-o usa intredeschisa, pentru ca nu mi se adresa mie discutia cum vorbeau despre cineva care isi doreste sa faca imagine de film. Concluzia acelei discutii intre ei a fost ca nu poti sa faci imagine de film pâna nu inveti fotografie.

Parea asa o chestie decisa intre ei, lucru care mi-a ramas mie in cap si, drept urmare, am zis ca asta e ordinea si am invatat intâi fotografie. Si uite ca fotografia – prima dragoste – a ramas destul de prezenta. Dar asta nu inseamna ca undeva intr-un sertar, nici macar foarte ascuns, pentru ca am zis de multe ori chestia asta, nu a fost si ideea ca mi-ar placea sa ma implic si in film.

„Am tras cam 48 000 de imagini in zece zile, deci aproape cinci mii de imagini pe zi. Din imaginile asta in film efectiv au intrat cam 2200 daca nu gresesc, oricum peste 2 000 de imagini. A fost un volum urias de munca si probabil ca si asta a fost o metoda de obtinere a autenticitatii.”

 Bine, ai facut si multe proiectii multimedia ca imagini digitale in miscare, plecate de la fotografiile tale.

Am mai facut si imagine pentru câteva campanii publicitare, dar hai sa zicem ca asta e prima mea experienta efectiva de film. Cu toate ca filmul asta e format din fotografii. Dar pâna la urma e si filmul adevarat in adevaratul sens al cuvântului: tot o succesiune de imagini statice este pana la urma.

(…)

Vreau sa mai ramân putin aici in zona personala. Au vazut tatal tau si fratele tau documentarul?

Fratele meu nu cred ca l-a vazut. Tatal meu, din pacate, nu mai poate vedea documentarul pentru ca a murit in 1999. O foarte mare parte din viata mea am trait fara tata. A murit când eu implinisem 20 de ani. Dar da, ar fi fost foarte placut ca tata sa vada filmul, cu siguranta l-ar fi facut sa fie foarte mândru.

Fratele meu probabil ca il va vedea foarte curând, mai ales ca acum are multiple posibilitati sa-l vada. Altfel pâna in momentul asta, filmul a rulat mai degraba in cadrul unor festivaluri.

• 

• 

(…)

 Povestea are si o parte incredibila pentru cei care urmeaza sa-l vada si nu l-au vazut. Sa iei niste oamenii obisnuiti pentru ca e vorba, totusi, de niste oameni obisnuiti pe care ii fac spioni, ii antreneaza pentru spioni in câteva luni ca sa vina in tarile din Europa de Est sa salveze niste piloti si alti oameni. E o poveste senzationala, adica e demna de un film artistic nu doar un film documentar.

E adevarat poate ca si si asta e un alt motiv pentru care scenele astea inscenate pe care noi le-am facut cu actori inchisi se armonizeaza foarte bine in intreg filmul. Si sunt convins ca Oana a simtit nevoia de mai mult decât iti poate oferi o arhiva, nevoia sa ilustrezi in detaliu niste niste lucruri, niste trairi, niste emotii, niste incarcaturi emotionale. La vizionarile cu public am fost uimit ca, cu toate ca e un film lung, oamenii au ramas foarte conectati.

Ai facut research inainte pentru estetica fotografiilor din vremea respectiva? Sigur ca ai Muzeul de fotografie si esti obisnuit cu o anumita estetica, dar ai facut research in plus?

In proiectul Muzeul de Fotografie am reusit sa adun imagini ca o serie pe care o completezi in permanenta, este un work in progress. Imagineaza-ti ca exista, mai ales pe filiera germana, extrem de multe fotografii facute de soldati germani in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial in Bucuresti. Dupa cum foarte bine stim, Bucurestiul a fost bombardat in doua rânduri; o data de americani, o data de germani. Dar, in afara de aceasta doua evenimente in Bucuresti, nu a existat neaparat un razboi; adica nu unul de gravitatea celui pe care il vedem destul de des, atunci când ne referim la al doilea razboi mondial. Asta inseamna ca germanii – eram aliati cu ei sau am fost o perioada pâna când am intors armele – germanii se intâmplau sa aiba o viata destul de draguta in Bucuresti, chiar daca erau conditii de razboi. Adica aveau timp sa fotografieze, aveau timp sa cunoasca oameni, aveau timp sa cunoasca fete, aveau cum sa mearga la restaurante. Iar lucrurile astea sunt fotografiate.

Atentie. Nu sunt compozitii extraordinare, nu sunt cadre neaparat foarte gândite. Poate fotografii sunt similare fotografiilor de Facebook pe care le facem astazi.

Evident trase pe film, cu tehnologia de atunci, dar nu niste capodopere din punct de vedere fotografic. In schimb niste documente extraordinare despre perioada respectiva, niste ferestre catre o lume care evident nu mai exista astazi.

(…)

 Lucrurile astea le stiam foarte bine adica aveam research facut deja de ani de zile fix pe acest interval de timp, anii 35-45.  Sunt sute de imagini pe care le-am analizat, despre care am si scris, dar le-am analizat in detaliu efectiv cu lupa si zoom.

Imi era foarte clar daca vrei despre cum ar trebui sa arate lucrurile fotografic, dar vorbim, ca intotdeauna, de o munca de echipa. A existat un departament de costume care a fost absolut genial. A existat un departament de scenografie care nu a avut toate resursele de pe planeta, dar a reusit sa faca minuni. Am avut acel tramvai autentic din anii 40. L-am umplut de oameni imbracati asa cum trebuie si care se purtau asa cum trebuie. A fost minunat din punctul asta de vedere.

Cam câte fotografii au fost? Banuiesc ca mii…

Sa stii ca stiu cifre relativ exacte. Am tras cam 48 000 de imagini in zece zile, deci aproape cinci mii de imagini pe zi. Din imaginile asta in film efectiv au intrat cam 2200 daca nu gresesc, oricum peste 2 000 de imagini. A fost un volum urias de munca si probabil ca si asta a fost. o metoda de obtinere a autenticitatii. Oana si Letitia (n. mea Letitia Stefanescu, editorul de montaj) au trebuit sa se lupte cu toate aceste imagini. Dar asa am ajuns la autenticitate asta si o sa vezi in film ca exista, de exemplu, foarte multe detalii: de la frunze, la bucati de pamânt, detallii de haine, tot felul de priviri, tot felul de accesorii sau elemente de decor care sunt fotografiate.

Iti poti imagina foarte usor ca elementele astea nu au fost niciodata prinse intr-un script efectiv, chiar daca aveam niste repere foarte clare pentru ca nu am fi avut cum altfel.

• 

• 

• 

• 

• 

(….)

 Stii ce a fost foarte emotionant pentru mine? Am intrat in conventia povestii, ii stiam pe unii dintre actori (cu Paul Ipate am si vorbit o multime de detalii despre cum ati lucrat) dar e foarte emotionant momentul de la finalul filmului cand ii vezi pe fiecare fata in fata cu fotografia omului real din epoca si realizezi ca totusi nu e chiar o fictiune. Stiam ca ma uit la un documentar dar asemanarea dintre ei e foarte mare. E foarte socant si foarte emotionant pentru spectator sa isi dea seama ca oamenii astia chiar au existat si puteau fi oricare dintre actori.

Intr-adevar asta am simtit si eu atunci când l-am vazut prima data. Imagineaza-ti ca atunci când l-am vazut in cinema, pe intuneric la TIFF anul trecut, am avut o experienta nebanuita pentru mine. Recunosc ca dupa o perioada am uitat ca ma uit la fotografii. Pur si simplu mi se parea ca totul se misca. Sigur la asta a contribuit foarte mult sunetul, a contribuit foarte mult montajul. Intr-o sala de cinematograf lucrurile au fost foarte emotionante si pentru mine. Iar intr-adevar secventa aceea de final când când dai castingul versus persoanele reale este de plans, efectiv sa ti se strânge stomacul.Si asta asta mi s-a intâmplat inclusiv mie.

(…)

Am sa ma intorc putin la tine. Am o fotografie pe care mi-a dat-o echipa filmului, o fotografie de presa facuta de Cosmin Bumbut – care e un fotograf pe care il admiram foarte mult amândoi -, o fotografie cu tine in care esti cu o sapca, cu ochi acoperiti aproape intr-o umbra. Am zâmbit vazând fotografia si m-am gândit ca, dupa atâtia ani – aproape 20 de ani de când faci fotografii – inca nu esti confortabil sa stai la fotografii.

 Ha ha ha. Dar sa stii ca lucrez la asta. Pe contul de Instagram am o rubrica, se numeste  Sunday Selfies si in fiecare duminica public un autoportret. Am descoperit ca uneori inclusiv prietenii vor sa te mai vada, dar nu sunt genul de om care a umplut conturile de social media cu selfie-uri. Drept urmare am zis ca o zi pe saptamâna as putea sa fac asta, asa ca in ultima perioada am inceput sa capat un antrenament in a sta in fata propriului meu aparat de fotografiat. Evident ca nu am un antrenament in a sta in fata aparatelor de fotografiat ale altor fotografi.

 Iti dai seama ca asta e o chestiune tipica a fotografului. E foarte usor, foarte la indemâna si e foarte placut sa stai in spatele aparatului de fotografiat. Dar sa zicem ca nu pentru cât de fotogenici suntem noi am intrat in meseria asta.

Tu nu esti foarte dornic sa fii expus, dar in acelasi timp realizezi niste fotografii in care surprinzi sufletul oamenilor. (nota mea. aici seria People I Know by Alex Galmeanu)  Ai aceasta abilitate cred ca tocmai din contextul faptului ca intelegi stânjeneala unor oameni in fata camerei de fotografiat sau empatizezi cu ei. Cumva, faci o magie acolo. Din perspectiva asta, ai fotografiat de-a lungul timpului unii dintre cei mai mari actori sau oameni de cultura din România si oameni foarte importanti ai istoriei patriei noastre, inclusiv presedintii toti pe care i-a avut România post decembrista. Exista o persoana care te-a impresionat in mod special cu timiditatea sau te-a surprins intr-un fel când in timp ce il fotografiai?

Sa stii ca n-as putea sa-ti dau nume.

 Dar eu mi-am notat doua intalniri….

 Atunci astept.

Domnul Dinica care nu era cel mai prieten cu camera de fotografiat. Ai un portret absolut minunat cu Gheorghe Dinica.

Nu pot sa spun ca l-am cunoscut pe Gheorghe Dinica. Am avut un singur episod fotografic pentru o revista. Culmea e ca la acea sedinta foto, am intârziat bine de tot, dar cumva ne-am inteles foarte bine. In cea ora, o ora si jumatate, in care am realizat acele fotografii, am descoperit un om care literalmente m-a ajutat. Sigur el avea o experienta colosala, iar eu se intâmpla sa fiu un copil. Dar chiar si asa, am avut câteva idei nastrusnice pe care le-a inteles si a intrat in jocul asta, dar literalmente m-a ajutat. Adica nu in sensul ca mi-a carat gentile sau mi-a zis ce sa fac, ci in sensul ca a participat asa emotional si s-a implicat in sedinta foto. Cu toate ca sunt convins ca nu era nici pe departe cel mai important lucru pe care il facea, nici macar in ziua aia. Nu zic neaparat de cariera. (…) Tin minte ca am plecat eu impresionat de la sedinta foto. Nu-mi dau seama cât l-am impresionat eu pe el, dar cu siguranta el m-a impresionat pe mine.

 Mi-am mai notat un nume: domnul Horatiu Malaele care este o persoana, in privat, foarte timida.

Da, este adevarat. Pe de alta parte domnul Malaele are de fiecare data o anumita explozie, inclusiv de creativitate si ingeniozitate. Si, de asemenea, a participat foarte activ la sedintele foto. Pot sa povestesc ca a foarte amuzant. La un moment dat, am avut un schimb de idei. Am realizat câteva fotografii asa cum imi doream eu sa le fac, apoi mi-a propus sa realizam un set de imagini gresite. Literalmente. El juca situatia in care fotograful il surprindea cu ochii inchisi sau in grimase din astea foarte ciudate. Exact ce ai vrea sa eviti de fapt intr-o fotografie. Si mi s-a parut un experiment vizual foarte interesant.

Montajul in sala de teatru pe scaune. Despre acela vorbesti?

Si acela s-a intâmplat in aceeasi zi. A fost o alta idee pe care credeam ca nu o sa pot fac pentru ca a luat ceva timp sa ocupe aproape toate scaunele dintr-o sala de teatru. Intre timp ideea am mai repetat-o si cu Ana Ularu.

Voiam sa fac o serie – si inca intentionez sa o fac, dar astept sa vina contextul. Ideea ar fi fost ca actorul sa devina spectatorul care ocupa intreaga sala. E asa un fel de semn de intrebare: când actorul e actor, când actorul e spectator, unde e granita intre lumile asta doua.

Drept urmare, in ideea asta, Horatiu sau actorul ar fi trebuit sa ocupe fiecare scaun din sala, adica un fel de personaj colectiv, un soi de multi rol de genul acesta care umple intreaga sala. Din punctul meu de vedere, Malaele a fost impresionant pentru ca, in câteva secunde, si-a creat un scenariu foarte amplu al acelei sali si, pur si simplu, a tinut minte ce scaune a ocupat, ce expresie a avut. Iar când trecea pe rândul doi, rândul trei sau rândul patru incerca sa comunice din rândul patru cu personajul pe care l-a facut in rândul intâi sau in rândul doi, incercând sa aiba inclusiv un contact ochi la ochi; imaginar, pentru ca nu mai avea niciun reper.

Fotografia respectiva are o anumita complexitate care e etalata chiar de catre domnul Malaele prin ideea asta a lui sa faca personajele chiar sa interactioneze intre ele.

 Alex daca ar fi sa te gândesti la ceva din caracterul tau, din felul in care esti tu, pentru care ti-ai multumi, in cel mai budist spirit, pentru ce ti-ai fi recunoscator pentru momentul in care te afli acum, in viata ta personala sau profesionala?

Nu stiu daca am acum cel mai potrivit raspuns dar, uite imi multumesc pentru faptul ca am fost un copil timid. Nu stiu daca e neaparat un secret, dar nici nu am insistat foarte mult pe chestiunea asta. Am fost foarte timid in copilarie, iar cu lucrurile pe care mi le doream, pentru ca aveam o anumita timiditate, se intampla sa fiu defazat fata de toti colegii mei. Eram acel om care la orice petrecere statea singur intr-un colt si nu stia ce sa faca cu propria persoana si nu stia sa socializeze. Ma deranja foarte mult timiditatea asta, o simteam ca o greutate. In contextul asta am descoperit aparatul de fotografiat. Asa am reusit sa fotografiez oameni pentru ca, pur si simplu, aparatul de fotografiat imi dadea un motiv foarte serios pentru care trebuia sa fiu undeva intr-o incinta si trebuia sa interactionez cu oamenii. Trebuia sa ii conving intr-un fel sau altul sa renunte si ei la timiditatea lor, sa fie autentici in fata aparatului de fotografiat. Pentru mine asta a fost un antrenament extraordinar care m-a ajutat in plan personal. M-a ajutat efectiv sa trec peste un munte de timiditate si sa devin o persoana relativ sociabila. Adica acum nu as avea nicio problema sa vorbesc cu cineva necunoscut pentru ca fac asta in fiecare zi.

(…)

De ce imi multumesc ca am fost un copil timid este si pentru ca, daca probabil nu aveam greutatea asta, nu aveam “handicapul emotional” pe care trebuia sa-l trec, si poate ca nici nu as mai fi fost atât de performant in ceea ce priveste fotografia de portret. Stiu ce inseamna timiditate, stiu ce inseamna trac, am fost acolo, stiu ce inseamna insa sa vrei sa vorbesti cu oamenii, dar sa te doara ingrozitor ca nu reusesti sa vezi suficiente cai de a comunica. Am trecut pe acolo, mi-a fost foarte greu. Aparatul de fotografiat m-a ajutat, nu doar in plan profesional, iata, ci si in plan personal.

Podcastul In culisele filmelor romanesti, editia dedicata documentarului Spioni de Ocazie mai are interviuri cu Oana Bujgoi Giurgiu, realizatoarea documentarului, Paul Ipate, unul dintre actorii interpreti din fotografiile care ilustreaza povestea, si Matei Stratan autorul coloanei sonore originale.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.