Anul acesta, IQOS le-a propus spectatorilor de la TIFF o intalnire care transmite mesaje pe mai multe niveluri: Scenarii Colective, experimentul lansat la Muzeul de Arta, unde oricare spectator poate participa la un scenariu care ar putea deveni un film, e un pretext pentru a fi autentic (scrii din propria experienta), creativ (iti lasi imaginatia libera), dar si pentru a avea empatie si intelegere pentru ceilalti (pentru ca scrierea ta trebuie a se incadreze, cu atentie si respect, intr-un context al scrierilor predecesorilor).

Prin amabilitatea IQOS, am stat de vorba cu Tudor Giurgiu, Directorul si cofondatorul TIFF, despre comunitatea celui mai mare festival de film din Estul Europei, despre cat de importanta e tehnologia in viata lui si a festivalului, despre emotii, empatie si scenarii.

Acum 21 de ani, cand ati facut TIFF pentru prima data, in orasul tau natal, tehnologia era foarte departe de ceea ce este astazi. Cat de mult s-a schimbat ce ganditi astazi pentru TIFF in raport cu ce era atunci, avand in vedere si tehnologia pe care o folosim?

In primul rand, comparatia, probabil cea mai elocventa, legata de cum lucram atunci versus cum lucram azi, e cand imi aduc aminte ca, inaintea primei editii, eram in rapidul Bucuresti-Cluj, noaptea, cu Mihai Chirilov si aveam niste foi de hartie mari, le printasem, si faceam programul. Sigur ca erau cinci cinematografe, nu 12, cate sunt azi. Scriam si stergeam cu guma, iar acum avem un soft de management de operatiuni. Practic, festivalul nu se poate derula fara acest soft. Adica fara tehnologia de azi, fara a o intelege, fara a o stapani in mod foarte prietenos si nu asa, cu frica, nu poti sa gestionezi un eveniment de amploarea TIFF-ului.

La cinci cinematografe, atunci, erau si 50 de filme, sa zicem.

Evident, cam chiar atatea erau. Acum sunt 200 de filme si e inevitabil sa tratezi lucrurile altfel. Si ma bucur ca am reusit – sigur, poate cu forta un pic, la inceput – sa convingem echipa in ideea asta ca e important sa intelegi ca trebuie sa te imprietenesti cu tehnologia, altfel nu ai cum.

Dar in categoria asta a evolutiei, nu doar tehnologia a evoluat in toata aceasta perioada, ci si mentalitatea noastra. La momentul la care voi ati venit cu TIFF, selectia filmelor era o provocare pentru multi, astazi ne bucuram de filme si le savuram mult mai mult, desi festivalul si-a pastrat identitatea de a alege niste filme controversate, despre care se discuta. Cum simti ca a evoluat publicul in perioada asta?

Publicul a crescut odata cu festivalul si cumva e firesc, cred, sa vezi ca s-a ajuns la o profesionalizare a publicului de aici, din Cluj. Multi colegi de breasla imi spun ca, dupa ce au o premiera in Cluj, nivelul discutiilor despre film e cu totul altul fata de alte orase din tara. Publicul s-a obisnuit, in mod clar, cu genuri mai provocatoare. Acum chiar le cauta. De-abia asteapta sa vada un film coreean, un film de trei ore despre care Chirilov vorbeste laudativ. Dar tin minte, in primii ani de festival sa fi programat un film cu tematica LGBT, de exemplu, era un gest de mare curaj, pentru ca erau figuri foarte vocale ale establishmentului local, in special institutional, care chestiona destul de virulent aceasta optiune de „programming”. Dupa 20 de ani de TIFF, am reusit sa educam, intr-un sens bun, publicul nostru, tinerii si pe cei sceptici la un moment dat.

Partea frumoasa este ca unii dintre cei care participau, cand erau tineri, la programele paralele, acum sunt regizori. Cum e Hutuleac. Nu iti da asta un sentiment de mandrie?

Ai perfecta dreptate. E cea mai importanta realizare si lucrul despre care intotdeauna am spus ca mi se pare cel mai important. Trecand de hipe-ul festivalului, de public, de vedete, faptul ca niste tineri au facut primii pasi in film in programul nostru Let’s Go Digital si au invatat sa manuiasca echipamentul, sa se imprieteneasca cu tehnologia. Iata ca dupa 5 ani, 10 ani, 15 ani, unii dintre ei sunt chiar foarte bine afirmati, in Romania sau in alte tari.

In aceeasi directie a comunitatii si a faptului ca oamenii evolueaza impreuna la TIFF, IQOS are in aceasta editie a festivalului, un experiment cu scenarii colective, in care fiecare dintre oamenii de aici, specializati sau mai putin specializati, poate participa la un scenariu care se scrie capitol cu capitol, prin continuarea povestii celuilalt. Atunci cand oamenii se asaza la masa sa scrie, ce le-ai recomanda, din perspectiva unui om care a scris, a editat, a vazut multe scenarii in viata lui?

Cred ca asta e lucru cel mai complicat: sa scrii, sa creezi, sa plasmuiesti o poveste. Cand esti pe platou – cu echipamente, cu oameni, cu actori – acolo sunt chestiuni de decizie mai simple: unde punem aparatul, actorii mai stiu si ei meserie, te mai ajuta. Dar atunci cand scrii, esti tu in fata unui laptop si singurul sfat pe care l-as putea avea e despre cat de important este sa nu te minti, sa fii tu, sa spui povestile care ti se par a fi personale si care te incanta. Sa nu incerci sa „overdo things”, pentru ca e cea mai proasta alegere. „Less is more”.

Intodeauna, in toate lucrurile in care am intervenit si eu, am scris, sau am co-scris un scenariu, am incercat ma gasesc si pe mine si cred ca e important sa ne gandim de ce vreau sa particip, chiar daca e opera colectiva. Faptul ca imi pun si eu acolo semnatura, trebuie sa fie un pic din mine acolo.

Mie mi se pare si un exercitiu al comunitatii. Adica daca tot ai scris inainte, eu trebuie sa am respect si sa vin sa continui nu foarte departe de ce ai spus tu, sa am empatie fata de experienta ta, sa inteleg viziunea ta. Si mi se pare un exercitiu despre a fi impreuna, a trai impreuna.

Nu am experimentat niciodata tipul asta de proiect, dar stiu ca s-au mai facut astfel de opere colective;   s-a facut poezie asa, si in teatru s-a incercat ceva similar. Si cred ca e important sa asculti, e important sa il intelegi pe celalalt. E important sa nu fii, cumva, egomaniac sau sa fii doar tu in ecuatie.

Si acum, pentru ca tot vorbesti despre a fi atent si la ceilalti, merg intr-o directie mai personala…Ti-am mai marturisit, sunt foarte uimita de cum reusesti in perioada festivalului sa nu refuzi nicio solicitare, sa fii peste tot. Cata tehnologie si cata organizare este in spate ca sa poti face fata unui program draconic?

E greu, dar in egala masura nu lucrez cu lucruri foarte complicate. Lucrez cu un calendar, il accesez pe telefon, pe laptop, setez intalniri, incerc sa ma tin de ele. De obicei, incerc sa fac prea multe in timpul fiecarei zile. Constant, cele sacrificate sunt filmele, din pacate, si regret tot timpul ca se termina festivalul si n-am vazut atat de multe filme cat ar trebui, dar nu pot altfel.

Am aplicatia TIFF-ului instalata pe telefon si mi se pare un instrument extraordinar pentru cei prezenti aici, pentru ca apar cateodata schimbari si esti notificat, stii exact duratele unor evenimente. Nu cred, din nou, ca m-as putea eu organiza altfel decat in felul asta, de a-mi face un jurnal personal, pana la urma, ca sa pot naviga toate evenimentele.

Ce e foarte spectaculos pentru mine in acesti 21 de ani de TIFF este ca s-au schimbat foarte multe generatii si toti se regasesc in festival. Au filmele lor, au bucuria lor, au atmosfera, stilul de viata de care se bucura. Cum ati facut sa fie relevant fetivalul si pentru un public ca mine, dar si pentru public de 20 de ani?

Marturisesc ca e provocarea cea mai mare an de an. Mi-am dat seama – si nu spun ca am facut o mare descoperire – ca trebuie an de an sa generez un program care sa fie relevant, nu pentru generatia ta, ci pentru varste diferite, dar in special pentru cei care astazi sunt cum eram noi acum 20 de ani, cand am pornit festivalul. La nivel de program de filme, la nivel de muzica, pentru ca TIFF-ul nu inseamna doar film, inseamna cine-concerte, inseamna concerte. Si asta mi se pare cel mai greu lucru sa ramai in continuare pe val si sa propui evenimente care sa fie cool, sa fie bune, sa fie provocatoare.

Si cred ca ne iese din curiozitatea pe care o avem, nu doar din mine, ci toti colegii mei din board, curiozitatea de a vedea cine apare, de a-i asculta pe cei mai tineri.

Eu intru pe line-up-ul unor festivaluri, poate mai obscure de film, sau la festivaluri de muzica, incerc sa ascult trupe, oameni care poate au concerte intr-o zona muzicala care e mai putin mainstream.

Ieri, de exemplu, m-am bucurat enorm. Am vazut un cine-concert al unei trupe din Franta despre care nu se stie mare lucru, Invaders, niste muzicieni extraordinari, au cantat coloana sonora a unui un film science fiction, aproape uitat, Moowalk One despre Apollo, care explica toata aventura acestei misiuni spatiale. Si muzica este la fel, fabuloasa.

M-am bucurat ca intuitia pe care am avut-o de a-i aduce, a functionat si a fost probabil unul din cele mai fabuloase cine- concerte pe care le-am avut. Deci e un pic din toate: e intuitie, curiozitate si multa, multa cautare.

Si acum venim la ce ma doare pe mine si tu razi de fiecare data cand te intreb… Cum faci tu personal sa fii la curent cu noutatile, ce citesti? Mi-as dori foarte tare sa pui mai des ceea ce citesti pe Instagram, ca sa ne mai inspiram si noi.

Motivul pentru care nu am mai pus pe Instagram este ca in ultimele luni, relatia mea cu lectura nu a mai fost una atat de vesela. Sunt dupa niste luni grele pentru mine, in care am filmat un film, l-am montat, aproape sunt gata cu el. Un film greu, o poveste inspirata din ce s-a intamplat in decembrie 89.

Asta mi-a consumat zilele, noptile. Am filmat din februarie pana in final de martie. Dupa asta am avut o vacanta, m-am dus apoi la montaj, la Budapesta. Iar serile, pentru ca de obicei, cam astea imi ramaneau ale mele, eram urmarit de aceleasi ganduri legate de film sau de TIFF. Deci am cam lasat deoparte lecturile pe care mi le propuneam, ele ma asteapta.

Sunt bucuros ca am terminat un roman pe care il incepusem, l-am lasat, dar am revenit la el – „Cat de aproape sunt ploile reci” de Bogdan Cosa. E un scriitor pe care l-am intalnit si care mi -a facut o impresie foarte buna. Mi se pare un povestitor remarcabil, un om care cred ca ar putea scrie si pentru film si e o mare descoperire a prozei, a romanului romanesc. Am recitit, dar stau sa ma gandesc de ce oare am recitit prima parte din Fratii Karamazov. Nu mai stiu de ce am reluat, s-ar putea sa fi vazut un spectacol de teatru. Dar cumva am simtit nevoia, sunt lecturi pe care le interpretez altfel la alta varsta si cred ca e important sa revii asupra lor.

Si mai am o carte, abia astept sa o citesc in liniste la vara. Am primit-o cadou, e un fel de autobiografie scrisa de fostul sef de la Disney, Robert Iger, povesteste multe din ce se intampla nu doar cu marile studiouri americane, dar cred ca povesteste extrem de mult despre toata schimbarea asta de paradigma din ultimii ani din film. Apropo de cum au aparut naratiunile cu supereroii si cum s-a schimbat Hollywood-ul fantastic in ultimii 10-15 ani. Numai Tom Cruise ramane acelasi, noi toti ne schimbam.

Pentru ca am mentionat filmul pe care l-ai terminat de filmat si montezi acum, de ce te-ai intors la perioada Ceausescu, de ce te-ai intors la Sibiu?

M-am intors pentru ca e o bucata de istorie fascinanta perioada din decembrie-ianuarie 1989. Vietile noastre s-au schimbat. E un film despre despre haos, despre confuzie si despre arhitectura unei mari minciuni. Mi s-a parut important sa spunem lucrul asta. Altfel, sigur, daca spun ca fac un film legat de decembrie 1989, mi se spune “Iar?” Dar nu s-au facut; sunt doua trei filme. Au facut Porumboiu, Radu Muntean. Nu sunt zece filme si cred ca e o poveste despre care tinerii habar n-au.

Pe de alta parte, ai si un respect, o simpatie si o dragoste pe care o simt prin felul in care aduci omagiul elegant si discret pentru niste actori sau niste personalitati din epoca tineretii noastre, carora la TIFF li se da un premiu pentru intreaga cariera. Dintre toti invitatii pe care i-ai avut, care a fost cel mai emotionant moment al tau?

Greu de zis pentru ca s-au adunat atat de multe. Cateodata ma emotioneaza acele acele clipe in care parca timpul se opreste in loc, ingheata si apare clipa suspendata, in care ai sansa sa stai de vorba cu acel om pentru care ai un respect imens. Sunt convins ca ai avut parte de astfel de intalniri. N-am sa uit niciodata cum eram la Cinema Victoria cu Irina Petrescu, am prezentat-o, dupa care ea avea timp o ora si jumatate pana cand trebuia sa revina in sala. Si ne-am dus intr-o cofetarie, un loc absolut obscur, si am stat de vorba despre tot, despre viata, despre film. Nici nu stiu ce am vorbit, dar tin minte ca am fost asa in transa o ora, pe care nu cred ca am mai avut-o. La fel s-a intamplat cu Carmen Galin.

Tin minte ca am avut sansa sa il avem invitat pe Stefan Iordache si n-am sa uit privirea lui. Acesti oameni aflati la maturitatea lor profesionala, cat de mult pot sa exprime fara sa vorbeasca, din tacere si din priviri. Asta e ceva ce se intampla atat de rar azi si se intampla probabil cu oameni alesi.

Pentru ca vorbim despre familie si despre comunitati din jurul TIFF-ului, cum ai descrie tu comunitatea TIFF?

Comunitatea TIFF e formata din oameni care au fost foarte hotarati sa faca un lucru la un standard de calitate. Si nu ne-am dat batuti, nici cand poate n-am avut bani suficienti sa facem festivalul, nici cand poate era o situatie complicata in oras. Nu era, sa spunem, deschiderea aceasta extraordinara care e acum in Cluj, la nivel institutional, pentru evenimente.

Dar am fost rezilienti. Am invatat ca trebuia sa ne facem auzita vocea si am fost curiosi tot timpul. Cred ca, daca nu esti curios, daca nu vrei sa explorezi in orice proiect, nu cred ca poti sa faci un lucru de calitate.

In epoca social media in care traim, super alerta, super agitati, facem 50.000 de lucruri in acelasi timp, in care filmele sunt foarte scurte pe toate canalele posibile, de ce crezi ca oamenii mai iubesc filmele lungi, de ce se mai uita la filme?

Traim intr-o vreme in care totul e scurt, totul e pe repede. Nu avem timp, de fapt, de nimic. Nu avem ragaz, nu avem rabdare, nu ne asezam.

Dar cred ca e fascinant si e util si linistitor sa poti sa te lasi prada povestii. Cred ca storytelling-ul de buna calitate, povestea in sine e ceea ce face un film mare. Sigur, e o regie, avem actori. Dar traim intr-o lume unde, mai ales azi, se construieste atat de mult pe continut bun, pe poveste. Si o poveste buna are nevoie de timp sa se aseze, sa urmaresti ce i se intampla unui protagonist care intodeauna incearca sa obtina ceva si vine un antagonism care se impotriveste. De asta nu cred ca filmele lungi, indiferent ce durata vor avea, nu vor muri si vor fi in continuare de interes pentru spectatori.

Te rog sa faci un pas in spate si sa te privesti din afara, atat din prisma rolului tau in TIFF, cat si a vietii tale personale. Daca ar fi sa-ti multumesti pentru o trasatura din caracterul tau, sa-ti fii recunoscator pentru ceva, pentru ce ai fi?

Imi sunt recunoscator pentru echilibru si pentru un fel de liniste interioara pe care cumva mi-am gasit-o si pe care incerc sa o apar, sa o protejez. Dar asta am invatat in timp. Nu a fost ceva ce sa fi descoperit de la bun inceput, ca lucrurile bune cer timp sa se intample, nu face bine niciodata nici sa te extaziezi in fata propriilor creatii, nici sa te enervezi cand un coleg, prieten, colaborator greseste. Chiar daca am facut des asta. (rade). Incerc sa fiu cat mai echilibrat in judecata pe care o am asupra altora – judecam colegii, judecam oamenii tot timpul si incerc sa fiu echilibrat. Este lucrul de care sunt cel mai bucuros; ca nu sunt patimas si nu sunt impulsiv in a lua decizii.

Suntem povestitorii vietilor noastre. Si parte din povestile altora. ​Impreuna rescriem viitorul. ​Cu IQOS. 

IQOS nu este lipsit de riscuri. Elibereaza nicotina care provoaca dependenta. IQOS este destinat adultilor care altfel ar continua sa fumeze sau sa foloseasca produse cu nicotina.

Material sustinut de IQOS.