In seria podcasturilor urban.ro In culisele filmelor romanesti avem o editie dedicata filmului Marocco, in regia lui Emanuel Parvu, film care a fost in competitia oficiala la TIFF in acest an. 

Marocco spune o poveste despre responsabilitate si vinovatie, despre lipsa increderii care genereaza un lant de evenimente cu efecte devastatoare. Filmul urmareste destinele a doua iubiri care ajung in situatii de viață si de moarte ca urmare a neincrederii si ridica o intrebare: “daca fiecare are intentii bune, si totusi cineva moare, unde e greseala?”

In distributie sunt Crina Semciuc, Serban Pavlu, Emilia Popescu, Ana Indricau, Tudor Cucu Dumitrescu, Tania Filip, Vlad Brumaru.

Marocco va intra in cinematografe din septembrie.

In acest episod vorbim cu Emanuel Parvu, regizorul si co scenaristul filmului, despre interesul lui cinematografic fata de relatiile parinti copii, despre munca la acest film, dar si cum a fost sa aiba in distributie actori care i-au fost studenti la UNATC.

Emanuel Pârvu este regizor, scenarist, actor si conferentiar, profesor in cadrul masterului actorie film la Universitatea Ovidius. Marocco/Mikado este cel de-al doilea lung metraj al sau, dupa “Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor”, film care a castigat Premiul pentru cel mai bun regizor, dar si Premiul pentru cel mai bun actor (Serban Pavlu) la Festivalul de film de la Sarajevo in 2017.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.

La link-ul de mai jos puteti asculta conversatia cu Emanuel Parvu, asa cum a fost inregistrata, fara nicio editare. In acest articol sunt transcrierile a catorva dintre raspunsurile sale.

Ai spus ca povestea din Marocco este inspirata dintr-o intamplare reala din apropierea ta. Oamenii care au generat intamplarea asta, care acum este fictionalizata, au vazut filmul sau au citit scenariul?

Povestea este foarte fictionalizata. Ea pleaca dintr-o intamplare adevarata dar recunosc ca nu am discutat cu oamenii care au generat aceasta poveste.

 In general vietile noastre sunt foarte complicate, si nu ne raportam la sacru ca adevar, noi ne raportam la o perspectiva si atunci interpretam perspectiva ca fiind un adevar. Am vazut oameni care se ceartau pe acelasi lucru, sustinand amandoi partea lor de adevar, cand de fapt ei sustin doar o perspectiva. Si atunci chestia asta ma face sa-mi pun foarte multe intrebari.

E prima vizionare in Romania la TIFF a filmului Morocco. Poti sa spui putin despre subiect, evident fara sa facem spoilere?

 Un tata ii da cadou fetei lui un lantisor de ziua ei pe care ea, la randul ei, il face cadou unui copil bolnav de cancer din sectia de oncologie unde face voluntariat. Si de acolo lucrurile incep sa se complice asa cum nu te astepti niciodata, pe principiul romanesc, lucrurile merg din lac in put, fara sa te gandesti ca ar putea sa se intample atat de mult rau dintr-o chestie buna.

E al doilea lungmetraj al tau. Si primul Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor a avut ca subiect tot relatia dintre un tata si copilul lui. Tot o fetita. Tot Serban Pavlu in rolul principal. De ce ai acest interes pentru relatia parinte-copil?

Mi se pare ca relatia parinte-copil contine cea mai puternica forma de iubire si e alcatuita din incredere, atentie, devotament, daruire.

Si atunci cred ca e un loc foarte bun de sapat, de speculat. Tot ce s-a scris despre iubire continua sa fie un izvor nesfarsit, dar cred ca perspectiva personala aduce un subiect nou pe piata. Adica tema ramane aceeasi, dar subiectele sunt nesfarsite, sunt practic cati oameni sunt.

(… )

Acum ascultandu- te ma gandeam ca noi, ca persoane individuale, suntem un pic si rezultatul iubirii pe care ne-au aratat-o, in forma in care au stiut ei, parintii nostri.

Da o si din asta pentru ca iubirea iti mai este data si de la prieteni, si de la frati si surori si de la profesori si de la iubita si de la partenerii de viata si de la sot si de sotie si de la copil. Dar in principiu baza temelia primilor sapte zece ani ne vine de la parinti.

(…)

Cat de diferite au fost discutiile cu Serban Pavlu – Meda versus Marocco -, pentru ca tot el era actorul din rolul principal care trebuia sa duca greul, dar erau zone total diferite. Si ca expresie si corporalitate total diferit.

 Cred ca sunt foarte multi regizori care lucreaza de multe ori cu acelasi actor, indiferent ca e un el sau indiferent ca e o actrita. Pe langa relatia personala pe care o am cu Serban, care este una foarte foarte buna, Serban ma lasa sa sap un pic in el si asta e o chestiune in care imi place, e ca un soi de cautare.

Fiind actor la baza, eu si in continuare fac meseria de actor cu foarte mare placere, cred ca sunt foarte multi actori care, din punctul meu de vedere, trateaza actoria intr-un mod cu care eu nu sunt de acord.

Am vazut multe filme, majoritatea filmelor care ies pe piata romanesti le vad, si de foarte multe ori ajunge sa fie vorba despre tine ca actor in acea chestiune. Nu e vorba despre rolul sau despre cum ma raportez eu la adevar. E vorba de foarte multe ori despre cum sunt eu in acel rol, cum imi sta mie parul, cum stam cu costumul, din care profil dau mai bine. E vorba despre eu, eu, eu. Cand ar trebui sa fie vorba despre smerenia simturilor deschise.

Iar Serban.

Serban, in relatia cu mine, o face. Nu stiu de ce. Pur si simplu, cand suntem la lucru se deschide foarte mult. Si am dat sansa sa ma bag ca un omulet mai mic in “cutiuta” aia de acolo si am “niste sfori” si trag eu de ele de acolo din sufletul lui. Si el ridica mainile si ca e un soi de papusa vie care este o chestie senzationala la lucru. Capata exact forma aia pe care ai vrut sa o spui, cu aportul lui creative, cu vocea lui, cu corpul lui, cu ochii lui, cu intelesurile lui si care , in acelasi timp, contin tot ce am avut eu sa spun cu rolul ala.

Cat a durat pregatirea cu Serban pentru Marrocco.

Pentru Marocco a durat niste luni de zile. Nu e un rol simplu si, din pacate, nu cred ca poate functiona cu “ia textul asta, invata-l”/ “ zic vorbele si asta e”.

Mai ales la rolurile grele, dar de fapt la orice rol, cred ca e de preferat sa existe o transformare interioara, o forma pe care la inceput s-ar putea sa o faci mecanic si la un moment dat ea ajunge sa devina organica.

Dar cred ca exact ca in natura nu poti sa planteze o samanta si sa iasa planta acum pe loc. Astepti un pic si urmezi niste pasi mecanici: o plantezi, o pui la soare, o mai uzi un pic, o mai lasi un pic, iar o mai uzi si – la un moment dat-  in timp, ea rasare.

Oare e acelasi proces si la scenariu pentru ca stiu ca ai scris la scenariul acestui film trei ani poate chiar mai mult de trei ani…

Am scris impreuna cu Alexandru Popa. Am avut o perioada lunga in care noi am discutat de fapt munca la scenariu. Ne intalneam zilnic si discutam ore in sir pana am ajuns sa compunem scheletul complet al filmului. Dupa care el a luat scheletul, s-a dus acasa, a pus toate vorbele in el si a venit cu corpul gata. Si pe urma mi l-a lasat sa pun ochii, sa pun parul, sa ii pun haine ca sa-l fac un om. Si l-am modificat, ca sa ma exprim asa mioritic, “da dracii l-a luat”.

Dar care era obiectivul sau care era nemultumirea ta?

Scenariul a trecut prin foarte multe variante si, din pacate pentru mine, nu stiu alta varianta. La Meda mi-a luat tot vreo trei ani jumate pana a fost gata. Filmul cu care suntem in pregatire, deja e mai mult de un an de cand scriu la el si deja am opt variante de scenariu si de-abia acum incepe sa capete forma.

Si imi e foarte greu pentru ca, in general,  prima varianta de text pe care o primesc – care vine de la cineva cu care lucrez, cum a venit in cazul lui Marocco de la Alex Popa, sau ca scriu e o prima varianta, de obicei o tratez cu foarte multa inima.

Adica ma uit la ea emotional. Dar stiu sigur ca nu o sa fie niciodata varianta finala pentru ca emotia, la fel ca in viata noastra, te face sa faci lucruri ciudate pe care nu le gandesti. Si de-aia noaptea e un sfetnic bun si trebuie sa mai lasi lucrurile sa mai stea putin, sa se mai raceasca ca sa le poti judeca. Si atunci le mai las – doar ca nu o noapte, poate doua luni, pentru ca lucrurile se asaza si incep si dup’aia urmatoarele variante sa le scrii si cu capul, sa nu le scrii doar cu inima.

Sa zicem au trecut lunile. Ai terminat acum draftul 8, trec alte doua luni si te apuci sa rescrii. In momentul in care te intalnesti cu scenariu fata in fata si citesti, te certi pentru ce ai scris? Ti se pare ca ai scris lucruri gresite.

Nu, niciodata. Pur si simplu trebuie sa treaca foarte mult timp, pentru ca timpul are puterea asta, ca sa il pierzi din cap. Normal ca tin minte. Mai tin minte dialogul, mai tin minte chestii, dar cu cat te indepartezi mai mult de ele, le lasi sa plece de la tine, cu atat judecata va fi mai obiectiva.

Daca esti implicat in el, nu o sa vezi lucrurile, adica n-o sa vezi crapaturile, nu o sa vezi unde straluceste prea tare, nu o sa vezi unde replicile sunt demonstrative sau sunt replici care sunt scrise pentru spectator special ca sa afle o informatie, ce face omul.

Daca eu vorbesc cu tine acuma sunt lucruri care sunt din trecutul nostru pe care noi le stim unul despre altul ipotetic. Si atunci discutia noastra noi nu le mai mentionam pentru ca privirea noastra contine un trecut. In momentul ala este realitatea.

In momentul unui scenariu, lucrurile se schimba pentru ca spectatorul trebuie sa afle lucruri si atunci este foarte greu de depistat o replica pe care tu o pui ca el sa afle lucruri. E foarte delicata aceasta chestiune, sari din contextul realismului si te duci intr-o replica demonstrativa care va fi foarte greu sa fie pronuntata de un actor, ca sa nu fie demonstrativa. Adica ii va lua foarte mult timp sa o faca organica pentru ca e ceva ce nu-ti vine sa spui. Si actorul, mai ales actorul de bun simt ,simte replicile astea.

 Ai avut in distributie la Marocco si tineri actori. Unii chiar la debut cum e Ana Indricau. Dar si tineri care ti-au fost tie studenti pentru ca esti si profesor la Universitate.

Acum sunt de la Universitatea Ovidius din Constanta unde, as vrea sa mentionez chestia asta, am facut parte din echipa care a infiintat primul masterat de actorie de film din Romania la Facultatea de Arte la Universitatea Ovidius din Constanta. Echipa noastra inseamna domnul Adrian Titieni, doamna Daniela Vitcu, domnul Radu Niculescu si subsemnatul am completat echipa.

O sa revin putin mai tarziu la partea asta pentru ca sunt mult mai multe laturi ale personalitatii tale profesionale. Dar ai avut tineri la debut, tineri care ti-au fost elevi, dar si actori care au fost profesori. Cum ai facut ca ei sa lucreze ca o echipa si tinerilor sa nu le fie jena ca trebuie sa dea replica unor oameni care le-au fost profesori la clasa.

Sa spunem ca este doamna Tania Filip care este profesoara.

Si care mi-a fost si mie profesoara.

Cred ca Mihaela Sirbu care este profesoara si i-a fost profesoara lui Vlad Brumaru.

Tania a fost profesoara lui Tudor Cucu.

Cum ai facut ei sa functioneze ca o familie si sa nu si puna problema ca ii judeca doamna profesoara pentru toate lucrurile pe care le-au invatat de ea la scoala…

Tocmai acolo este o chestiune, apropo de ce vorbeam: sa nu fie vorba despre mine in rolul ala.

Stiu ca e foarte greu sa lupti cu o realitate pe care creierul o descifreaza ca primesti niste informatii prin senzorii cu care suntem dotati de la Dumnezeu, ochi, auz, miros. Si atunci e greu sa pacalesti creierul sa zici “camera asta nu eaici”

Asta e bucataria noastra interna de actori si fiecare o face in mod diferit. Dar cred ca e o situatie special, mai ales cand trebuie sa dai replica unui om cu care ai impartit la un mandat alt raport. E foarte o situatie foarte delicata. Acolo trebuie sa lucrezi si ai nevoie de acest tampon de repetitii, ca sa se transforme putin relatia.

Evident ca relatia nu se va transforma. Evident ca tot timpul ma uit la la Tania ca la doamna profesoara si tot timpul ma ia in brate.

Si tot timpul am aceeasi stima, apreciere si recunostinta pentru ea. La fel cu domnul Titieni, la fel cu profesorii mei. Dar relatia, pe o anumita perioada de timp.  trebuie sa se schimbe putin. Si e o relatie din doua parti nu merge only one way. E o relatie pe care si profesorul o accepta atunci cand iti este partener.

Daca te ai pune in ochii spectatorului, sunt doua chestii de la care nu poti sa te abati care nu s-au schimbat de la Aristotel incoace: cred si inteleg asta.

Sunt singurele doua chestiuni la care se raporteaza spectatorul si atunci el trebuie sa creada in primul rand in ceea ce vede acolo pe ecran chiar daca transpira relatia dintre profesori si student.

Regizorul a gresit ceva daca lucrurile au transpirat si daca se vad cusaturile. In general unde se vede cusatura inseamna ca, tie ca regizor. nu ti- a iesit. Niciodata nu e vina actorului. Actorul teoretic nu are control asupra lui. El are control asupra lucrurilor pe care le face, dar daca se vede pe sine ce face, inseamna ca nu face bine.

Tu cand te certi cu domnul sot sau cand te certi cu partenerul de viata sau cu un prieten nu te gandesti “eu acum am pus mana in sold si acum stau cu profilul asta. Bun, si acum o sa stau cu piciorul asa, in fata”.

 Nu e intampla asa, pur si simplu te certi cu ala.   Esti in plin avant, in plin atac, nu te mai uiti la tine, la postura la fizionomie, la chestii si la mimica sau lucrurile astea. Si de aia zic ca actorul in general nu ar trebui sa fie in control, in controlul lui si ca vina sta in totalitate la regizor.

Ce a fost cel mai greu de filmat si mai ales ca filmati in pandemie. Ati filmat imediat cum s-a incheiat lockdown-ul.

Pentru mine cel mai greu lucru a fost secventa accidentului pentru ca erau foarte multe necunoscute si erau foarte multe lucruri care nu se puteau intampla altadata.

Eram pe o strada din Bucuresti circulata de multe masini. Era un segment de strada, cateva sute de metri foarte bune pe care a trebuit sa le inchidem intre doua bulevarde. Chestia asta implica ca tot ce filmase pana atunci era record, iar daca am fi filmat si in alta zi si masinile nu mai aveau niciodata locul care in care fusesera pana atunci. Ca sa inchizi o strada, trebuia aprobari de la Consiliul General al Primariei Capitalei care nu se mai intrunea pana in octombrie pentru ca era pandemie si cererile nu se mai aprobau.

Serban trebuia sa inceapa alt proiect in octombrie. Trebuia atunci sau niciodata.

Nu aveam decat doua manechine si nu aveam decat doua masini. Adica practic in ecuatia asta aveam doar doua duble. Daca trebuia sa iasa orice ar fi in doua duble. Si a fost o secventa foarte grea dar am avut un sprijin de sus de la Dumnezeu,  foarte mare.

Filmul a fost in festivaluri, in tari cu culturi diferite. A fost la San Sebastián, a fost in Egipt. Cum l –au vazut oamenii de acolo si ce te-au intrebat?

Eu astept foarte mult premierele nationale, premiera adica aparitia filmului la noi in tara pentru ca acolo publicul o sa auda toate cuvintele si o sa inteleaga toate nuantele pe care am vrut sa le pun in personajele alea. Publicul din strainatate in general e vaduvit de aceasta experienta pentru ca el nu poate primi decat o subtitrare.

(…)

Spre deosebire de Meda, unde subiectul era mult mai aplicat catre partea balcanica, catre o parte a lumii foarte saraca unde regulile statului functioneaza intr-un anumit fel si mai ales regulile de la o procedura de stat, de data aceasta am reusit sa gasim o partea universala a subiectului, adica o tradare o interventie a parintelui in viata copilului.  Asta poti avea si in Anglia, si in Statele Unite, si in Franta.

Reactiile au fost oarecum similare tocmai datorita universalitatii spre deosebire de Meda.

Tin minte o intamplare foarte haioasa. Eram in Elvetia am proiectat filmul Meda acolo la Festivalul de la Geneva, si Elvetia asa cum o stim dupa cum  ii spune si numele e Elvetia. Si nu un sat de tara cu noroi cu namol cu oameni care traiau la lampa care faceau focul in soba.

Si atunci se uitau uimiti, mai ales la partea cu adoptia ca ala trebuie sa isi plateasca impozitele la stat ca trebuie sa-si ia aprobari dupa care ca e cu pamantul cu cota de lemne sa duca o cota de cherestea.

Dupa proiectie s-a ridicat o doamna din public care s-a uitat asa adanc la mine si a spus: E fictiune, nu?

(…)

Am spus putin mai devreme ca sunt mai multe personalitatii artistice in persoana ta.

Activitatea ta profesionala acopera actorie si ai luat premii de interpretare cu filmele in care ai jucat, acopera regia –  si ai fost premiat la Sarajevo la filmul de debut pentru cel mai bun regizor, esti conferentiar la Universitate, ati creat primul master de actorie film pentru ca noi nu aveam asa ceva in Romania.

Au fost patru oameni acolo, Adrian Titieni a fost Daniela Vitcu care este decanul Facultatii de Arte din cadrul Universitatii Ovidius din Constanta. Radu Niculescu care este seful de departament seful Catedrei de Arta Actorului si cu mine.

Deci esti si parte din acest master de actorie film. Esti scenarist. Esti dramaturg.

Care e miza pentru tine si ce te urneste sa te exprimi in atat de multe laturi. Sigur ele toate tin de aceasta meserie.

Poate ca e o miza foarte egoista. Descoperirea mea in raport cu adevarul suprem.

Incerc sa fac ceva in viata mea ca distanta dintre mine si mine sa fie cat mai mica. Si asta e un parcurs foarte dificil si care a luat ceva zeci de ani din viata si cred ca va lua o continuare. Sa micsorez distanta dintre mine si mine, distanta dintre felul in care ma prezint in societate si felul in care sunt eu cu adevarat; sa pot sa am liniste impacare si sa fiu foarte in regula cu mine, sa fiu foarte foarte linistit cu mine atunci cand o fi sa fie finalul.

Ii multumesc in fiecare zi lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat. Dar sa plec linistit ca n-am facut umbra pamantului de pomana. Si ca daca o fi si ca niste suflete, dupa ce am plecat de aici, sa mai citeasca  ceva sau sa mai vada cineva ceva din munca mea… Sper ca poate ceva din ce voi fi facut imbogateste viata cuiva.

(…)

Putin mai devreme, ai spus ca ai facut doi ani de imagine dupa care, din cate stiu, ai plecat la Londra ca sa strangi bani sa-ti iei casa si sa te faci actor.

Principal sa ma fac actor si pe urma sa reusesc sa strang si niste bani sa imi cumpar o casa. Datorita conjuncturii politice si monetare globale din acea perioada, casele erau mult mai ieftine, erau mai ieftine decat o masina mai ieftina. Casele erau cam cat costa o Dacie acum.

Dar cu mintea de atunci ce miza vei tu ca actor. Ce visai ca o sa se intample.

Nu cred ca visam ceva neaparat, era mai mult o fierbere interioara ca pot sa ma exprim cumva. Imi placea de cand eram mic sa ma holbez la oamenii pe strada si sa le fac povesti, incercam sa-mi imaginez ce fel de viata are ala si ce a facut in ziua respectiva pana sa ajunga aici.

(…)

De aceea cred ca m-am apucat de actorie. Imi placea “sa fac” oameni.

Dar sa le spunem oamenilor ca povestea ta de viata seamana cu a actorilor americani sau chiar a regizorilor pentru ca tu te-ai dus in Londra pe dreapta necunoscand pe nimeni. In 24 de ore lucrai intr-un bar, ai lucrat in restaurant, ai facut tot ce se putea face.

Lucram intr-un bar nu ca barman. Lucram ca spalator de pahare.

Asa era parcursul, urcai pe scara social a barului

Exact asa erau lucrurile. In ultimi ani mi-am dat seama ca nu mi-au iesit niciodata scurtaturile, am incercat sa le fac de multe ori dar n-am putut sa fac decat o munca de mi-au plesnit maselele. Nu am avut castiguri la loto si n-am avut nici jocuri la bursa si nu mi-a picat nimic pleasca din cer

Cu mintea de acum si cu experienta de acum, daca ai face switch pana la 20 de ani, te mai duce la Londra sa o de la capat, sa muncesti, sa speli pahare si sa faci tot ce trebuie ca sa te faci actor?

Nu. M-as inchide o casa timp de doi ani si scrie 5 filme cu mintea de acum. Si m-as duce la toate casele de productie de acum 20 de ani cu scenariile in dinti. Si as astepta la usa pana s -ar plictisi. Chiar daca mi-ar inchide usa in fata, m-as duce si as intra pe geam. As face tot sa le spun ideile mele pentru ca as avea un avantaj de vreo cativa zeci de ani inainte a face film. Deci n-as mai pleca.

(…)

Si din aceasta perspectiva cu un debut in meserie hardcore, fara scurtaturi, daca fiica ta, care e aproape adolescent, ar veni si ti-ar spune “Tata eu vreau sa ma fac actrita”, ce ai zice?

As zice sa se gandeasca. E greu sa spui unui copil adolescent – fata mea are doisprezece ani –  e greu sa ii spui cuiva sa se gandeasca.

Cred ca ce poti face din postura de parinte este sa-i arati multe lucruri. Sa cauti sa vezi ce-i place cu adevarat. Iar daca ar vrea sa se faca actrita singurul lucru pe care i l-as putea spune este ca voi fi alaturi de ea pana la sfarsitul vietii.

Cred ca copiii trebuie trebuie incurajati daca isi doresc ceva.

Cand eram la UNATC si eram in comisiile de admitere la facultate, vedeam cum 80% dintre copii veneau acolo cu aripile taiate de parinti si cu parintii care le spuneau “Unde dracu te duci? fa o meserie ca lumea”.

Eu as incuraja-o sa vada ce-i actoria cu adevarat si a invata-o sa nu confunde niciodata succesul cu valoarea. Adica sa nu confunde actoria cu faptul ca apare prin telenovele pe la televizor si ca te cunoaste lumea pe strada. Aia e alta forma de actorie.

Si din perspectiva de professor. ce le-ai spune tinerilor care vor sa faca meseria asta.

Ceea ce le spun de obicei: ca nu poate functiona decat cu munca si ca orice alt orice alta cale necinstita devine o fundatura mai devreme sau mai tarziu. Adica succesul in breasla pe folosirea aspectului exterior functioneaza doar pana la o anumita varsta si forma. DupA aia ai sanse mari sa ratezi lucrurile.

le spun ca lipsa de respect fata de celelalte departamente care sunt implicate nu functioneaza. Actorul nu e mai presus fata de omul de la camera.

Le-as mai spune ca nu isi va putea face meseria fara o igiena foarte mare, apropo de stil de viata, apropo de lucruri nu se pot rezolva din talent. Ar trebui sa vii la timp la platou, ar trebui sa vii odihnit. Ar trebui sa vii rezistent la cele 20 30 40 50 60 de duble. In anumite cazuri ar trebui sa respecti oamenii din jur, sa nu te plangi niciodata de nimic si sa stii ca sunt oameni acolo care muncesc mai mult ca tine.

Cred foarte mult in smerenie si bunul simt fata de meserie si fata de ceilalti.

Ne apropiem de final si am o intrebare pe care o rostesc pentru toti cei pe care ii intervievez de cativa ani. Daca ar fi sa ti multumesti tie pentru ceva din caracterul tau care te-a adus aici, in acest moment al vietii tale personal sau professional, pentru ce ti-ai multumi?

Tenacitatea. E scris acolo unde ati fost dumneavoastra foarte recent la Roland Garros scrie acolo ca victoria apartine celor tenace. Cedez foarte greu, adica nu prea cedez.

Eu am facut sport de performanta. Nu-mi dau seama daca vine de la asta. Vine din foarte multa din foarte multa incredere in Dumnezeu. Am simtit pe pielea mea ca atunci cand nu exista niciun interes meschin, cand nu exista nicio tradare, nu exista nimic urat in spate, daca te rogi din toata puterea unei inimi curate, atunci pune si EL mana acolo si e imposibil sa nu se intample.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.