In seria podcasturilor urban.ro In culisele filmelor romanesti avem o editie dedicata filmului Marocco, in regia lui Emanuel Parvu, film care s-a aflat in competitia oficiala la TIFF in acest an. 

Marocco spune o poveste despre responsabilitate si vinovatie, despre lipsa increderii care genereaza un lant de evenimente cu efecte devastatoare. Filmul urmareste destinele a doua iubiri care ajung in situatii de viata si de moarte ca urmare a neincrederii si ridica o intrebare: “daca fiecare are intentii bune, si totusi cineva moare, unde e greseala?”

Intr-un din rolurile principale e tanarul Tudor Cucu Dumitrescu, care in aceaste zile, dincolo de premiera de la TIFF, are emotiile unei nominalizari pentru cel mai bun actor intr-un rol principal la premiile UNITER.

Vorbim cu Tudor despre experienta lui in Marocco, despre ce l-a invatat sportul – pentru ca a facut parte din lotul olimpic de junior la scrima – si cum aduce aceasta experienta in actorie.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.

Aici puteti asculta dialogul cu Tudor Cucu Dumitrecu, iar mai jos, o selectie din raspunurile sale.

Te-ai inscris la casting, cum ai ajuns in acest rol?

M-am cunoscut cu domnul Parvu la scoala. Mi-a fost profesor si am lucrat un text, Spovedania, scris chiar de el. Am lucrat foarte frumos impreuna si ne-am imprietenit, vorbind aceeasi limba la lucru, pe scena.

Aici intr-adevar a fost o perioada mai lunga in care am lucrat pe scenariu, am repetat si nu stiam daca o sa joc eu. Am aflat cu putin timp inainte de prima zi de filmare.

Dar stiai cine vor fi actorii ceilalti, colegii tai din proiect?

Stiam o parte din ei. Cu profa mea, Mihaela Sirbu, stiam ca o sa joc dar si cu cealalta profa, Tania Filip. Stiam ca joc cu Serban Pavlu. Dar cred ca atat.

Pe Ana nu o cunosteam. Am cunoscut-o cu putin timp inainte de prima zi de filmare. Pe Vlad Brumaru il stiam din anul II de facultate.  Ne-am inteles foarte bine pe set si ne-am imprietenit foarte tare dupa filmare.

Ce ti s-a parut cel mai greu? Pe perioada repetitiilor sa zicem mai intai.

Perioada repetitiilor a fost, de fapt, cea grea. A inclus si drumul spre casa si statul acasa si pregatirea pentru urmatoarea zi de repetitii. La repetitii incercam sa avem contextul necesar secventei care trebuia filmata, sa inteleg logica ei. Dar pentru a patrunde cu adevarat in momentul care urma sa fie filmat a fost nevoie, cel putin pentru mine, de o lunga perioada de timp si de ganduri adiacente. Sa ma plimb si sa ma gandesc la problemele mele personale, la problemele baiatului asta. Un fel de asimilare a unor drame pe care nu le-am trait si pe care ar trebui sa le inteleg.

A fost primul tau lung metraj, cum a fost prima zi de filmare?

Am avut noroc ca am inceput cu niste momente mai simple pentru mine chiar fara vorbe. In prima zi de filmare am filmat un moment in care sa conduc si sa parchez masina. Am stat foarte mult timp in masina. A trebuit sa conduc foarte mult in filmul asta. De fapt, a fost o prima zi foarte placuta. Cred ca undeva pe la a treia sau a patra zi a inceput sa fie greu, cand am filmat secventele din apartamentul unde locuia personajul meu. Acolo am avut o saptamana sau chiar 10 zile in care a trebuit sa tragem cu totii foarte tare. Atunci am dat prima secventa cu vorbe si mi-am dat seama cat de greu e sa fii real in fata camerei.

In film, mama ta este Tania Filip care a fost profesoara ta. E greu sa dai replica unui profesor?

In situatia asta a mea cu doamna profesoara a fost chiar foarte placut pentru ca dinainte aveam o relatie foarte calda. Si asta ne-a linistit cumva cred, sper, pe amandoi. Pe mine clar.

Dar a fost o presiune, de exemplu, ca ar trebui sa joci cu Serban Pavlu care are o cariera atat de mare si de importanta si in film si in teatru?

E o intrebare foarte buna. Evident in domeniul asta teatru-film am experienta ca de proaspat absolvent, insa inainte am avut o cariera destul de importanta in scrima.

Am facut zece ani de scrima la Steaua, am fost la Jocurile Olimpice de tineret in 2014 in China in Nanjing vice campion mediteranean, pana in 2019 am castigat in jur de 50 de medalii nationale si din Cupe Mondiale. Cred ca in orice domeniu cand stai fata in fata cu niste momente extrem de importante, cumva te calesc. Devii nu imun, ci inveti sa te controlezi poate mai bine, mai echilibrat in momente limita. Si in sport avantajul a fost ca aveam un adversar care traia si el in acelasi timp cu mine un moment cel putin la fel de important cum era si pentru mine. Si am trecut prin nenumarate astfel de momente prin toata lumea. Am avut semifinale si meciuri importante din in Ierusalim, in Moscova, in Croatia in toata lumea.

Din perspectiva aceasta, faptul ca am jucat fata in fata cu Serban a fost mai usor, stiam sa-mi controlez emotiile.

De ce n-ai ales sportul ca o cariera viitoare, de ce ai mers la actorie?

Nu m-am dus direct la actorie. A fost o incercare de a gasi un domeniu in care sa gandesc eu ceva de la zero. Am vrut sa fac arhitectura, nestiind daca sunt talentat sau nu, dar simteam ca ma atrage. Doar ca am facut pregatire cateva luni si mi-am dat seama ca nu e pentru mine. Apoi am facut muzica. Trei ani am cantat intr-o trupa, am scos un album in 2014. Si cu o luna doua inainte de BAC m-am hotarat sa dau la teatru. Si imediat dupa BAC am avut 11 zile, sa ma pregatesc pentru admiterea de la Cluj. Am dat si am intrat la Cluj, am avut o vara linistita si am dat si la Bucuresti unde, printr o minune, am intrat primul cu zece.

Si am fost la casa Mihaelei Sarbu. Doamna Sarbu a fost pentru mine in cei trei ani de licenta, unul dintre cei mai importanti oameni in viata mea. M-a indrumat si m-a acceptat si m-a ghidat spre a fi eu insumi. Sigur ca in continuare caut sa ma cunosc,  dar ii sunt recunoscator doamnei profesoare pentru a fost atat de aproape de mine si ne-a ghidat ani buni din viata.

Dar ce au zis parintii tai ca ai dat la actorie pentru ca de la arhitectura la actorie e distanta mare.

Parintii amandoi sunt matematicieni si n-au nicio treaba cu meseria asta, cu actoria, teatrul. Dar am fost sustinut si ma sustin in continuare foarte mult. Sunt fanii mei numarul 1. Nu au ratat nici un spectacol, nicio premiera. N-au inteles exact din prima cat de important e filmul asta pentru mine, dar in perioada in care am inceput pregatirea intensa pentru filmari, in care evident a trebuit sa ma sprijin intr-o oarecare masura de viata mea personala si lucrul meu la rol m-a facut sa vreau sa fiu mai singur o perioada, atunci au inteles.

Sunt constient ca filmul este mult mai important decat partea mea dar ma bucur ca am facut parte din el si sper doar sa nu fi gresit.

Dar vreau sa ma intorc la o intrebare de mai devreme cum m-am simtit cand a trebuit sa joc cu Serban Pavlu. Spiritul de sportiv care mi-a ramas sper, cred ma face ca atunci cand am o treaba pe scena, in fata unei camere, sa reusesc sa nu tin cont de cine in fata mea. Evident ca ma raportez just la parteneri. Dar oricine ar fi dau tot ce pot, si incerc sa fiu la fel de atent, sa fiu la fel de empatic sa nu fiu inhibat de faptul ca e un actor atat de mare.

Am avut o secventa care mi-a ramas in cap in care era o disputa destul de mare. Nu vreau sa dau prea multe detalii. Probabil ca e unul din putinele momente in care am filmat efectiv impreuna si e o secventa in care e o intensitate foarte mare. Se intampla ceva foarte puternic si se striga, se zic chestii, se injura in stanga in dreapta. Ce vreau sa spun este ca atunci cand s-a dat startul nu a contat faptul ca era Serban Pavlu in fata mea. Eu aveam de facut treaba mea actor. E doar explicatia mea cu gandul ca am facut sport, dar cine stie poate nu e de la sport, poate ca eram asa oricum. Dar mi-as dori sa fie de la sport, pentru ca oamenii sa se apuce sa faca sport cat se poate de performant, si sa mearga in competitii pentru a invata sa fie stapani pe emotiile lor.

Sigur Serban Pavlu e un exemplu pentru pentru noi, pentru mine, pentru generatia mea; vrem sa fim ca el, vrem sa facem lucruri pe care le face el.

Dupa secventa aceasta dificila cu Serban, la sfarsit m-am luat in brate cu Vlad Brumaru. Atunci ne-am legat pe viata, nu avem cum sa nu mai fim prieteni. Si noi ne stiam de ani de zile, am avut si clinciurile noastre, am avut si pretentiile noastre. Si, dupa momentul acela, chiar daca eu nu mai vorbesc 25 de ani cu el, imi va fi la fel de drag. A fost ceva foarte uman care nu poate fi explicat, nu stiu, a fost o eliberare.

Luni, 4 iulie, Tudor Cucu Dumitrescu are emotiile primei lui nominalizari la premiile UNITER, pentru cel mai bun rol principal, pentru rolul Alan Strang, din spectacolul Equus de Peter Shaffer, in directia de scena Victor Ioan Frunza.

Rolul e considerat unul dintre cele mai dificile din dramaturgia contemporana, anul trecut acelasi text s-a jucat in West End, cu Daniel Radcliffe in rolul pe care, la Bucuresti, il joaca Tudor.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.