Cosmin Florea a devenit unul dintre cei mai apreciati scenografi romani din ultimii ani printr-o perspectiva noua, sofisticata, minimalista dar incarcata de simboluri asupra spatiului scenic. Este un estet care priveste scenografia prin ochii unui pictor simbolist, cu o sensibilitate aparte si referinte care provin deopotriva din lucrari de arta din marile muzee europene dar si din spatiul rural transilvanean la care se conecteaza tot mai mult.

De origine din Braila, a lucrat pentru prima data cu Radu Afrim inca din perioada liceului cand era olimpic national la arhitectura si design si a creat scenografia pentru „Omul perna” o punere in scena din 2008, de la Teatrul „Maria Filotti” din Braila. A fost inceputul unei prietenii si colaborari profesionale intre Florea si Afrim prin care amandoi au reusit sa aduca un aer proaspat teatrului autohton, fiind conectati la cele mai noi tendinte in materie de spectacole.

Dupa mai multi ani in care a oscilat intre styling si directie creativa pentru majoritatea sedintelor foto din revista Harper’s Bazaar dar si branduri precum Chanel sau H&M si lumea teatrului, in ultimii ani s-a ocupat predominant de scenografie si de ceramica prin crearea brandului Cosmiq care a fost expus la Paris, Las Vegas, Singapore sau Antwerp.

Anul acesta este nominalizat pentru a doua oara la gala premiilor UNITER pentru scenografia spectacolului „Trei piese triste” de la Teatrul National „Vasile Alecsandri” in regia lui Radu Afrim. Prima nominalizare i-a revenit in 2019 cu fenomenul „Padurea spanzuratilor” tot in regia lui Afrim, care a devenit unul dintre cele mai discutate si apreciate spectacole romanesti ale ultimilor ani. De-a lungul timpului, i-ati mai vazut decorurile pe scena in „De cealalta parte a lumii” in regia Alexandrei Badea si „MacBeth” in regia lui Botond Nagy, ambele la Teatrul National din Sibiu sau „Dansul Delhi” in regia lui Afrim de la TNB.

Va invitam sa il descoperiti pe Cosmin Florea prin interviul acordat Urban.ro intr-o dupa-amiaza de vara, intr-o curte a unei case vechi din centrul Bucurestiului. Discutia a avut loc intre repetiile pe care le are zilele acestea la Teatrul National din Bucuresti unde lucreaza la scenografia spectacolului „Exil”, scris si regizat de Alexandra Badea.

Felicitari! Esti la a doua nominalizare la UNITER cu „Trei piese triste” in regia lui Radu Afrim la Teatrul National „Vasile Alecsandri” din Iasi. Cum se simte validarea si aprecierea primite din partea specialistilor din industrie?

Nu ma asteptam la nominalizare pentru ca este un spatiu foarte simplu si a fost o productie cu un buget extrem de limitat. Si desi e simplu, cred ca e un spatiu cu multa finete, daca pot sa zic asa, mai ales in detalii, in costume, in partea de videomapping la care am lucrat impreuna cu Andrei Cozlac. Am vrut prin video sa recuperez ce nu am putut sa fac fizic si am vrut sa dublez cumva spatiul si universul in 3D. 

Nominalizarea vine ca o validare, m-am bucurat ca s-a intamplat cu un spectacol la care nu aveam asteptarea asta. La „Padurea Spanzuratilor” cumva toata lumea discuta despre asta si erau cronici peste cronici pozitive. Aici, spectacolul a venit exact in primul an de pandemie, nu apucase sa traiasca foarte mult. Dar cred ca a fost o surpriza. Nu stiu daca e modestie sau ce ma face sa nu o iau razna de fericire. 

Spectacolul are o scenografie speciala si cumva imersiva, e o sera gandita ca o carcasa, ca o cutie in care publicul priveste. Ce te-a inspirat, ce punct de plecare ai avut la nivel conceptual?

Textele celor trei piese – „Intrusa”, „Interior” si „Sapte printese” – sunt scrise de un simbolist belgian, Maurice Maeterlinck, si a fost interesant pentru ca eu si Radu Afrim suntem fani la tot ce inseamna simbolism in pictura si mai ales in pictura belgiana. Cand am locuit in Belgia, am exploatat, am cautat si am descoperit mult, am avut multe surprize cu pictori de care nu stiam. Aveam o incarcatura foarte mare din zona asta si textul asta a venit ca o surpriza, dar si ca o manusa. Era un feeling care a prins contur si mai bine cu spectacolul asta, am putut sa-mi pun toate emotiile si toate trairile, chiar daca poate ca suna patetic. Dar nu stiu cata lume mai crede efectiv in ideea romantism. 

Dar in privinta spatiului, cum ati ajuns la o sera?

Desi e o sera, spatiul de fapt atinge mai multe incaperi si care oricum se regaseste foarte mult in universul simbolistilor. Este un interior de castel, la un moment dat, e un exterior de castel. Trebuia sa fie un spatiu care sa serveasca efectiv celor trei spatii din cele trei piese. Si atunci am ajuns la ideea asta de sera care creeaza iluzia asta ca tragi cu ochiul in interior si ca in acelasi timp este si un exterior. Mi s-a parut un spatiu versatil si care functioneaza foarte bine in toate cele 3 contexte, mai ales in universul asta foarte poetic al simbolistilor.

Unde gasesti cea mai multa bucurie in procesul de lucru la scenografie? 

Cred ca este partea de research, de cercetare, pentru ca sunt eu cu mine, citesc textul, caut pictori. Imi place pentru ca am si cea mai mare libertate si e momentul in care incep sa-mi apara in minte imaginile. Recent, mi-am dat seama ca s-a intamplat de multe ori ca prima imagine care mi-a venit in minte sa fie cea de la care incep sa construiesc conceptul. Au fost si momente cu Radu, de exemplu, in care a trebuit sa caut mai mult, pentru ca el nu simtea lucrurile la fel si atunci a trebuit sa caut si mai mult in mine. Ma inspira foarte mult universul anumitor pictori simbolisti, cum a fost si in cazul „Trei piese triste”.

Pentru „Trei piese triste„, de la pictori ai pornit pentru scenografie spectacolului, cu ce imagini il asociezi acum?

Este un pictor elvetian care imi place foarte mult si lui Radu de asemenea: Arnold Böcklin. Si mai sunt Léon Spilliaert, Fernand Khnopff si James Ensor. La Spilliaert sunt niste interioare foarte incarcate ca atmosfera. Majoritatea sunt lucrate la lumina lunii pentru ca el avea niste probleme cu stomacul si nu putea sa doarma asa ca lucra noaptea. E un interior care m-a inspirat cel mai mult, e un portret de-al lui, care e foarte morbid daca-l vezi, este el in oglinda, e intunecat. Dar cand l-am vazut, am inceput sa plang, atat de puternic este. Nici nu stiu cum sa descriu sincer sensibilitatea asta pe care o am cu simbolistii. Cred ca avem toti sensibilitati inexplicabile. Si e magic si e frumos cand ne incarcam dintr-un tablou, un decor sau un spectacol. Descoperirile ne incarca. 

De Léon Spilliaert stiu de la Radu si cand am descoperit imaginea pe internet, a fost o surpriza si un cadou din partea lui, pentru ca e un artist care ma inspira foarte mult in continuare si care ma hraneste in continuare. Cand am ajuns in Belgia si am vazut lucrarile lui, a fost foarte puternic.

Revenind la UNITER, prima nominalizare a fost tot pentru o colaborare cu Radu Afrim – ” Padurea spanzuratilor” la TNB, probabil unul dintre cele mai discutate spectacole din ultimii ani. Ai venit cu o abordare fresh a scenografiei pe scena TNB, o varianta minimalista a cazarmei sau casei pierdute printre dealurile Ardealului. Cum vezi acum, la aproape 4 ani distanta, intreaga experienta de lucru la spectacol?

A fost o super provocare sa am scena mare de la TNB si sa incerc sa fac ceva in spatiul acela, cumva diferit. Acum nu mai am aceleasi frici, imi este mai familiar spatiul, insa in continuare e complicat. La „Padurea Spanzuratilor”, am incercat sa gasesc niste repere impreuna cu Radu. Am dezvoltat in jurul elementelor care m-au sensibilizat si inspirat cel mai mult. Campul si pamantul cu ranile lui au fost niste imagini care se conturau tot mai bine in timp ce citeam cartea. 

In ce am creat pana acum, n-am simtit nevoia sa incarc in spatiu, adica mi-a placut sa lucrez mai rafinat si sa dezvolt cu rafinament. Dar cred ca tine foarte mult si de regizor. Pe Radu il respect enorm si efectiv poate sa dezvolte un spectacol splendid intr-un decor mai incarcat, dar si intr-un spatiu mai aerisit. Pana acum am rezonat foarte mult cu zona aceasta a lui mai minimalista. 

„Incerc sa nu ma gandesc la teatru ca o forma de arta elitista in care trebuie sa fie numai simboluri, desi exista pentru cei care le inteleg. Trebuie sa fie atragator pentru orice spectator si incerc sa ma pun in pielea atat a unui public consumator de teatru, cat si a unui public care vine pentru prima data la teatru.„

Cati ani aveti de cand lucrati impreuna? Stiu ca ati lucrat prima data cand erai in liceu. 

Din 2008, deci 14 ani, desi nu am lucrat constant pentru ca eu lucram ca stilist la Harpers Bazaar si nu puteam sa fac mai mult de un spectacol pe an.

Radu este un regizor care ma inspira foarte mult din toate punctele de vedere. Sunt foarte putini regizori in Romania care se apropie de cultura lui artistica, nu numai in domeniul artei, dar si al muzicii si literaturii. E o persoana extrem de complexa si e foarte usor sa te inspire o persoana de genul asta. Mereu am fost ca un burete cu oamenii din jurul meu si atunci cand am simtit ca este o persoana de la care am ce sa invat, am avut toti porii deschisi si am incercat sa ii inteleg cat mai mult. Si chiar am avut norocul sa fiu inconjurat de oameni frumosi, oamenii sensibili si inca descopar. As zice ca am acest noroc al oamenilor frumosi care apar in viata mea si nu pot decat sa fiu recunoscator.

Intr-o lume a vizualului, scenografia a devenit tot mai importanta, de la impactul la nivelul de experienta pe care il are asupra spectatorului la imaginile care se raspandesc pe internet si promoveaza un spectacol. Cum faci sa se vada bine scenografia din orice loc, de oriunde ai sta in sala?

La TNB, sala Sala Mare este una care se adreseaza unui public foarte larg si atunci m-am gandit sa fie un spatiu spectaculos si cred ca asta a ajutat pentru publicul care nu era obisnuit cu genul asta de spectacole. Incerc sa nu ma gandesc la teatru ca o forma de arta elitista in care trebuie sa fie numai simboluri, desi exista pentru cei care le inteleg. Trebuie sa fie atragator pentru orice spectator si incerc sa ma pun in pielea atat a unui public consumator de teatru, cat si a unui public care vine pentru prima data la teatru. 

Si atat pentru „Padurea spanzuratilor” dar si pentru „Trei piese triste”, a fost foarte importanta contributia lui Andrei Cozlac pe partea de video mapping pentru ca a dat viata decorului. 

Legatura pe care o ai cu Radu Afrim a fost definitorie pentru formarea ta si ati ajuns sa excelati impreuna. Ma refer la „Omul perna” de la Braila, la care ai lucrat cand erai in liceu. Iti mai aduci aminte ce impact a avut asupra ta cand ati lucrat impreuna prima data?

Pentru mine, teatrul era un intreg un univers atunci. Mergeam la teatru si la spectacolele lui, eram printre tinerii care fortau usa la teatru sa intre pentru ca era efectiv o nebunie atunci in Braila, mai ales la spectacolele lui.

Desi nu vreau sa par o persoana plangacioasa, la premiera „Omul perna” efectiv am plans pentru ca m-a emotionat foarte tare si abia atunci am realizat ce am facut si ce inseamna, de fapt, scenografia. Nu il cunosteam atat de bine pe Radu desi stiam ca a lucrat foarte mult, avea multe premii UNITER. Dar pentru mine nu era Radu Afrim, regizorul rebel si de varf din Romania. Ajunsesem sa ne intelegem foarte bine si il vedeam ca pe un prieten, nu-l vedeam ca pe un mare regizor. Asta a ramas in continuare si normal ca il apreciez foarte mult si tin foarte mult la el. 

Tot in perioada liceului, stiu ca ai fost la olimpiada de arhitectura. Erai bun la scoala, a fost importanta pentru tine?

Fiind la un liceu de arta, focusul era foarte mult pus pe cursurile de specialitate. Eram la arhitectura si design, eram foarte pasionat si am avut si un profesor exceptional de design, a fost prima persoana care m-a incurajat, m-a inspirat si a simtit pasiunea in mine si poate talentul.

Cat despre celelalte cursuri, nu prea m-au interesat pana la punctul in care, in clasa a 4-a era sa raman repetent, nu imi faceau temele si mama a fost chemata la scoala din cauza situatiei mele. Si nici la arhitectura nu imi doream efectiv sa castig locul intai. Olimpiada era o experienta in sine, pentru ca se tinea in orase diferite, erau ca niste tabere de creatie si imi doream sa fiu acolo. Deci mai mult, cred ca imi doream experienta olimpiadelor. 

Cum a ajuns un baiat din provincie sa viseze, sa isi imagineze decoruri atat de spectaculoase si incarcate de simboluri sofisticate pe scena mare a TNB-ului? Si mai mult, sa fie nominalizat de 2 ori la UNITER, sa fie atat de apreciat si sa influenteze mai departe industria creativa locala.  Pentru ca eu cred ca scoala din Romania nu te invata sa visezi atat de departe, cumva ti-ai dezvoltat singur aceste aptitudini?

M-au ajutat foarte mult profesorii din liceu, mai ales domnul Manole Constantin, profesorul de design. A fost prima persoana care a pus prima caramida la dezvoltarea mea si tot el m-a incurajat sa fac spectacolul cu Radu.

Desi nu sunt dintr-o familie de artisti, intotdeauna m-au sensibilizat lucrurile si cred ca m-am nascut cu o abilitate de a vedea altfel lucrurile. Am lucrat foarte mult cu mine, am muncit foarte mult, sunt o persoana ambitioasa si stiam inca din liceu ca vreau sa plec din Braila. 

Pentru mine, partea artistica a liceului a fost fascinanta, insa mediul in care traiam a fost traumatizant. Aveam in fiecare zi un episod cu anumiti colegi care m-au traumatizat, am fost o victima a bullying-ului. Poate ma vedeau mai special pentru ca ma imbracam special, ascultam muzica rock metal si eram in zona de rocker. Poate suna cliseic, insa pentru Braila era ceva mai deosebit. Stiu ca mi-am dorit foarte mult sa plec din Braila si sa ajung intr-un oras in care sa pot sa fiu liber. Imi aduc aminte de prima zi in care am ajuns in Bucuresti, in care cineva pe strada mi-a facut un compliment, ii placea ce geanta aveam. Aveam o geanta de mana din piele, vintage, si ma simteam complet diferit, parca ajunsesem in alt oras. Mi se pareau wow ca mi-a facut cineva un compliment pe strada, pe cand in Braila efectiv ma huiduiau oamenii in masina. Cand am venit in Bucuresti, ma gandeam daca o sa ajung sa lucrez vreodata la TNB si atunci chiar cand am lucrat, mi-am adus aminte de momentul ala si am fost foarte fericit. 

„Linistea o asociez cu bunatatea oamenilor, frumusetea unui peisaj, silueta unei flori, emotia unei intalniri, atmosfera unei picturi, iar lista poate continua. Sunt fascinat de acesta stare pe care incerc sa o integrez in lucrarile mele fie de teatru, ceramica sau covoare. Este cadoul pe care vreau sa il ofer oamenilor.”

Iti aduci aminte care a fost momentul in care ti-ai dat seama ca vrei sa lucrezi in scenografie sau styling? Ai experimentat cu zona asta in copilarie, de exemplu?

In ultimii ani de scoala generala incepusem sa fac niste cursuri de desen si am inceput in liceu sa cochetez cu moda, eram pasionat, urmaream show-urile de moda si erau designeri care ma inspirau. Faceam shooting-uri cu o colega, eu faceam costumele si ieseau niste imagini chiar simpatice. Mergeam la tara, la bunici si faceam shooting-uri cu costumele pe care le faceam. La un moment dat, Doina Levintza avea o emisiune unde am trimis fotografii cu costumele facute din perioada aia. Costumele erau o combinatie intre ce gaseam pe la second-hand si la un moment dat facusem unele din hartie. Deci in liceu am experimentat foarte mult.

Iti raman in minte niste filme sau carti care au avut un impact mare asupra tare in adolescenta?
Cred ca „Portocala mecanica” a lui Stanley Kubrick a fost primul film care a avut un impact vizual real asupra mea, in ceea ce priveste spatiul si costumele. Imi mai aduc aminte si  „The Piano” al lui Jane Campion unde sunt niste costume minunate, la fel si imaginea si muzica. Sunt filme care m-au facut sa caut mai mult.

Ce ai invatat din zona de styling, in care ai lucrat destul de multi ani si ai lasat urme frumoase la Harper’s Bazaar sau pentru stilul memorabil al unor artisti precum Alexandra Ungureanu?
Am capatat o mai mare usurinta in a vizualiza forma finala a unui costum cat si dinamica lui pe scena. 
In acelasi timp cred ca mi-am dezvoltat putere de convingere si am invatat sa am si mai multa rabdare cu actorii sau regizorul. Ca si in viata, trebuie sa stim sa-i ascultam pe cei din jur si sa incercam sa-i intelegem.
In estetica ta se remarca o preferinta pentru linii organice, un fel de minimalism care impune o liniste in styling, in decoruri, in ceramica sau covoarele pe care le creezi in ultimii ani. Iar in interviuri, ai mentionat deseori ideea de liniste pe care o cauti in ceea ce faci. De unde vine aceasta cautare?

Linistea o asociez cu bunatatea oamenilor, frumusetea unui peisaj, silueta unei flori, emotia unei intalniri, atmosfera unei picturi, iar lista poate continua. Sunt fascinat de acesta stare pe care incerc sa o integrez in lucrarile mele fie de teatru, ceramica sau covoare. Este cadoul pe care vreau sa il ofer oamenilor.

Cum ai inceput sa creezi ceramica si cum decurge procesul acesta? Ai avut expozitii si am vazut ca lucrarile tale sunt in magazine internationale deja.

Acum mai bine de 3 ani, in vacantele petrecute prin satele sasesti din Transilvania am descoperit ceramica de Saschiz, de a carei simplitate m-am indragostit instant. Am inceput sa ma documentez tot mai mult legat de ceramica din aceasta zona pana mi-am dat seama ca sunt prea multe semne si ca trebuie sa incerc sa o practic. Asa am inceput sa merg la cursuri in pauzele dintre repetitiile de la „Dansul Delhi”, in regia lui Radu Afrim. 

De atunci lucrez la proiectele de ceramica in pauzele dintre spectacole. Este un proces fascinant dar si un fel de terapie care ma pregateste pentru momentele mai intense din productia spectacolelor. 
Da, ma bucur foarte mult ca piesele create de mine se gasesc in galerii din Paris, Las Vegas, Singapore sau Antwerp. Este un proiect care a crescut organic si caruia vreau sa ii acord si mai mult timp. 

Le vezi ca obiecte de arta pentru decor sau obiecte practice? 

Le descriu ca fiind sculpturi functionale. Asta pentru ca toate piesele sunt glazurate in interior, pentru a putea pune flori. Imi place ideea de a interactiona cu un obiect de arta si de a-i da mai multe sensuri.

Am citit ca gasesti multa inspiratie pentru ceramica in satele mici, sasesti din Transilvania si te-ai si mutat acolo recent. Ce anume te atrage la energia de acolo si la revenirea spre natura?

Alma Vii se cheama aceasta noua calatorie. Este unul din locurile in care linistea este in tot.  Admir enorm tot ce au creat si au lasat in urma sasii in aceste zone din Transilvania. Este o armonie si o energie pe care o regasesti in foarte putine alte locuri din lume. Inca se mai simte patina sutelor de ani iar natura este absolut fabuloasa.

*Creatiile ceramice si covoarele le gasiti pe site-ul cosmiq.eu*

Ai putea sa recomanzi cateva carti de citit care ar ajuta la formarea unui culturi vizuale mai bogate si variate?
Pentru teatru recomand „Theatre as Voyeurism: The Pleasures of Watching” de George Rodosthenous. As mai recomanda jurnalul Ceciliei Cutescu Storck „Fresca unei vieti”, parcursul unei feministe in pictura romaneasca la sfarsit de secol XIX si inceput de XX. Si un album minunat despre simbolistii belgieni, „Decadence and Dark Dreams. Belgian Symbolism”.

Daca ar fi sa-ti multumesti tie pentru ceva, sa-ti fii recunoscator tie, pentru ce ar fi?

Cred ca pentru modestia pe care o am care de multe ori nu e neaparat un atu. Iar artistic vorbind, cred ca pentru faptul ca sunt calm si asta a ajutat foarte mult in relatia cu regizorii si cu ceramica. Ceramica ma ajuta sa nu fac scenografia ca pe o meserie pentru ca imi da libertatea sa selectez sub o forma sau alta proiectele pe care vreau sa le fac si ma linisteste. Haosul care se creeaza uneori in teatru e alungat de procesul de modelare.