Recent, Sărutul femeii-păianjen, cea mai cunoscută carte a scriitorului argentinian Manuel Puig, a fost publicată în traducere de Editura Pandora M în cadrul colecției „Anansi. World Fiction” (traducere de Ilinca Ilian).

Romanul a fost ecranizat cu succes în 1985, în regia lui Héctor Babenco, filmul aducându-i un Oscar actorului William Hurt, iar peliculei, mai multe nominalizări, inclusiv pentru regie. În 1992, musicalul cu același nume a fost montat pe Broadway, piesa fiind recompensată cu Premiul Tony.

„Opera lui Puig este cea mai originală creație a sfârșitului de secol XX”, spunea laureatul Nobelului literar Mario Vargas Llosa despre autorul romanului Sărutul femeii-păianjen, un romancier extrem de versatil: tehnici narative inovatoare, comedie neagră și o preocupare pentru efectele culturii populare, în special ale filmului, asupra spiritului uman.

Plasând acțiunea în acel Buenos Aires, Manuel Puig transformă o închisoare politică într-un spațiu în care prietenia și amintirile unor pasiuni din trecut îi salvează pe cei doi protagonisti de la tentația dezumanizării în slujba propriei supraviețuiri.

Luis Molina și Valentín Arregui, doi bărbați care nu au nimic în comun sunt aduși de soartă în aceeași celulă dintr-o închisoare argentiniană și, nevoiți să îndure împreună greutățile vieții carcerale, ajung să se împrietească. Molina este un cinefil homosexual ajuns la jumătatea vieții, iar plăcerea lui cea mai mare este să povestească filme. Valentín, tânăr și impetuos, împărtășește cu înflăcărare ideile revoluției marxiste și îl respinge de la bun început pe Molina, căci i se pare efeminat și lipsit de convingeri politice. Dar, povestindu-și fărâme din propria viață, îngrijindu-se unul pe altul, căci otrava nopților petrecute dincolo de gratii nu este numai sufletească, trăind în umbra trădării și a nesiguranței, între cei doi protagoniști se leagă o prietenie care transgresează limitele fizice.

Sărutul femeii-păianjen, un roman despre apărarea solidarității, despre tămăduirea prin forța poveștilor ce amână groaza și păstrează umanitatea și, mai ales, despre acea rezistență a propriilor convingeri în situații extreme. Cartea poate fi gasita aici.

Născut în 1932, în General Villegas, un orășel de provincie argentinian, Manuel Puig a încercat să lase în urmă ariditatea originilor sale apelând la fanteziile Hollywoodului, pe care le urmărea aproape zilnic la un cinematograf local împreună cu mama sa. Și-a făcut studiile la Buenos Aires, unde a câștigat o bursă care-l va ajuta să studieze cinematografia la Roma, la Centro Sperimentale di Cinematografia. În 1963 se stabilește la New York, unde trăiește scriind scenarii. Primul lui roman, La traición de Rita Hayworth (Trădarea Ritei Hayworth, 1968), l-a propulsat în rândul celor mai buni scriitori latinoamericani. Cel mai bine primit roman al lui este El beso de la mujer araña (Sărutul femeii-păianjen), ecranizat cu succes (filmul a câștigat și un Oscar) și adaptat pentru Broadway, piesa fiind recompensată cu Premiul Tony. A mai scris, printre altele, romanele Boquitas pintadas și The Buenos Aires Affair.

„Sărutul femeii-păianjen” Fragment

— Se vede că e ceva ciudat la ea, că nu-i o femeie ca toate celelalte. Pare foarte tânără, de cel mult douăzeci şi cinci de ani, cu faţa aşa, cumva ca de felină, cu nasul mic, în vânt, iar forma feţei e… mai degrabă rotundă decât ovală, fruntea înaltă, obrajii şi ei mai laţi, dar apoi coboară pieziş formând o bărbie ascuţită, ca la pisici.

— Şi ochii?

— Deschişi la culoare, sigur verzi, îi mijeşte ca să deseneze mai bine. Priveşte modelul, pantera neagră de la grădina zoologică. Pantera stătea mai întâi liniştită în cuşcă, întinsă, dar când fata a făcut zgomot fiindcă a mişcat şevaletul şi scaunul, a văzut-o şi a început să se plimbe prin cuşcă şi să ragă la ea, iar în momentul acela fata se tot chinuise să găsească unghiul potrivit pentru desen.

— Dar fiara nu o mirosise deja?

— Nu, fiindcă are o bucată imensă de carne în cuşcă, doar asta poate mirosi. Paznicul îi pune carnea lângă gratii şi nu poate să intre alt miros din afară, tocmai pentru ca pantera să nu se întărâte. Şi, exact când vede că fiara dă să se agite, începe şi ea să deseneze tot mai repede şi face o faţă care e de animal şi în acelaşi timp de diavol. Iar pantera o priveşte, e o panteră mascul şi nu se ştie dacă vrea să o sfâşie şi să o devoreze sau se uită la ea mânată de un instinct încă şi mai urât.

— Nu mai e nimeni la grădina zoologică?

— Nu, aproape nimeni. E frig, e iarnă. Copacii din parc sunt desfrunziţi. Bate un vânt rece. Fata e aproape singură, stă aşezată pe un scăunel pliant pe care şi l-a adus de-acasă, are un şevalet pe care îşi pune foaia de bloc de desen. Ceva mai departe, lângă cuşca girafelor, sunt nişte copii cu învăţătoarea, dar pleacă repede, le e frig.

— Şi ei nu-i e frig?

— Nu, nu‑şi dă seama de frig, zici că e într-o altă lume, cufundată cu totul în desenul cu pantera.

— Dacă e cufundată, atunci nu e în altă lume. Asta-i o contradicţie.

— Da, e adevărat, ea e cufundată în sine, e în lumea pe care o are înăuntrul ei şi pe care abia acum începe să o descopere. Îşi ţine picioarele încrucişate, are pantofi negri, cu tocul înalt şi gros, decupaţi, se zăresc unghiile date cu ojă închisă la culoare. Ciorapii sunt lucioşi, genul acela de textură mătăsoasă de nu ştii dacă e rozalie carnea sau ciorapii.

— Scuze, dar nu uita ce-am convenit: fără descrieri erotice. Ştii că nu e cazul.

— Cum vrei. Bine, continui. Ea poartă mănuşi, dar ca să‑şi termine desenul îşi scoate mănuşa de pe mâna dreaptă. Unghiile îi sunt lungi, oja, foarte închisă, aproape neagră, şi degetele, albe, asta până ce frigul începe să le învineţească. Se opreşte pentru o clipă, îşi bagă mâna sub haină ca să şi-o încălzească. Haina e groasă, din pluş negru, cu umerii laţi, dar pluşul e foarte moale, ca blana unei pisicii persane, ba nu, mult mai moale. Şi cine-i în spatele ei? Cineva încearcă să‑şi aprindă ţigara, dar vântul stinge flacăra chibritului.

— Cine e?

— Ai răbdare. Ea aude cum scapără chibritul şi tresare, se întoarce. E un tip arătos, nu o frumuseţe, dar are faţă simpatică, poartă pălărie cu boruri înguste şi palton lăbărţat, pantaloni foarte largi. Îşi atinge borul pălăriei în semn de salut şi‑şi cere scuze, zice că desenul e grozav. Ea îşi dă seama că e un tip cumsecade, se citeşte pe faţa lui, un tip înţelegător, la locul lui. Ea dă să‑şi aranjeze coafura stricată puţin de vânt. Are un breton cârlionţat, părul îi ajunge până la umeri, aşa cum se purta pe-atunci, cu onduleuri foarte fine chiar şi la vârfuri, aproape ca la permanent.

— Eu mi-o imaginez brunetă, nu foarte înaltă, rotunjoară şi mişcându-se ca o pisică. Numai bună de strâns în braţe.

— Parcă nu voiai să te stârnesc.

— Continuă.

— Ea îi răspunde că nu s-a speriat. Dar în clipa aceea, când îşi aranjează părul, lasă din mână foaia şi i-o ia vântul. Tânărul fuge şi o prinde, i-o dă înapoi fetei şi îi cere scuze. Ea îi spune că nu-i nimic şi el îşi dă seama după accent că e străină. Fata îi povesteşte că e refugiată, că a studiat artele la Budapesta, că a venit cu vaporul la New York când a izbucnit războiul. El o întreabă dacă îi e dor de oraşul ei natal. E ca şi cum ei i-ar trece un nor prin faţa ochilor, chipul i se întunecă, şi îi zice că nu vine dintr-un oraş, că vine din munţi, de undeva de prin Transilvania.

— De unde e Dracula.

— Da, acolo sunt munţi cu păduri întunecoase, unde trăiesc fiare care iarna căpiază de foame şi trebuie să coboare prin sate, să omoare. Iar oamenii mor de frică şi le pun oi şi alte animale moarte pe la porţi, şi fac jurăminte, ca să scape. La care băiatul îi zice că vrea s-o vadă din nou şi ea îi spune că a doua zi o să fie tot acolo, să deseneze, la fel ca în toate după-amiezile din ultima vreme când a fost soare. Atunci îl vedem în studioul lui — e arhitect — a doua zi cu colegii lui arhitecţi şi cu o fată care îi e şi ea colegă, şi când sună ora trei şi mai rămân puţine ore până la căderea serii vrea să‑şi lase riglele şi compasurile ca să se ducă la zoo, care-i aproape peste drum, chiar acolo, în Central Park. Colega îl întreabă unde se duce şi de ce e aşa de vesel. El o tratează ca pe o prietenă, dar se vede că de fapt ea e îndrăgostită de el, chiar dacă n-o arată.

— E urâtă?

— Nu, e şatenă, are o faţă destul de drăguţă, nimic ieşit din comun, dar simpatică. El n-o ia în seamă, iese fără să-i zică unde se duce. Ea rămâne abătută, dar nu lasă să se vadă nimic şi se afundă în munca ei, ca să nu se întristeze şi mai tare. La grădina zoologică încă nu a început să se întunece, fusese o zi cu o lumină de iarnă foarte stranie, parcă totul se conturează mai desluşit ca oricând, gratiile sunt negre, zidurile cuştilor, de faianţă albă, pietrişul, alb şi el, copaci gri, desfrunziţi. Şi ochii roşii ca sângele ai fiarelor.

Dar fata, pe care o chema Irena, nu-i acolo. Trec zilele şi băiatul n-o poate uita, până ce, la un moment dat, plimbându-se pe un bulevard elegant, ceva îi atrage atenţia în vitrina unei galerii de artă. Sunt expuse lucrările cuiva care desenează doar pantere. Tânărul intră, acolo e Irena, care primeşte felicitări de la oaspeţi. Şi nu mai ştiu prea bine ce se mai întâmplă după.

— Adu-ţi aminte.

— Aşteaptă un pic… Nu ştiu dacă acum o salută cineva care o sperie… Aşa, atunci tânărul merge şi el să o felicite şi observă că Irena e cumva schimbată, pare fericită, nu mai are umbra aceea în priviri, ca prima dată. Şi o invită la un restaurant, iar ea îi lasă baltă pe toţi criticii şi pleacă împreună cu el. Ea merge pe stradă de parcă pentru prima oară poate să păşească, de parcă ar fi fost prizonieră şi acum e în sfârşit liberă să pornească unde vede cu ochii.

— Dar el o duce la un restaurant, aşa ai zis, nu unde vede cu ochii.

— Vai, nu-mi cere atâta precizie… Bine, când el se opreşte în faţa unui restaurant unguresc sau românesc, ceva de genul ăsta, ea se simte ciudat din nou. El credea că o să-i facă plăcere să o ducă la un local care să-i amintească de casă, dar se pare că treaba i-a ieşit taman pe dos. Şi‑şi dă seama că ceva nu e în regulă cu ea, şi o întreabă. Ea îl minte şi spune că locul îi aminteşte de război, care încă era în toi în vremea aceea. Atunci el îi zice să meargă în altă parte să ia prânzul. Dar ea‑şi dă seama că el, săracul, nu prea are timp, că e în pauza de masă şi după aceea trebuie să se întoarcă la studio. Atunci, îşi calcă pe inimă şi intră în restaurant şi totul e perfect, fiindcă localul e liniştit şi se mănâncă bine acolo, iar ea e din nou veselă şi fericită.

— Şi el?

— El e bucuros fiindcă şi-a dat seama că ea şi-a învins un complex ca să-i facă lui o plăcere, pentru că el chiar asta avea în plan de la început, să îi facă ei o plăcere. Treburile acelea obișnuite, când doi oameni se cunosc şi lucrurile încep să meargă cum trebuie. Şi el se ambalează aşa de tare că se hotărăşte să nu se întoarcă la serviciu în după-amiaza aceea. Îi spune că a trecut prin faţa galeriei din pură întâmplare, că de fapt el căuta altceva, un magazin ca să cumpere un cadou.

— Pentru colega arhitectă.

— Cum de ştii?

— Aşa, pur şi simplu, am ghicit.

— Tu ai văzut filmul.

— Nu, pe cuvânt. Zi mai departe.

— Şi fata, Irena, îi spune că hai să meargă împreună la magazin. El se gândeşte imediat dacă o să-i ajungă banii să cumpere două cadouri la fel, unul pentru ziua de naştere a colegei şi celălalt pentru Irena, că în felul ăsta sigur o s-o cucerească. Pe stradă, Irena îi spune că, lucru ciudat, azi nu o mai apucă melancolia când vede că deja se înserează şi e abia trecut de ora trei. El o întreabă de ce o întristează înserarea, dacă îi e teamă de întuneric. Ea se gândeşte puţin şi îi spune că da. Şi el se opreşte în faţa magazinului spre care mergeau, ea se uită cam neîncrezătoare în vitrină, e un magazin de păsări, absolut superb, în coliviile care se văd de afară sunt păsări de toate soiurile care zboară vesele de pe un trapez pe altul, sau se leagănă, sau ciugulesc frunze de salată sau seminţe, sau beau apă proaspătă, recent schimbată.

— Scuză-mă… Avem apă în carafă?

— Da, am umplut-o când mi-au deschis ca să mă duc la baie.

— Bine atunci.

— Vrei un pic? E bună, proaspătă.

— Nu, în felul ăsta n-o să avem mâine probleme când ne facem maté.

— Dar nu exagera nici tu. Ne ajunge pentru toată ziua.

— Ei, dar tu mă obişnuieşti rău. Eu am uitat să aduc apă când mi-au deschis să mă duc la duş, dacă nu ţi-ai fi amintit tu, am fi rămas fără apă.

— E destulă, îţi spun eu… Dar când cei doi intră în magazinul de păsări e ca şi cum ar fi intrat satana. Păsările o iau razna şi zboară ca orbite de groază, şi se lovesc de gratii, şi îşi zdrelesc aripile. Proprietarul nu ştie ce să mai facă.

Păsările ţipă de spaimă, sunt nişte ţipete ca de vultur, nu ca un ciripit de pasăre. Ea îl ia de mână pe băiat şi îl scoate afară. Păsările se liniştesc imediat. Ea îi cere să o lase să plece. Îşi dau întâlnire în seara următoare. El se întoarce la magazinul de păsări, păsările ciripesc în continuare liniştite, cumpără o pasăre pentru ziua de naştere a colegei. Şi după aceea… Nu ştiu, nu-mi mai amintesc prea bine, mi-e somn.

— Mai continuă puţin.

— Din cauză că mi-e somn, uit filmul. Ce zici dacă-l continuăm mâine?

— Dacă nu-ţi aduci aminte, mai bine continuăm mâine.

— Ţi-l povestesc mai departe când bem mate.

— Nu, mai bine noaptea, ziua nu vreau să mă gândesc la prostioare din astea. Am lucruri mai importante la care trebuie să mă gândesc.

— …

— Dacă nu citesc şi nu zic nimic înseamnă că mă gândesc. Dar să nu mi-o iei în nume de rău.

— Nu, e în regulă. N-am să te distrag, fii pe pace.

— Văd că mă înţelegi, îţi mulţumesc. Pe mâine.

— Pe mâine. Să o visezi pe Irena.

— Mie îmi place mai mult colega arhitectă.

— Puteam să jur. Pa.

— Pe mâine.