Continuam seria podcastului In culisele filmului romanesc, dedicata filmului Balaur, in regia lui Octav Chelaru, cu Malina Manovici, Sergiu Smerea si Alexandru Papadopol in rolurile principale.

Balaur este o poveste inspirata de fapte reale, un thriller care pleaca de la experienta unei profesoare de religie dintr-un orasel de provincie, care are o relatie cu un elev de 16 ani. Tanarul are un trecut tumultuos si nu accepta că profesoara vrea sa opresca relatia pentru a-si pastra echilibrul in familia ei conservatoare, unde e nevasta de preot si mama a unui adolescent.

Episodul de astazi este dedicat tanarului actor Voicu Dumitras care, in film, e fiul profesoarei.

Voicu Dumitras este elev, are 18 ani si are deja doua roluri importante in film. A fost Cipi, pustiul priceput in calculatoare din Hakerville, iar acum e Florin in filmul Balaur, un adolescent care incearca sa-si gaseasca locul lui intre conservatorismul ortodox al tatalui preot si dorinta mamei de a-l ajuta sa mearga la o scoala internationala.

In podcastul de la link-ul de mai jos descoperiti povestea lui Voicu si cum a ajuns el ca la 18 ani sa faca filme, sa fie voluntar in Timisoara in proiecte alaturi de colegii lui de liceu si sa-si pastreze si prima pasiune – muzica (a fost concurent la Vocea Romaniei Junior in urma cu 8 ani).

Inregistrarea de mai jos este in regim de live, fara nicio editare… transcrierea pe care o puteti citi in randurile urmatoare este selectiva si urmeaza doar o parte din declaratiile sale.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.

As vrea sa incepem prin a descrie personajul tau, Florin.

Florin este – fara sa dau detalii multe ca sa vedeti filmul – e un copil destul de inocent. A crescut intr-o familie conservatoare, crestina, ortodoxa si reprezinta cumva, cred eu, puntea intre traditie si viitor, intre tatal lui – care vrea sa il faca preot – si mama lui, care il sustine in pasiunile sale. E un fel de mediator in ceea ce priveste conflictele din familie.

Cum ai ajuns la acest rol in lungmetraj? Esti fiul unuia dintre personajele principale care e in mijlocul dramei din acest film, iar experienta ta include serialul Hackerville, unde erai pustiul simpatic, genial, care stia sa hackereasca calculatoare. Dar vorbim despre asta dupa aceea. Cum ai ajuns aici la acest rol?

S-a intamplat totul gradual, dupa dupa Hackerville am ajuns sa cunosc oameni, pe directoarea de casting Domnica Circiumaru, prin care am ajuns sa ma duc la tot felul de castinguri. Unele castinguri le iei, unele nu le iei.  Acum cateva veri am dat casting pentru acest rol.

Pentru tine, care atunci cand ai dat casting banuiesc ca aveai 16 ani – acum ai 18 – cat de greu este cand ti se spune NU la un casting?

Cand spui ca vrei sa te faci actor toata lumea din jur incearca sa te pregateasca pentru refuzurile pe care le vei primi. Ti se va zice ca e un job greu, ca nu poti castiga la toate castingurile. Cand am ales drumul asta nu mi-a fost usor, mai ales ca eu sunt o persoana ambitioasa si, de exemplu, cand eram mic la scoala, plangeam. M-am bazat foarte mult pe munca mea, stima de sine a fost legata de rezultatele mele academice si, mai tarziu, rezultatele mele la castinguri.

A fost destul de greu din cauza firii mele sa trec peste momentele in care mi s-a spus nu. Dar inveti ca rezultatele nici nu tin in totalitate de tine, adica, nu te privesti pur si simplu.

Minunat ca ai ajuns la 18 ani deja la aceasta experienta de viata, sa nu mai iei foarte personal casting-ul. Refuzul la casting mi se pare una dintre partile cele mai grele din meseria voastra, sa ramaneti in pielea, in mintea si in personalitatea voastra cand vi se zice nu.

Da, cred ca sunt putin ipocrit acum. In realitate inca iau personal refuzurile, dar spun asta despre reactia la refuz stiind ca este cum as vrea sa fiu si eu. E imposibil sa nu te afecteze.

Sa ne intoarcem putin la personajul din Balaur, la Florin. Crezi ca isi iubeste mama? Chiar si cand intelege ca face niste lucruri nu tocmai ortodoxe…

Da. Oricum cred ca iubirea e foarte grea, e complicata in filmul asta si nu stiu daca se poate vorbi de foarte multe ori despre iubire intre personaje.

Dar cred ca iubirea si intelegerea dintre fiu si mama e autentica.

Cred ca e foarte multa confuzie pentru el, aude ceva dintr-o parte, ceva din alta parte si cumva, ii judeca pe ambii parinti, in felul in care orice copil isi judeca parintii, dar cred ca e putin radical sa spun ca nu isi iubeste mama. Au o relatie destul de apropiata si bazata pe incredere si pe afectiune, fata de relatia pe care o are cu tatal care e mai rece, mai oficiala.

Ce a fost cel mai greu pentru tine de jucat in acest film?

Presupun ca cele mai grele vor ramane secventele cu intensitate emotionala mare. Eu am avut o secventa in care trebuia sa plang si cumva sunt la inceput de drum, adica nu mai stiu cum sa accesez emotii din trecutul meu. Ma rog, am mai citit, am inceput sa citesc si Stanislavski, dar inca nu stiu cum sa ating partea din mine care sa transmita aceasta emotie puternica, nu stiu sa gasesc triggerul care ma face sa plang sau sa am o reactie puternica, emotionala. A fost cel mai mare challenge sa joc momentele de intensitate emotionala mare, pastrandu-le cumva organice si fara sa exagerez.

Octav (n. red Octav Chelaru, regizorul filmului) imi spunea intr-una ca totul era ok, dar eu aveam senzatia ca nu fac destul. El imi spunea ca se vede tot in ochi.

(…)

(Despre parintii lui Voicu si ce sfaturi primeste de la ei, ascultati in podcastul de la link-ul de mai sus)

Dar parintii vin din industrie, adica sunt cumva legati de partea artistica?

Nu. Doar au foarte multe pareri. Nu sunt de meserie artisti, dar nici nu emit pareri rautacioase… Cred ca au un discernamant, mai ales in ceea ce ma priveste. Mereu am putut gasi niste opinii reale de la ei si sa le valorific, sa le iau in considerare.

Din perspectiva asta, cum a fost sa fii un copil artist? Cum s-au prins ai tai ca vrei sa faci din asta o meserie, te ducea mama la concursuri de cantat?

Ai mei n-au fost niciodata tipologia sa ma trimita la tot soiul de festivaluri de canto si la ore de pregatire de la varste fragede. La mine nu a fost asa. Eu am cantat dupa emisiunile de la televizor si faceam spectacole cu sora mea. Eram mici, am zis ca facem concert cu toata curtea plina de prieteni.

Au vazut ca sunt talentat la muzica si de acolo a inceput calatoria. La fiecare pas, eu am fost cumva motorul, nu m-au impins niciodata ai mei.

(…)

Switch-ul cum l-ai facut la actorie?

Switch ul l-am facut in clasa a VIII a. Eu stiam de mic ca voiam sa devin cantaret. In clasele primare facusem si ore de pian, deci cumva stiam si putina teorie. Stiam sa cant. Aveam cumva bazele spre a continua in partea asta. Si dupa un an m-am bagat intr-o trupa de teatru de gimnaziu, facuta de o profesoara de engleza de la scoala noastra. Si mi-a placut foarte mult acolo.

(…)

Dupa care a aparut un casting pentru Hackerville. Au cautat oamenii in Timisoara pentru ca se filma aici. Foarte multi dintre baietii de varsta mea s-au inscris la castingul pentru rolul lui Cipi si l-am luat eu. A fost primul meu semn ca poate vreau sa fac asta pe viitor.

(…)

La Hakerville tu erai fata in fata cu niste actori cu muulta experienta. La ce te uitai tu in momentul in care erai pe set? Stii ca lumea zice „furam meserie”… Dar, cand esti copil, la ce te uiti?

Nu cred ca la 13 ani ma gandeam eu foarte mult la furat meserie. Adica am inceput mai tarziu, sa ma uit la lucruri din astea. Dar la Hackerville eram foarte constient de faptul ca eram practic singurul amator de pe platou. Au fost niste actori foarte tari: Andi Vasluianu, Sabin Tambrea, Ana Schumacher sau  Igor Cobileaski, regizorul  care facuse Umbre.

Eu eram foarte constient de faptul ca eram intrusul acolo. Asa ma simteam. Am avut un fel de “impostor sindrom”. Incercam sa ma bag eu in glume, in vorba cu ei, sa intretin discutii cu ei, pur si simplu sa-mi ies din cochilia mea si nu ma uitam foarte mult la cum jucau.

Pentru mine era experienta importanta si la 13 ani vedeam totul ca pe o oportunitate sa lucrez pe nume asa mari si incercam sa ma bucur cat mai mult de experienta, sa cunosc cat mai multa lume. Ma uitam, mai ales la Andi Vasluianu, cat de fain si de dezinvolt si extrovertit era. Eu, pe langa faptul ca eram neexperimentat si el e un munte de experienta, el parea asa de firesc  “at home”, cumva.

(…)

Ce diferenta ai simtit intre filmarile de atunci si filmarile de la Balaur?

Acum aveam 16 ani, altcumva ma raportam la intregul context. Am inceput cumva sa ma concentrez si pe joc si pe ce sa transmit pe personaj, adica pe caracter work. Pe a culege cat mai multe informatii despre despre film, despre tema, despre regie. M-am uitat la totul cumva mai pragmatic avandu-l si pe Sergiu acolo. Ma simteam mai aproape de echipa, la Balaur eram foarte constient ca sunt acasa.

La Hackerville ma uitam de jos la toata lumea. La Balaur, desi eram amatorul de pe set – cred ca o sa mai am inca multi ani chestia asta – nu ma mai simteam ca si copilul echipei. Am avut si multe discutii cu Octav despre politica, despre religie. Malina, iarasi foarte draguta. Cu Alexandru Papadopol vorbeam in germana pentru ca si el stie germana foarte bine, Sergiu era mai apropiat de varsta cu mine. Lucrurile astea nu le-am facut la Hakerville, desi eram prieten cu toti si am petrecut 3 luni pe set.

Acum m-am simtit cumva mai aproape si mai pe acelasi plan. Nu eram chiar paralel de tot.

Banuiesc ca dupa bacalaureat vrei sa faci actorie pe mai departe…

Da, da, vreau sa fac actorie. Vreau. Ma rog. Nu stiu. Inca ma tot intreaba lumea la ce facultate. Cred ca pana in momentul in care va trebui sa aleg efectiv la ce facultate ma duc, nu ma voi decide. Deocamdata ma pregatesc si pentru Bucuresti, si pentru Berlin.

(…)

Mai canti?

Nu mai cant in felul in care cantam la Vocea Romaniei junior, nu am mai cantat in public de ceva timp. Mai cant la cate o festivitate de la scoala, in schimb, compun muzica. Ma pun la pian si ma acompaniez, am – din cand in cand -momente de inspiratie, plec de la niste versuri… Am cateva piese compuse. Aveam si o ambitie sa fac un album, ma rog, nu s-a materializat in nimic.

Sunt expuse undeva cantecele, adica sunt in spatiul public puse undeva?

Nu sunt. Am doar doua piese pe care le-am aratat vreodata altcuiva decat, probabil, prietenilor. Sunt doua piese pe care le-am scris cu un prieten chitarist si i-am cantat cu trupa pe care pe care o avem impreuna.

(despre trupa in care canta si ce actiuni de voluntariat face in clubul in care este, puteti asculta in podcastul de la link-ul de mai sus)

(…)

Ne apropiem de sfarsit. Am sa te rog sa le ii convingi pe cei care ne asculta sa mearga sa vada Balaur. De ce sa mearga sa vada Balaur?

Pentru ca este o poveste foarte relevanta pentru pentru societatea noastra. Adica, pe langa faptul ca este o poveste personala si cumva emotionanta, e si cumva o critica a societatii. E foarte interesant de observat si de comentat partea asta, cred.

Iti multumesc foarte mult. Voicu. Iti doresc succes la Bacalaureat, la admitere la facultate si sa ne auzim la alte filme.

Podcastul urban.ro In Culisele Filmelor Romanesti este un proiect care beneficiaza de sprijinul Banca Transilvania, un promotor sustinut al evenimentelor din cinematografia noastra, de la TIFF la premiile Gopo.

In seria Balaur, mai puteti asculta dialoguri cu regizorul Octav Chelaru (aici)si cu Sergiu Smerea, interpretul personajului principal (aici)