Editura Nemira a lansat cartea „Va place opera?” de Luminița Constantinescu, o istorie a operei romane prin interpreții ei.

Luminita Constantinescu a fost unul dintre cei mai important promotori romani ai muzicii de Opera. A fost redactor la Radiodifuziunea Romana si redactor-sef adjunct si producător la Televiziunea Română. A semnat în presă și la radio reportaje, cronici muzicale, interviuri și anchete. A realizat concerte cu public, filme artistice, cicluri radiofonice promovand unele dintre cele mai importante voci de opera din Romania (Viorica Cortez, Eugenia Moldoveanu, Angela Gheorghiu, Leontina Vaduva, Iolanda Marculescu, Ruxandra Donose, Nicolae Herlea, Serban Tassian )

Prin amabilitatea Editurii Nemira, Urban.ro va prezinta un fragment din aceasta carte.

Un dialog cu Marius Constantinescu, scriitor, eseist si realizator de emisiuni culturale, despre culisele realizarii acestei carti poate fi citit aici.

SOPRANA LEONTINA VĂDUVA

            Între 5 şi 8 octombrie 2016, bucureştenii au avut ocazia să o revadă pe soprana Leontina Văduva la sărbătorirea celor treizeci de ani de carieră internaţională, în mai multe zile consecutive.

            După primirea titlului de doctor honoris causa la Universitatea de Arte din Iaşi, şirul manifestărilor ce i-au fost dedicate a început pe 5 octombrie, cu o întâlnire emoţionantă, organizată în Sala Cerchez a Palatului Cotroceni, de către Luminiţa Arvunescu de la Societatea Română de Radiodifuziune (sub emblema concertelor Opera FANtastica) şi de Mihai Stan, preşedintele Asociaţiei pentru Muzică, Artă şi Cultură. O „regăsire“ de suflet, o captivantă alternanţă de mărturisiri şi muzică, deconectantă, variată şi plină de interes.

            Întrebările Luminiţei Arvunescu i-au provocat invitatei multe amintiri şi declaraţii sincere, unele inedite pentru publicul numerous din sală. Interpreta (care ne-a emoţionat în piesa Tatăl nostru, de Felicia Donceanu) a fost în permanenţă dublată de profesoara Leontina Văduva, alături de care s-au aflat câţiva dintre discipolii săi, fie de la clasa Conservatorului din Lausanne (unde predă), fie de la cursurile de măiestrie susţinute în România sau în afara ei. Aşa se face că le-am ascultat pe sopranele Alexandra Doboş Rodriguez şi Ramona Păun, pe mezzosoprana Florentina Soare şi pe tenorul George-Ionuţ Vârban. Toţi au fost acompaniaţi cu multă grijă şi acurateţe tehnică de pianista Diana Ionescu. Bonusul serii l-a adus (într-o piesă de mare dificultate instrumentală) experimentata violonistă Clara Cernat, prietena sărbătoritei, stabilită de mai mulţi ani în Franţa.

            Cu toţi interpreţii amintiţi, cărora li s-a adăugat baritonul clujean Florin Estefan, ne-am reîntâlnit şi a doua zi la concertul de deschidere a stagiunii Formaţiilor Radio, sub bagheta lui Gabriel Bebeşelea. Contribuţia sărbătoritei s-a extins într-o incursiune stilistică plină de simţire, trecută prin operele Manon, de Massenet (duet cu Ionuţ Vârban), Evgheni Oneghin, de Ceaikovski (aria Tatianei), Doina, de Enescu, şi operetta Ana Lugojana, de Filaret Barbu (aria La răscrucea drumului).

            Pe 8 octombrie, acelaşi neobosit şi entuziast tânăr Mihai Stan, preşedintele Asociaţiei pentru Muzică, Artă şi Cultură, ne-a facilitat o surprinzătoare expoziţie de costume purtate de Leontina Văduva pe scena de la Théâtre du Capitole din Toulouse: Manon, de Massenet, Leïla din Pescuitorii de perle, de Bizet, Norina din Don Pasquale şi Adina din Elixirul dragostei, de Donizetti, Mimi din Boema, Lauretta din Gianni Schicchi, de Puccini, şi Julieta din Romeo şi Julieta, de Gounod. Ţinutele vestimentare au fost prezentate de doamna Michèle Amouroux, directoarea atelierelor de costume de la această faimoasă instituţie din Franţa.

            Apropiindu-mă de rochiile din Romeo şi Julieta şi Gianni Schicchi, m-au năpădit amintirile. Şi eu o văzusem pe Leontina în aceste spectacole în urmă cu ani. Ba mai mult,

o şi filmasem în rochia de seară neagră, cu o enormă fundă roşie în talie (expusă şi ea), în recitalul ce a urmat spectacolului cu Lauretta, la Toulouse, în ianuarie 1997. De fapt,

când am cunoscut-o eu pe această minunată fată? Cum am devenit aşa bune prietene, ce momente ne-au legat? Şi filmul amintirilor mele a început să se deruleze. Mai întâi în secvenţe

sărite, apoi, încet-încet, serialul a căpătat coerenţă şi cursivitate.

            ALĂTURI (Jurnalul prieteniei noastre)

            După şase ani de Radio, la îndemnul domnului Iosif Sava, m-am mutat la Televiziune în anul 1978. În 1984 au avut loc şi primele concerte din ciclul Vă place opera?, la care, pe lângă interpreţii români emblematici, marile surprize ale publicului au fost tinerii prezentaţi. Se vorbea deja de Angela Burlacu, Florin Georgescu, Felicia Filip, Ruxandra Donose, Ion Pojar şi alţii. Într-o zi, vorbind cu neuitata mea colegă Marioara Murărescu, îmi spune că şi fata Mariei Ciobanu este studentă la canto, dar la Iaşi. „Vrei s-o asculţi? O am eu în câteva piese, împreună cu mama ei.“ Aşa se face că, într-o cabină de montaj, am avut prima revelaţie a chipului luminos şi a vocii ei dulci. Ce asemănare de timbru şi manieră de cânt între cele două soliste! „Cum s-o arunc eu în groapa cu lei, punând-o să treacă de la Ciobănaş cu trei sute de oi la Musetta sau Norina? O să mai aştept puţin!“, mi-am zis.

            Între timp, s-a mutat la Bucureşti şi şi-a susţinut licenţa cu rolul Antonia din Povestirile lui Hoffmann, avându-i ca parteneri pe Ionel Voineag, Silvia Voinea, Mihaela Agachi, Dan Zancu. O partitură cam „tare“ pentru lipsa ei de experienţă. Am fost în sală şi am îngheţat când s-a împiedicat şi a căzut. Am apreciat însă curajul cu care a trecut peste întâmplare şi, mai ales, frumuseţea unui timbru însorit, de autentică soprană lirică.

            Gânduri sincere despre o mare soprană…

            Prin anii ’80, am ascultat-o într-o emisiune radiofonică de folclor, interpretând cântecul Colo, la ponoare, pe Leontina Ciobanu, fiica marii noastre cântăreţe de muzică populară Maria

Ciobanu. Tot în acea perioadă, Leontina a început să studieze canto clasic la Conservatorul „George Enescu“ din Iaşi, de unde, peste puţin timp, s-a transferat la Conservatorul „Ciprian

Porumbescu“ din Bucureşti. Aici a fost remarcată încă de la început de către regizorul Operei Române, Hero Lupescu, care era şi profesorul ei la cursul de Clasă de Operă de la Conservator.

Maestrul Hero Lupescu, cu un curaj nebun, a distribuit-o pe studenta Leontina Ciobanu-Văduva în rolul Antonia, din noua producţie a primei scene lirice a ţării: opera Povestirile lui Hoffmann, de Offenbach. Pe 26 februarie 1986 a fost avanpremiera, iar după numai două zile, pe 28, a avut loc la Opera Română din Bucureşti premiera acestui spectacol, cu Ionel Voineag, Dan Zancu, Silvia Voinea, Leontina Ciobanu-Văduva, Elvira Cârje, Mihaela Agachi, Corneliu Fânăţeanu, Cristian Mihăilescu, Nicolae Bratu, Ştefan Teodorescu, Alexandru Moisiuc, Adrian Ştefănescu, Ioan Grigorescu, Adina Niţescu şi actriţa Silvia Popovici, sub bagheta lui Cornel Trăilescu, în

regia lui Hero Lupescu.

            A fost, pentru noi toţi, cei care am fost pe scenă, dar mai ales pentru spectatori, o seară de neuitat, iar Leontina a fost extraordinară. A impresionat prin tinereţe, prin vocea de o frumuseţe rară, prin muzicalitatea ieşită din comun, prin aspectul fizic plăcut, dar şi prin modestie, iar atunci când a ajuns pe cele mai înalte culmi artistice şi a devenit o mare vedetă internaţională, n-a uitat niciodată de unde a plecat şi cine au fost primii ei parteneri de scenă.

            „Sunt convins că, pentru celebra soprană Leontina Văduva, debutul în rolul Antonia a fost momentul care i-a dat aripi pentru cucerirea celor mai importante scene lirice mondiale.“

(Ionel Voineag, artist liric, profesor universitar – secţia Canto a UNMB, decembrie 2012)

            La scurtă vreme după acest debut scenic, am abordat-o. M-a privit cu surprindere şi cu o oarecare teamă. „Vă rog s-o informaţi şi pe doamna Arta Florescu. Dânsa va decide ce o să cânt.“ Numele Liliana Ciobanu (aşa o ştia toată lumea) a intrat astfel în marea familie a concertelor Vă place opera?

            Între anii 1986 şi 1988, în faţa publicului din Sala Radio, a trecut de la Musetta din Boema, la Porgy şi Bess, de Gershwin, Manon, de Massenet, Lucia di Lammermoor, de Donizetti, Coţofana hoaţă, de Rossini, şi Nevestele vesele din Windsor, de Otto Nicolai. De fiecare dată înflorea. De la o rochie neagră, plină de paiete, mult prea pretenţioasă pentru vârsta ei, toaletele căpătau rafinament; era din ce în ce mai stăpână pe emoţii, iar vocea se avânta spre zenit, ca o ciocârlie în zori, plină de prospeţime şi libertate. Faptul că în 1987 cucerise Marele Premiu la Toulouse şi că i se oferise deja debutul în Manon o făcea să aibă altă prestanţă.

            A venit momentul în care, în anul 1988, a hotărât să rămână în Franţa. Nu ne-am mai văzut până în 1990, la Gala de Binefacere pentru România, celebrul concert organizat de impresara sa, Luisa Petrov, şi de tenorul Corneliu Murgu, la Opera de Stat din Viena. Înregistrase deja succese răsunătoare în Manon, Coţofana hoaţă, Încoronarea Popeei, Rigoletto la

Tolouse, Nisa, Houston, Genova, Metz, Bordeaux, Paris. După debutul la Covent Garden (în Rigoletto), primise Premiul „Laurence Olivier“, fiind considerată Revelaţia Anului 1989.

            La Viena, alături de Ileana Cotrubaş, Viorica Cortez, Mariana Nicolesco, Agnes Baltsa, Silvia Marcovici, Mara Zampieri, Cheryl Studder, Placido Domingo, José Carreras, Alexandru Agache, Gheorghe Zamfir şi alţii, Liliana noastră „ne-a rupt sufletul“ cu un cântec a capella, în care şi-a doinit tot dorul de ţară şi de cei dragi, Care cuc mi-a cântat mie. Fiorul răscolitor al melodiei şi al versurilor populare, degetele care strângeau înfrigurate borangicul maramei au încremenit asistenţa. Plângea ea, plângea şi Maria Ciobanu în lojă, plângeam şi noi, cei câţiva români care înţelegeam jalea unui suflet curat, desprins de pământul natal.

            Au urmat revenirile ei acasă. De-abia o aşteptam să povestească despre succesele avute. Era atât de firească şi de deschisă! Am filmat-o în casa mamei sale, în aria din Traviata, (îmbrăcată în rochia Eugeniei Moldoveanu), apoi în studiourile de televiziune, şi anii au trecut adâncind afecțiunea noastră. Deveniserăm prietene. Mă acaparase prin modestie, naturaleţe şi

bună dispoziţie. O fiinţă încântătoare, proaspătă, veselă şi prietenoasă, cu un glas limpede ca un izvor de munte, suplu şi sensibil, cu acute sigure şi strălucitoare. O binecuvântată zi cu soare!

            Cel mai impresionant rol în care am văzut-o a fost Julieta din opera Romeo şi Julieta, de Gounod, la Londra, în 1994. Nici până astăzi nu mi-au trecut copleşitoarea emoţie şi mândria cu

care am plecat de la Covent Garden în seara aceea. Parcă zburam. Nu, nu văzusem niciodată un cuplu atât de potrivit ca vârstă, aspect scenic, trăire şi armonie vocală ca acela prezent pe scenă. Nicio discrepanţă de culoare sonoră, nicio fisură în exprimarea sentimentelor. Era dragoste, dragoste adevărată. Leontina Văduva şi Roberto Alagna au fost eroii serii, eroii mei de neuitat. Peste ei a căzut, în final, o ploaie de flori albe, aruncate din ultimele balcoane de admiratorii entuziasmaţi, ca o ofrandă divină pentru interpretare şi poveste.

            În luna iunie a anului 1996 mă aflam la Viena pentru cinci spectacole, dintre care Cavalleria rusticana (cu Ruxandra Donose în rolul Lola) şi Manon, cu Leontina Văduva. Mi-a

plăcut mult şi de această dată. Era… rolul ei fetiş. Sosită în ţară, am scris imediat în revista Panoramic TV: „Alături de «modeştii» săi parteneri, Keith Ikaia-Purdy şi Kurt Rydl, sub

bagheta lui Daniel Oren, ea a strălucit vocal şi scenic. A fost subtilă, rafinată, aristocrată. Pentru sentimentele delicate, cum sunt gingăşia, candoarea, speranţa, melancolia, dezamăgirea şi tristeţea, ea are o incredibilă paletă de mijloace de exprimare vocală şi actoricească. Este mai puţină frivolă şi cochetă, dar excelează prin feminitate şi o caldă pasiune.“

            După şase luni, făceam cunoştinţă cu Toulouse, oraşul care o adoptase pe Liliana noastră încă din anul 1987, când cucerise Premiul I la Concursul Internaţional de Canto. Multe dintre

evenimentele importante ale carierei sale se legaseră de Théâtre du Capitole, ca debuturile în Manon, Pescuitorii de perle, Don Pasquale, Elixirul dragostei, Romeo şi Juliete, Boema. Locuitorii acestui minunat oraş, denumit şi „La ville rose“ (după culoarea cărămizii folosite la construcţia unora dintre clădiri), o denumiseră „La cantatrice rose.“

            Graţie Luisei Petrov (impresara, prietena şi… mama adoptive a Leontinei), în seara de 31 ianuarie 1997 mă aflam într-o lojă la Théâtre du Capitole. Urmărisem spectacolele Mantaua

şi Sora Angelica din Tripticul puccinian. „Vă place?“, m-a întrebat vecina mea de scaun. „Atunci staţi să o vedeţi pe Leontina Văduva în Gianni Schicchi, ea este cea mai bună!“

            Şi câtă dreptate avea… Cu ce bogăţie de sensibilitate ne-a umplut sufletul glasul ei luminos! I-au rămas neschimbate până şi vorba dulce şi molcomă, firea modestă şi, mai ales, zâmbetul care încălzeşte totul. Deşi o ai în faţă, parcă ţi-e permanent dor de ea şi, pentru a o avea cât mai des la ei, toulousienii i-au acordat cea mai mare onoare, Medalia de Aur a oraşului şi titlul de Cetăţean de Onoare. Ceremonia, oficiată de primarul oraşului Toulouse, Dominique Baudis, a avut loc pe 1 februarie, la ora douăsprezece, în Salle des Illustres, în prezenţa unui public ales, format din artişti, directori de teatre, ziarişti, ataşaţi culturali, prieteni. Printre ei ne aflam şi noi, echipa Televiziunii Române (operatorul Andrei Şora, regizorul Ştefan Mărăscu şi eu). Seara, festivitatea a fost urmată de un amplu recital, bine gradat, în care Leontina Văduva

a inclus piese de Lotti, Scarlatti, Bellini, Rossini, Verdi, Fauré, Debussy şi ciclul celor Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, de George Enescu. A acompaniat-o Robert Kettelson,

pianistul lui Riccardo Muti de la Scala. A fost un triumf deplin. S-a aplaudat, s-a ovaţionat, s-a bătut din picioare, s-au aruncat buchete de flori. Bisurile au cuprins cântece româneşti de Tiberiu Brediceanu, Le chemin d’amour, de Poulenc, o arie din Manon, de Massenet, şi aria Addio del passato, ca un preludiu la debutul său din Traviata, de Verdi, în martie, la Bordeaux. „Bravo, Leo!“, striga publicul.

            LUMINIȚA CONSTANTINESCU: A mai existat un

asemenea triumf în cariera ta?

            LEONTINA VĂDUVA: În operă, da. Mai ales în Manon şi Romeo şi Julieta. În recital însă, pe care îl abordez de puţină vreme, nu. Publicul de aici mă iubeşte, pentru că mă cunoaşte de zece ani, ne-am obişnuit unul cu celălalt. Am avut totuşi emoţii mai mari decât la Paris, la Sala Gaveau, unde am mai avut un recital.

            L.C.: Căldura publicului m-a făcut să cred că eşti integrată total în spiritualitatea oraşului.

            L.V.: Da. Undele magnetice trec uşor de pe scenă în sală şi invers. Iubesc orașul Toulouse şi pe locuitorii lui.

            L.C.: Te aşteaptă debutul în Traviata, la Bordeaux. Cum îţi încarci bateriile după o asemenea oboseală?

            L.V.: Înainte de Bordeaux voi merge în Germania, pentru trei spectacole cu Boema, deci mă voi odihni prin muncă. Traviata vine poate cam târziu, dar acum consider eu că am acumulat

destule dintre nuanţele paletei de culori care-i trebuie Violettei. Am încredere însă în sensibilitatea şi căldura cu care o voi înveşmânta. Voi fi susţinută de dirijorul Maurizio Benini, cu care am făcut şi acest Gianni Schicchi de la Toulouse, de regizoarea Francesca Zambello, cunoscută în America şi la Paris, de baritonul nostru, Eduard Tumagian, şi de tânărul tenor mexican Alfredo Portilla. După Traviata, mă aşteaptă debutul în Mireille, de Gounod, la Marsilia, apoi voi face un disc de arii dirijat de Placido Domingo şi voi apărea la Teatrul Liceu din Barcelona, în Elixirul dragostei, de Donizetti. Chiar dacă vocea mea se orientează acum

spre Thaïs, Faust, Luisa Miller şi Evgheni Oneghin, mă menţin încă în repertoriul lirico-lejer. În stagiunile viitoare urmează trei recitaluri în Japonia, Carmen la Paris, Boema la Madrid, Mireille la Toulon şi spectacolele de Manon la Scala, în iulie 1999. În plan particular, mi-aş dori tare mult să devin… mamă.

            L.C.: Nu îţi este greu mereu pe drumuri, uneori fără familie, fără prieteni?

            L.V.: Probabil că ăsta este destinul meu, să colind mereu, dar îmi place să descopăr oameni noi, să-mi fac mereu prieteni. Găsesc peste tot suflete sensibile la ceea ce fac.

            L.C.: Ai ajuns la parametrii visaţi?

            L.V.: Imaginile interioare nu corespund cu realitatea. Fiecare îşi fixează ştacheta cât de sus şi încearcă s-o sară, dar eu n-am privit niciodată meseria mea ca pe o competiţie, ci ca pe o bucurie de a mă dărui vocal şi scenic. Au trecut doi ani. Cariera Leontinei mergea mai departe. În

19 ianuarie 1999, eram martora unui alt eveniment important din viaţa ei. Prin Hugues Gall, directorul general al Operei din Paris, guvernul francez îi decerna Ordinul Chevalier des Arts et des Lettres, distincţie pe care, din tânăra generaţie, numai tenorul Roberto Alagna o mai avea. Era un semn de preţuire pentru valoarea artei sale, demonstrată constant pe scenele lumii, dar mai ales în marile oraşe franceze: Toulouse, Marsilia, Toulon, Bordeaux, Nancy, Lyon, Nisa, Rouen, Cannes, Paris. După Premiul „Laurence Olivier“, atribuit la Londra, pentru interpretarea

operei Manon şi Premiul Societăţii Filarmonice Regale Engleze (1989), după Prix de l’Académie du Disque Lyrique, pentru interpretarea discografică a rolului Antonia din Povestirile lui

Hoffmann, de Offenbach, şi după Medalia de Aur a oraşului Toulouse, arta românească primea, prin ea, un nou semn de mare cinste. Alături de ea se aflau mama, Maria Ciobanu, impresara Luisa Petrov, soţul Gigi Codre, operatorul Andrei Şora şi subsemnata. În asistenţă, mari personalităţi ale vieţii muzicale pariziene.