Una dintre cele mai recente apariții din colecția Anansi. World Fiction de la Editura Pandora M este romanul Golem de Gustav Meyrink, reeditat într-o ediție grafică specială care include 19 litografii de Ștefan Câlția, însoțite de o convorbire cu acesta și o amplă prefață semnată de Bogdan-Alexandru Stănescu.

„Ediția prezentă, în limba română, este practic o replică peste timp dată ediției princeps a romanului: ea reprezintă un dialog al «artelor surori», un adevărat tratat de imagologie în care textul vechi de peste un secol este interpretat grafic de Ștefan Câlția. Este important de spus că litografiile ce ilustrează și interpretează textul lui Meyrink au fost realizate la jumătatea anilor ’80, așa că poietica lor trebuie pusă în abisul unui deceniu la fel de încărcat de sumbre premoniții precum cel în care Meyrink își situează romanul”, a mărturisit scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției Anansi. World Fiction.

Scris între 1907 și 1914 și publicat pentru prima dată în foileton din decembrie 1913 până în august 1914 în revista Die Weißen Blätter, Golemul a fost publicat în formă de carte în 1915 de Kurt Wolff, Leipzig. Este primul roman al lui Meyrink, o carte cu un enorm succes de piață: a vândut mai bine de 200.000 de exemplare, doar în 1915.

Considerat una dintre cele mai captivante și uluitoare proze fantastice publicate vreodată, romanul lui Gustav Meyrink a stat la baza unor adaptări cinematografice, precum filmul cu același nume, regizat de Piotr Szulkin, realizat în 1979 și lansat în 1980, și a filmului pentru televiziune omonim, în regia lui Jean Kerchbron (1967).

Golem a fost adaptat și pentru teatru, de Daniel Flint, și a avut premiera mondială în 2013.

Prin amabilitatea editurii Pandora va prezentam un fragment din aceasta carte care este un cadou elegant si rar pe care-l puteti face in aceasta perioada. Cartea o gasiti aici.

Fragment carte Golem de Gustav Meyrink

Titlu original: Der Golem; Limba originală: germană; Traducere de Gina Argintescu-Amza
Prefață de Bogdan-Alexandru Stănescu

Lumina lunii cade în josul patului – pare o piatră mare, albă și netedă.

Când luna plină, sfrijindu-se, moare încet, încet în partea dreaptă – ca un chip lunecând spre bătrânețe, când jumătate de obraz, slăbit și tras, se veștejește mai întâi – la ceasul acela al nopții mă cuprinde, tulbure, chinuitoare, neliniștea.

Nu dorm, nu-s nici treaz, și între vis și veghe se țes trăiri din toate câte le-am citit și auzit, ape mari ce-și adună culorile și limpezimea într-o singură matcă.

Înainte de a adormi, citisem din viața lui Buddha Gautama. Și acum o frază îmi umblă neîntrerupt prin minte, cântă pe o mie de voci, se deapănă și iarăși o ia de la început, fără răgaz:

„O cioară se îndreaptă în zbor spre o piatră care seamănă cu o bucată de seu, gândind în sine: o fi rost de ceva gustos pe aici. Dar cioara n-a găsit acolo nimic pe gustul ei, și a zburat mai departe. Precum cioara ce se apropie de piatră, așa și noi – ispititorii – îl părăsim pe ascetul Gautama; nu am găsit nicio plăcere în el“.

Imaginea pietrei semănând cu o bucată de seu crește, uriașă, și-mi umple creierii.

Merg prin albia secată a unui râu și aleg din prundiș pietricele netede – albastre-fumurii, stropite cu pulbere sclipitoare; mă uit la ele lung, căzut pe gânduri, mă uit mereu și nu știu ce să fac; altele, negre cu pete galbene de pucioasă, par încercări ieșite din mâna unui copil, salamandre greoaie, pestrițe, prefăcute în piatră.

Vreau să arunc pietricelele departe, îmi scapă însă mereu printre degete, și nu pot să-mi iau ochii de la ele.

Jur-împrejur răsar, una după alta, pietrele care au jucat un rol în viața mea.

Unele, greoaie, se căznesc să iasă la lumină din strânsoarea nisipului – seamănă cu crabii aceia mari, albăstrui-cenușii, surprinși de flux –, vor parcă să-mi atragă privirea, să-mi spună în șoaptă ceva nespus de important.

Altele, istovite, cad neputincioase înapoi, în alveola lor, amuțite pentru totdeauna.

Din când în când, descâlcit din ceața visării, zăresc pentru o clipă iarăși lumina lunii în josul patului, acolo unde pătura se îndoaie, umflată – o piatră mare, albă și netedă. Și iarăși umblu ca orbul bâjbâind după conștiința pierdută, mă frământ căutând întruna piatra care mă chinuie – trebuie să fie undeva, cine știe unde, îngropată, bucata de seu, în amintire.

Era cândva, lângă o streașină, o gură de burlan îndoită în unghi obtuz, cu buza ruginită – da, o văd, mă încăpățânez să mi-o închipui așa, să-mi înșel gândurile răvășite, și să ațipesc.

În zadar.

Iarăși și iarăși, fără încetare, cu o insistență tâmpă, un glas îndărătnic îmi repetă – neobosit ca oblonul pe care vântul îl izbește în răstimpuri egale de un perete – nu, nici gând, asta nu-i piatra care seamănă a seu.

Glasul nu mă iartă.

Îmi spun de zeci de ori că n-are nicio importanță; o vreme tace, apoi, trezit pe nesimțite, se pornește iar, necruțător: bine, bine, așa-i, dar asta nu e piatra care seamănă cu o bucată de seu.

Încet, încet, nesuferit, mă năpădește neputința.

Ce s-a întâmplat mai târziu nu știu să spun. M-am lăsat păgubaș, ori m-au învins gândurile și mi-au pus căluș minții.

Știu numai că trupul zace adâncit în somn, în timp ce simțurile, desprinse, îl părăsesc.

Cine-i „eu“ acum? Îmi vine să întreb deodată. Bag de seamă că nu mai am organ care să poată întreba. Mi-e teamă de vocea aceea idioată, o să se trezească din nou și o s-o ia de la capăt cu interogatoriul fără sfârșit despre piatră și seul acela.

Mă răsucesc.