Una dintre primele premiere romanesti din 2023 este filmul Taximetristi, cu Alex Ion si Rolando Matsangos in ipostaza a doi soferi de taxi pe o tura de noapte pe care clientii ii pun in fata multor provocari. Alaturi de ei mai sunt Maria Popistasu, Andi Vasluianu, Monica Barladeanu si Cosmin Nedelcu Micutu, drept clienti preluati de taximetristi.

Filmul a fost initial un spectacol de teatru. La fel ca piesa de teatru, filmul e regizat de Bogdan Theodor Olteanu si e scris alaturi de Adrian Nicolae.

In primul podcast din seria Taximetristi stam de vorba cu Rolando Matsangos, interpretul lui Liviu, un taximetrist cu ceva probleme in casnicie care are o seara complicata.

Vorbim despre diferenta intre teatru si film pe acelasi text, despre refuzurile la casting, despre de ce n-ar mai da la actorie daca ar avea din nou 20 de ani si despre ce-l motiveaza pe Rolando Matsangos sa faca in continuare aceasta meserie.

Mai jos este o transcriere selectiva a dialogului; semnele „(…)” marcheaza faptul ca a fost eliminat un fragment din discutie la transcriere.

Am sa incep cu proiectul Taximetristi. Cat de diferit a fost sa faci personajul Liviu pentru film versus teatru? Pentru ca vorbim despre o piesa de teatru care a avut succes si care a fost transformata in film. Dar pentru tine a fost diferit Liviu de pe scena fata de Liviu din film?

Sunt niste diferente. In primul rand, filmul este cu totul alt mediu si asta vine la pachet cu inclusiv cu o alta maniera de joc fata de teatru. Dar in afara de diferentele acesta care sunt inerente trecerii de la teatru la film, sa zicem, exista niste diferente foarte mici in interior dintre felul in care este Liviu in spectacol de teatru si Liviu care este personajul din film. Dar nu as putea sa spun exact care sunt acele diferente, pentru ca mai degraba le intuiesc decat as putea sa le numesc.

Hai sa-l descriem putin pe Liviu.

Imi place ca tine mult la principiile lui. Pe de o parte, asta e si cel mai mare defect al lui, pentru ca e un pic prea focusat pe propriile dorinte si nevoi si pierde teren in fata celor din jur. Tinde sa devina mai putin atent la ce se intampla cu oamenii din jurul lui. .

Dar e si e un tip generos si asta imi place.

Acum, ascultandu-te si stiind tagul filmului, adica “esti smecher sau papagal”, el nu intra la categoria smecher. Liviu nu este pe smecherie, dar nu intra nici la categoria papagal, pentru ca el este un om bun, chiar bun. Sigur, e intr-o situatie de criza a vietii lui, dar e un om bun.

 Cine e rau? Nu e nimeni rau, dintre toate personajele, nu e rau sau absolut bun. Si Lica e un om foarte bun.

(…)

Despre diferentele dintre cei doi taximetristi Lica si Liviu ascultati in podcastul de la link

Acum 4 ani, cand voi ati inceput sa lucrati pe aceste personaje pentru un spectacol de teatru, v-ati gandit ca o sa fie si un film?

Era o discutie pentru ca textul era scris intr-o maniera foarte cinematica.

Bogdan e regizor de film (n. mea Bogdan Theodor Olteanu regizorul si concenaristul si pentru film si pentru spectacolul de teatru) si vine din zona asta si cred ca e un tip de deformatie profesionala. Putem sa-i spunem de formatie pentru ca e un dialog foarte firesc si lipsit de elemente incarcate de un tip de teatralitate. Si asta mi-a placut la text. De fapt, prima oara cand l-am citit, mi-am amintit de o vorba intre noi, actorii ”textul iti intra in gura efectiv”.

Era deci o discutie, mai mult in gluma, ce misto ar fi ca piesa asta sa devina film. Dar bineinteles ca era mai degraba la nivelul discutiei la cafea, nu era nimic serios.

 

Cum ai ajuns initial in proiect? In piesa de teatru?

Nu il cunosteam pe Bogdan atunci, dar imi amintesc ca am fost la Ideo Ideis cu un spectacol de la Metropolis,  ”Pentru o mai buna intelegere” al lui Mimi Branescu. Dupa spectacol, Bogdan m-a felicitat si mi-a zis ca are un text si daca as putea sa-l citesc.

Cand mi-a trimis textul pe Facebook, intr-o seara pe la 8, eram destul de obosit, dar am zis sa arunc un ochi. Si mi-amintesc ca am citit pana la capat, nu m-am putut opri din citit. Mi s-a parut incredibil de bun, de echilibrat si de bine scris, cu umor si un limbaj foarte sanatos. Mi-a placut foarte mult din prima. Pe urma ne-am intalnit, am citit ca la un casting clasic.

Despre cum el ”a primit-o” pe Monica Barladeanu ca personaj nou in film, fata de spectacolul de teatru, dar si pe Alex Vasluianu, si cum a fost la filmari cu ei, ascultati in podcastul de la link. (in film sunt personaje noi raportat la teatru, celalalt “coleg taximetrist Lica”, interpretat de Alex Ion, l-a avut drept client pe Micutzu, in rolul unui tanar timid care isi asteapta iubita in fata blocului.)

Este un film care s-a filmat in totalitate de noapte, mult plan contra plan, foarte aproape de limbajul de internet de astazi. Cat timp ati filmat?

In total au fost 16 zile din care eu am avut 11, cred. Nu-mi amintesc exact. Intr-o noapte a inceput sa ploua si s-a oprit filmarea pentru ca nu mai era racord. La filmarea de noapte este un tip de extenuare care se acumuleaza, pentru ca o noapte doua nu inseamna mare lucru, dar dupa o saptamana incepi sa simti. Creierul nu mai functioneaza in aceeasi parametri si ziua nu te poti odihni la fel de bine. Cumva, seamana si cu programul de lucru al taximetristilor de noapte.

E o experienta care vine la pachet cu orice tip de filmare de noapte. Altfel, a fost foarte strans programul, pentru ca de regula se filmeaza in jur de 20 -25 de zile.

(despre alte diferente intre spectacolul de teatru vs film, ascultati in podcast)

Ai lucrat cu Cristi Puiu la “Sieranevada”, ai lucrat cu Radu Muntean la “Hartia va fi albastra”, cred ca erai chiar la inceput atunci avand in vedere cand a avut premiera filmul.

 Eram chiar student.

Ai lucrat cu Eugen Jebeleanu la “Camp de maci”. Cat de diferit si cat de greu a fost pentru tine sa te adaptezi de la un regizor la altul.

Imi imaginez ca la Bogdan Olteanu deja erati prieteni toti de pe set pentru ca repetitiile la teatru sunt mai lungi. Apoi e timpul pe care-l petreci in fiecare seara la spectacol…

Nu pot sa nu pot sa gandesc in termenii “cum faci trecerea” sau “care este diferenta”… Oamenii sunt diferiti, pur si simplu. Si pe urma intervin alti factori in ecuatie. Pentru ca nu e doar regizorul cu care lucrezi, e scenariu, e personajul si cat de bine te potrivesti pe personaj si cum simti tu personajul. Mai este si restul echipei, restul colegilor.

E o chimie foarte fina, de fapt. Si daca pui mai mult din ceva la un moment dat, iese cu totul altceva. Asta e si interesant: ca lucrurile sunt vii, adica se nasc de la sine cumva.

In mintea mea, Cristi Puiu este foarte, foarte diferit de Eugen Jebeleanu; si ca distanta de varsta, dar si ca estetica vizuala, ca si rigoare si ce solicita pe platou….

Daca e sa judecam in acesti termeni de diferenta, sunt enorm de multe diferente. Diferenta de varsta, de experienta, de cultura, de habar n-am.

Pentru ca am inceput sa vorbim despre experienta ta, as vrea sa merg la inceputuri. De ce ai vrut sa te faci actor?

Sincer, si eu ma intreb asta si astazi, de ce? Eram in liceu, in clasa a XI-a si am avut o profesoara de limba engleza pe care o chema Tamara Pitei care in acelasi timp facea facultatea de regie de teatru.

M-a chemat intr-o zi impreuna cu alte colege sa asist la una dintre repetitiile ei pentru un spectacol de commedia dell’arte. Era in anul III si lucra la spectacolul asta cu Rona Hartner. Imi amintesc tot ce facea Rona. Pentru mine a fost o actrita foarte talentata si este o actrita foarte talentata. Faceau niste jocuri, niste exercitii care pe mine m-au fascinat (…)

 Si cand te-ai dus acasa si le-ai zis parintilor tai la 17-18 ani ca vrei sa te faci actor?

Au fost foarte deschisi. Erau incantati ca eram pasionat de ceva sau ca ma interesa ceva pentru ca o parte importanta de timp am fost nehotarat, nu stiam exact ce o sa fac dupa ce termin liceul. As fi vrut sa fac ceva gen psihologie.

Ai terminat UNATC in 2003. La momentul acela nu erau chiar atat de multi tineri absolventi de actorie. Acum sunt mult mai multi, cu grupe mai mari pe fiecare an, cu mai multe facultati in toata tara. Simti o diferenta intre cum era cand ai terminat tu si cum e acum, o presiune ca vin tot mai multi?

Pentru mine nu e neaparat o presiune, in schimb pentru ei, pentru tinerii absolventi, mi se pare o lume mult mai grea. Concurenta e mult mai mare. Filmele nu sunt cu mult mai multe si locurile in care se joaca teatru nu sunt cu mult mai multe decat erau atunci. Poate sunt un pic mai multe, dar nu mult. Si in teatrele de stat situatia este neschimbata de cand am terminat eu facultatea. Mi se pare mult mai complicat sa fii acum tanar absolvent decat era cand am terminat eu, desi si atunci era foarte complicat.

Norocul nostru a fost ca in facultate am format un fel de gasca cu care am lucrat mai pe toata perioada facultatii si care s-a unit in jurul Gianinei Carbunariu, care a fost colega mea de an, de la Regie.

Am inceput sa lucram inca din facultate la examene, care erau mai degraba spectacole. In anul III am facut un spectacol dupa un text de Matei Visniec si chiar eram pasionati, repetam noptile, aveam un tip de poezie din boema, de pustani care isi imagineaza ca pot schimba ceva.

Dupa facultate am ramas impreuna si am facut niste spectacole. Am facut „Stop the tempo” la Green Hours. Am facut „mady-baby.edu”.

(despre succesul din epoca al acestor spectacole si cat de greu se obtineau bilete la mady-baby.edu care s-a jucat la Teatrul Foarte Mic si ii avea in distributie pe Razvan Oprea, Rolando Matzangos si Madalina Ghitescu ascultati in podcastul de la link)

Cred ca 2023 este un an pentru tine si o sa vorbim imediat. E munca de la care culegi acum roadele. O sa ai un film care e la Festivalul de la Berlin. Ai Taximetristi care cu care faci turneu prin tara ca sa raspunzi la intrebarile oamenilor si sa promovati filmul. De la absolvire, din 2003, si suntem in 2023. Practic 20 de ani. Cand ti-a fost cel mai greu, sigur nu a fost doar soare ca acum.

Nu, nu a fost. De cateva ori a fost soare, practic , dar au fost multi, multi nori si din cand in cand s-au risipit pentru cate o perioada scurta de timp. Am povestit momentele cu soare, dar in mare a fost mai mult innorat.

Cred ca cel mai greu si cel mai greu mi-a fost pe perioada pandemiei 2019, 2020.

Te-ai gandit vreodata in acesti douazeci de ani sa faci alta meserie, ai spus… ma las.

Nu o sa spun ca in fiecare zi, dar da, m-am gandit de multe ori.

Si ce te-ai intors din drum?

Generalizez si spun ca actorii au un fel de anxietate pe care n-o pot rezolva. Cred ca e un tip de anxietate pe care nu stiu cum sa o rezolv, un tip de neliniste si mi se pare ca ma ajuta sa lucrez cu ea. Asta e valabil pentru toti actorii, dar cred ca exista asa un fel de anxietate nerezolvata.

Stii ce mi se mai pare greu? Cum faceti fata unui Nu…

 Te obisnuiesti. Tin minte ca mergeam la castinguri dupa ce am terminat facultatea si primul casting la care am picat era un film de Dan Pita, eram foarte emotiionat.  Sunt sigur ca am dat o proba proasta. Dupa aia nu am mai iesit din casa o saptamana. Am luat-o foarte, foarte rau. Adica ce caut eu aici? De ce fac eu chestia asta, ca nu ma pricep …

Dar cu timpul incepi sa inveti ca asta face parte din meserie, sa te obisnuiesti ca nu se poate sa te placa toata lumea. Asa e si normal.

 Rolando, cu mintea si experienta de acum, ce i-ar spune tanarului care a dat la UNATC  acum 25 de ani?

 Sa nu dea.

Nu exista optiunea asta.

 Nu stiu, i-as spune sa mu mai fie atat de sensibil. Sa nu se mai consume atat de mult.

Cum a fost la filmarile de la Mammalia, filmul care merge la Berlin?

 Sebi m-a chemat mi-a zis asta e rolul si cam asta ai de facut. (n.mea Sebastian Mihailescu este regizorul filmului care e in sectiunea Forum in acest an la festivalul de film de la Berlin, detalii aici )

Fara sa ma puna la curent cu intreg contextul. Nu am citit scenariul in intregime, nu stiu tot ce se intampla, dar cred ca asta l-a si interesat, avea nevoie de un actor care sa nu stie contextul. Pe de o parte nu era nevoie, pe de alta parte, inevitabil apareau niste judecati care aveau sau care erau ghidate de intreaga poveste si el nu avea nevoie de chestia asta. El avea nevoie fix de personaj ca sa stie atat cat ii spune el ca trebuie sa stie. Mi s-a parut foarte interesant.

Ce planuri ai pana la sfarsitul anului?

Nu am foarte multe planuri, va spun sincer. In principiu, ar mai fi o filmare candva, in iunie. Se joaca in continuare la Apollo, Taximetristi. Si mai e un spectacol pe care l-am reluat la Godot. Romantic Fools. Un spectacol mai bulevardier, mai de public.

Ma intorc la Taximetristi, care e acum in cinematografe. Ce te-au intrebat la intalnirile de dupa proiectii?

Daca am facut taximetrie, daca m-am apucat de taximetrie pentru film. Si nu, nu am facut. Normal ca nu.

Stii ce sunt taximetristii? Sunt niste oameni care au diverse probleme acasa si ei conduc oameni de la o destinatie la alta. Povestea mai degraba despre asta este, nu atat despre deontologia profesionala a taximetristului.

 Cat de mult s-a schimbat perceptia ta despre taximetristi dupa piesa de teatru? Evident ca a fost primul impact analitic, in detaliu, cu mintea unui taximetrist sau cu relatia taximetrist – client.

 E un tip de interactiune prin care ne incarcam reciproc. Adica nu doar noi pe ei, ci si ei pe noi si au frustrarile lor si asa mai departe. Si stiu o gramada de povesti pe partea cealalta, cu tot felul de intamplari oribile cu taximetristi. Chiar si eu am patit. Am mers fata cand taximetristii erau foarte agresivi in trafic. Cumva, e un punct in care se intalnesc diverse segmente ale societatii si suntem nevoiti sa petrecem o perioada de timp in acelasi habitaclu. Nu suntem fortati sa interactionam, dar se intampla si sa interactionam. Asta mi se pare un foarte bun barometru despre felul in care este construita societatea romaneasca in momentul asta. Iar taximetristii vin din toate paturile sociale, adica sunt si absolventi universitari care fac Uber  tocmai ca vor sa castige niste bani in plus.

Spuneam ca mi se pare ca ai un an foarte bun, daca ar fi sa-ti multumesti pentru ceva din caracterul tau care te-a adus in acest punct in viata, pentru ce ti-ai multumi.

Pentru ca, desi a fost destul de mult innorat, totusi nu am cazut prada deprimarii. Sau disperarii? Nu stiu. Suna prea dramatic, dar probabil ca de asta mi-as multumi.