Anca Mizumschi este scriitoare, eseistă, public speaker, realizatoare de emisiuni culturale. Începând cu 1993, anul debutul ei în volum, a publicat: Est (1993), Opera Capitală (1995), Poze cu zimți (2008), Anca lui Noe (2009), Versouri (2010), În moalele cerului (2012) și Țara mea suspendată (2018).

Textele Ancăi Mizumschi au intrat în trei antologii de autor – Carte de citire (2012), Madrugada (2013), Metropolitana (2018) – precum și în mai multe antologii în limba română sau internaționale: Strong Romanian – Polish Anthology (1997), 27 Romanian Poets (Stockholm, 2011), Mujer en la aduana – 10 poetas rumanas contemporáneas (Madrid, 2022). Articolele și poeziile sale au fost publicate în reviste de cultură din țară, iar poeziile ei au fost traduse în spaniolă, suedeză, germană, italiană, franceză, maghiară, cehă, albaneză și chineză. Autoarea a primit mai multe premii literare în România. Eseurile și conferințele ei includ teme precum: identitate și exil, trauma colectivă și transgenerațională.

Cei care cumpără stele. Anca Mizumschi. Cartea a aparut la Editura Trei si o gasiti aici.

ELEONORA

Mănăstirea franciscană avea geamuri înalte, ovale, terminate la marginea superioară cu ghirlande din pia­tră, pline de boboci de trandafiri, pulpițe de îngeri și fețe lunguiețe de sfinți. În afară de sora Cecilia, nimeni nu reușea să vadă bine fețele sfinților, pentru că erau prea aproape de tavan. Sora Cecilia se perinda, zi de zi, în dreptul fiecărei ferestre și spunea: bună dimineața, Sfinte Tadeus, bună dimineața, Sfinte Urban din Langres, bună dimineața, Sfinte Augustin. Văzută de la distanță, o silu­etă caraghioasă, care se închina la aer. Numai ea știa la ce se închina.

Pe vremea când cele două imperii ale bisericii creștine — cel de Apus și cel de Răsărit — se despărțiseră, aici era un schit. O mână de bărbați, îmbrăcați în pânză de sac legată cu sfoară, trudiseră în gerul din ianuarie sau în aerul fierbinte al zilelor de august. Se osteniseră cu legumele și cu animalele de povară, cu anotimpurile, cu pământul ars din care făceau cărămizi, cu bolile care le măcinau oasele, cu febra și durerea de cap; uneori se trudiseră cu dorul de familie, pe care și‑l înfrânau. Truda lor înfrățită cu devoțiunea întru Hristos avea să prefacă încet‑încet schitul într‑o mănăstire de călugări în toată regula.

Când iubitorii Sfântului Francisc de Assisi ajunseseră stăpânii locului, mănăstirea era deja mare și cu­noscută oamenilor din mai multe ducate. În pofida sărăciei proclamate de Ordin, așezarea avea destul de mult pământ, o livadă și câteva dealuri cu vii, pe care nu i le luase nimeni.

Un secol mai târziu, când a fost transformată într‑o mănăstire de călugărițe printr‑o bulă papală, Santa Maria della Croce devenise o mănăstire foarte bogată și destul de independentă, după canoanele de atunci ale bisericii. Independența ei avea drept rădăcini spiritul de nesupu­nere al Genovei, ca oraș‑stat, și întâmplarea fericită că papa era francez și locuia la Avignon.

Bula papală nu hotăra doar numele celei care avea să ia mănăstirea, cu tot cu pământurile ei — sora mamei pontifului —, ci și termenele în care călugării erau nevoiți să plece și unde urmau să se așeze. În mai puțin de doi ani, vocile aspre de bărbați erau înlocuite de șoapte de femei tinere și lungile frânghii de rufe, de care atârnaseră izmene și rase călugărești maronii, erau pline de cămăși de noapte albe, spălate îndelung cu leșie, care acopereau sânii fetelor abia ieșite din pubertate, ca o uniformă și un giulgiu comun.

Un singur lucru nu se schimbase: numele mănăsti­rii — Santa Maria della la Croce —, nume pe care nimeni nu mai știa cine îl alesese și când, și care, mulți ani mai târziu, avea să dea numele unei noi cuceriri a Ariadnei.

În afară de sora Cecilia, cea care vorbea cu sfinții de pe tavanul navei centrale a bisericii, Ariadna se mai împri­etenise cu Elena, o fată de vârsta ei, și cu maica superioară.

Pentru moștenitoarea familiei Serratore, abatesa pă­rea că seamănă cu bunicul ei, nu pentru că desena hărți, ci pentru că avea o bibliotecă mare, în care își petrecea cel mai mult timp. Situată în aripa nelocuită a mănăstirii, bi­blioteca se afla lângă sălile în care erau uscate și păstrate ierburile de leac.

Chelidonium majus, Artemisia absinthium, Mentha, Crocus sativus, Casia, Helichrysum petiolare, Pulmonaria și multe alte rădăcini, frunzulițe și rămurele uscate um­pleau rafturile. Fiecare borcănel sau vas fusese cântărit de mâna maicii starețe. Otravitoare sau nu, bune pentru pul­beri, decocturi, tincturi, unguente, lucruri pe care le știa numai ea. Colecția de șipuri cu denumiri latinești nu era cel mai mare secret al abatesei, ci un altul, pe care îl știau numai Matilda, Agnes și Clara — călugărițele bătrâne de la bucătărie. Eleonorei îi plăcea vinul.

De băut, nu bea prea mult, dar bea seară de seară. După ce se dădea stingerea, își turna o cupă și, la lumina tremurătoare a lumânărilor, cu scrisul ei apăsat, copilă­resc, scria etichete de vin. Literele mici aveau o codiță înfășurată în jurul lor ca un curpen, iar literele mari erau tăiate, toate, cu o linie hotărâtă ascuțită la capete, care trecea de cele mai multe ori și pe pagina următoare.

La începuturile ei ca maică superioară, Eleonora scria pe etichetă anul, numele soiului de viță‑de‑vie și doar câteva cuvinte, de exemplu: Aglianico, provin­cia Campania, aromă de zmeură, cireșe negre și condi­mente; a nu se bea înainte de cinci ani. Dar mai apoi, așa cum adăuga plante aromatice în vasele burduhănoase, înalte cât un stat de om, în care ținea vinul, a început să adauge cuvinte și, până la sfârșit, fraze întregi. Astfel, textele lipite de curbele amforelor de argilă arsă arătau ca o împletire dintre știrile locale și crâmpeie de poeme eroice, cum ar fi fost Cântecul Nibelungilor sau Cântecul lui Roland, dar în varianta lor renascentistă, adusă la zi, de maica superioară.

Epopeile din beci aveau subiecte ca Pacea de la Lodi, încheiată între Milano, Neapole și Florența, moartea Caterinei de Aragon, fata Isabellei de Castilia, asediul otoman al Budei și comentarii la cartea lui Copernicus De revolutionibus orbium coelestium. Aceste tâlcuiri și multe altele se amestecau cu simple înscrisuri casnice, de tipul: am angajat meșteri pentru acoperișul dormitoarelor, am reparat predella altarului, am comandat șase butoaie noi de stejar și am cumpărat stupi.

Hârtia folosită de Eleonora era întotdeauna scumpă, de bună calitate, ca și ingredientele pentru cerneala pe care o prepara singură. Ca orice vechi cărturar, abatesa își respecta opera și nu putea lăsa vinurile grele pe care le cumpăra și le sigila uneori chiar și pentru zece‑cincispre­zece ani să fie însoțite de etichete ieftine.

Cerneala ei preferată era o pulbere de lapislazuli fărâmițată în mai multe mojare, la care, după ce avea subțirimea polenului, adăuga oțet. Urmarea era un ames­tec de un albastru strălucitor și nobil care — cel puțin așa i se părea Eleonorei — mergea mână în mână, mai ales în serile de iarnă, cu vinul ei preferat, un Barolo di Bussia, complex, opulent, uleios, cu aromă de caise, pere mult prea coapte și lemn‑dulce.

Într‑o astfel de seară de iarnă a descoperit‑o Ariadna când, într‑unul din obișnuitele ei drumuri de noapte, deschisese din greșeală o ușă pe care nu o mai văzuse până atunci: o femeie înaltă, de aproape cincizeci de ani, ținând în mâini un mojar, căruia încerca să‑i găsească un loc pe masa plină de hârtii, pene de scris și ceară topită de la lumânări. Ușa scârțâise ușor din balamale, fără să bată nimeni, și maica superioară, îmbrăcată numai în cămașă de noapte, cu părul cărunt în dezordine, se întorsese mi­rată, privind‑o lung: Ariadna părea că doarme în picioare, fără să se sprijine de nimic, și ochii ei, pe jumătate vii, pe jumătate amorțiți, aveau desenați în jurul lor cercuri mari, violacee. Așa că lăsase vasul din mâini și spusese, cu o voce joasă, fără să știe dacă fata o auzea sau dacă avea voie să o trezească:

— Intră, copilă și trage bine ușa după tine, să nu te mai vadă și altcineva.

ELENA

Cu Elena lucrurile stătuseră altfel. La câteva luni după ce începuse să trăiască în mănăstire, Ariadna se trezise, într‑o dimineață, într‑o baie de sânge călduț, lipicios. Fără să scoată un sunet, întinsese mâna și luase șalul de lână de la capul patului, ca să oprească sângerarea. Numai la asta se putea gândi: „Cum să opresc sângele, cum să opresc sângele“; apoi se așezase în pat și se gândise la ce avea de făcut. Nu o durea ceva anume, dar nu se putea mișca, ca să nu murdărească așternuturile.

Când Elena bătuse încet la ușă, cum făcea în fiecare dimineață, ca să meargă împreună spre refectoriu, ea era încă întinsă în pat, așteptând. Spusese da, cu voce stinsă.

— Intră…

— Ce s‑a întâmplat?

Elena se uitase scurt la ghemotocul uriaș, care se ve­dea între picioarele Ariadnei, trăsese pătura cu grijă și luase șalul pătat cu sânge ca pe un copil mort, pe care îl duci de acolo, să nu‑l mai vadă nimeni.

— Fii liniștită, nu ești bolnavă.

Ariadna tăcea în continuare, îmbufnată. Elena luase de pe măsuța mică, de la capul patului, ligheanul — același în toate camerele —, îi așezase cu grijă picioarele în apă rece și începuse să o spele cu palmele.

— Stai aici, mă întorc într‑o clipă.

Se repezise în camera ei și îi adusese bandajele lungi și aspre, pe care maicile le sileau să și le spele singure într‑o apă care părea gri‑mocirloasă, din cauza cenușii de lemn. Toate fetele aveau unghiile crăpate și palmele roșii de usturime, mai ales iarna, când frigul din spălătorie măcina deopotrivă pereții și oamenii.

— Ridică‑te, poruncise scurt Elena și îi trecuse fâșia subțire între picioare, apoi în jurul taliei, și făcu un nod.

— Nu ți‑a spus nimeni nimic?

Ariadna scuturase scurt din cap, cuprinsă în continu­are de muțenie.

— O să ți se întâmple în fiecare lună.

În capul Ariadnei se învârteau statuile albe de mar­mură, de care erau înconjurate: toate femeile acelea cu picioarele acoperite de falduri nemișcate de piatră. Nepătate de sânge menstrual, nepătate de sângele dez­virginării, nepătate de sângele mai multor nașteri. Asta e? De asta te apără credința? De sângele cu un miros ușor dulceag care acoperă nou‑născuții? De primul lapte care țâșnește?

Ariadna simțea șuvoaie vii, de neoprit, în tot cor­pul ei, care nu mai era al ei; o apăra și o respingea în același timp. În dimineața în care i‑a venit ciclul prima oară, se prăbușise în hohote pe pat, în fața Elenei. Ca în delir, se zărise singură, cu vene pietrificate, ca ale statu­ilor de marmură, lipsită de sânge, de scurgeri, de salivă, sărutând picioarele unui Crist crucificat. Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.

Asta era scăparea! O să se călugărească și o să‑și pe­treacă viața în preajma unui Crist curat, înconjurat de sfinte cu ochi stinși și femei vii care nu miroseau.

„În acest fel voi fi în siguranță“, gândise fetița de doi­sprezece ani, crescută fără mamă, în timp ce continua să hohotească, pentru că, propriul trup, ghemuit cu genun­chii la piept, strâns ca în niște chingi de cârpele năclăite dintre picioare, o speria.