Destinul personajelor și cel al țării în care trăiesc se întrepătrund măiestrit și deseori dur în noul roman al scriitoarei Zeruya Shalev, una dintre cele mai puternice voci ale literaturii israeliene actuale.

Atara, căsătorită cu Alex – aflați amândoi la al doilea mariaj –, simte cu îngrijorare cum iubirea dintre ei se schimbă, cum soțul ei se îndepărtează tot mai mult. Se teme și pentru fiul lor, Eden, soldat în trupele de elită israeliene, care se întoarce acasă după ultima operațiune și pare cuprins de gândurile cele mai sumbre. Iar răspunderea pentru echilibrul fiicei sale din prima căsătorie, Abigail, ia deseori forma codependenței. Poate pentru a-și înțelege mai bine familia în care s-a născut, sau pe cealaltă, din prezent, Atara vrea să descifreze un tabu al copilăriei sale, de aceea o caută cu înfrigurare pe prima soție a tatălui ei, Rachel, luptătoare alături de acesta, înainte de fondarea statului Israel, în mișcările subterane ce i-au avut drept țintă pe britanici. Din ruinele vieților asemănătoare peste timp ale celor două femei, Atara și Rachel, Zeruya Shalev  creează în Destin o mare poveste despre dragoste și deziluzie.

Declinând suferința doliului la feminin, Zeruya Shalev face o adevărată vivisecție a durerii provocate de abandon, neacceptare, lipsă de integrare, alegeri și, în cele din urmă, de moarte. Romanciera cartografiază cu o acuratețe fără cusur psihicul femeii care se confruntă cu pierderea și surprinde subtilitățile aproape imperceptibile ale transformărilor care au loc odată cu punerea în mișcare a proceselor de separare și, implicit, de vindecare. Contextualizând toate aceste frământări și conectându-le cu dificultatea de a face față unui mediu adesea ostil, Zeruya Shalev aduce laolaltă realitatea interioară și pe cea exterioară, atât de dificil de pus uneori împreună și de armonizat. Însoțindu-și personajele în miezul suferinței lor, scriitoarea israeliană creează un monument multifațetat al femininului, surprins în splendoarea complexității sale.

Zeruya Shalev s-a născut pe 13 aprilie 1959, în kibbutzul Kinneret. Obține un masterat în studii biblice, apoi lucrează ca redactor de literatură la Editura Keshet.

Destin de Zeruya Shalev. Traducere din ebraică și note de Ioana Petridean. Cartea a aparut in colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu © Humanitas Fiction 2023 , o gasiti aici

• Fragment –

Trebuie să-i povestească, înainte de a fi prea târziu, își spune în timp ce-și face duș, ca în fiecare dimineață, cu apă rece. Omul trebuie să știe numele cui îl poartă și ce anume a dus la apariția sa pe lumea aceasta, pentru că fiecare evreu din țara asta trebuie să știe cum a ajuns să aibă dreptul să trăiască în ea. Deoarece chinurile facerii acestei țări au fost suportate de tinerii ei, iar sângele care a curs din rănile lor a fost sângele învierii. Și în fruntea lor s-au aflat prietenii ei, îndrăzneți și inteligenți, sute de tineri și tinere, maximum o mie de oameni, care au reușit să elibereze țara de sub ocupația britanică prin forța voinței și a inteligenței. Oameni deosebit de ageri, față în față cu oameni lipsiți de agerime, conduși de lașul Ben Gurion, Ben Mugion, cum îl numeau în limbajul lor secret, și de șleahta care se ghemuise în spatele lui.

Îi va povesti despre cum își dăduseră viețile pentru țara asta, fără să stea o clipă pe gânduri. Pentru că ea era carne din carnea lor, mamă a îndoielii, fiică a îndoielii, soție a îndoielii, și își îngropaseră sufletele în țărâna ei. Înșiră încă o dată numele lor: Boaz, Arie, Israel, Uri, Elhanan, Shlomo, Gdalia, Tzvi, Haim, Uzi, Iosef, Dov, Ariela, Dror, Arnon, Amazia, Avraham, Uzi, Shemesh, Shmuel, Hamda și Ruth, iar cei mai mulți vor rămâne în amintire cu numele pe care și le-au ales pentru a lupta în Mișcarea de Eliberare a Israelului. Hotărâți și cu inimile deschise, dârji și liberi, renunțaseră la traiul confortabil în sânul familiilor lor și aleseseră o viață în pribegie și foame, în prizonierat, durere și moarte, în schimbul căreia fuseseră răsplătiți doar cu defăimări și condamnări.

Simte cum o cuprinde furia, în timp ce stă lângă biblioteca ei memorială. Cât de singuri erau, chiar și după moarte au fost înhumați într-o izolare rușinoasă, în vreme ce luptătorii din Haganah erau înmormântați cu onoruri regale, la care participa o mulțime de oameni. Pe ei nu-i jelea nimeni. Au trăit în suferință, crezând într-un ideal, au murit în suferință, crezând în același ideal, și-au sacrificat viețile fără a fi susținuți, fără a le fi recunoscute meritele, nevoiți să se ascundă atât de britanici, cât și de propriul popor, care nu reușea să facă diferența între un dușman și un prieten, supuși pericolului extrădării și condamnării, de parcă ar fi fost niște criminali. Ba mai mult, erau luați peste picior și acuzați că ar suferi de mania persecuției.

Toată viața îi simțise imprimați cumva în sufletul ei. Băieți și fete cu inimi oțelite, care nu se topeau precum lutul în văpaia focului. O tânără reținută, cu zâmbetul mereu pe buze și cu sprâncenele încruntate, cu mintea limpede și-o aplecare spre sacrificiu, aceleași răspunsuri date reprezentanților autorităților străine. Care este numele tău? Anonim. Care e adresa ta? Israel. Ce profesie ai? Luptător pentru libertate. Mereu aceleași reguli: după ce intri seara în casă, nu aprinde imediat lumina, nu duce niciodată acasă prieteni, mai ales dacă fac parte din organizația subterană, nu te împrieteni cu vecinii sau cu proprietarul casei, nu fă cumpărături de la magazinele din apropierea casei, nu-ți dezvălui adevăratele credințe, decorează-ți pereții cu afișe care să vorbească despre falsele tale idealuri, cu fotografii ale lui Haim Weizmann, de exemplu, sau Karl Marx.

Mulți dintre ei își puseseră de bună voie pe perete portretul lui Marx, asta pe vremea când aveau încă locuințe stabile. Se numărau printre ei socialiști, comuniști, revizioniști, mistici, revoluționari. Nu erau uniți printr-o viziune comună, ci prin pietate. Erau oameni evlavioși, fiecare în felul său, având religii diferite, extremiști aflați la capetele diferite ale axei, și cu toate astea au fost atacați atât din dreapta, cât și din stânga. Puțini au știut atunci, și chiar mai puțini astăzi, cine au fost cu adevărat prietenii ei și cât de deschise le erau mințile. Visau la o revoltă generală, la un Orient Mijlociu eliberat de imperialism, la un transfer al populației în condiții agreate în mod rațional. În ultimii ani, rămăsese aproape singura care mai putea vorbi despre ei, dar nu dorise s-o facă. Îi fusese greu să le vorbească străinilor despre zilele acelea roșii și despre nopțile negre, doar fiilor ei îi făcuse plăcere să le spună povești despre curaj și eroism. Nici pentru asta n-o iertase, desigur, fiul ei cel mare, pedeapsa ei.

— Ne-ai otrăvit cu patosul tău, cu toate poveștile despre prietenii tăi cei sfinți. Ce urmăreai cu asta? Să ne sacrificăm asemenea lor? o întreabă el adesea.

În urmă cu numai câteva zile, când l-a sunat, a încercat s-o atragă într-una dintre nesfârșitele lor certuri pe tema atacului care avusese loc în Orașul Vechi.

— Ce te șochează? Și voi ați luptat împotriva ocupației! Și voi ați fost teroriști! Ce diferență e între luptătorii pentru eliberarea Israelului și luptătorii pentru eliberarea Palestinei?

Dar a ales ca de data aceasta să nu-i răspundă că este o diferență fundamentală, că noi n-am rănit niciodată oameni nevinovați. Chiar și în afara subiectelor politice – fiecare cuvânt al ei îl înfurie, trezește în el un sentiment al deprivării, profund și plin de agresivitate. Dar el, ca de obicei, n-a renunțat:

— Cum v-ați putut închipui că, după ce vor pleca britanicii, aici va fi liniște? Cum ați putut fi atât de orbi?

Aici are dreptate. Nu prevăzuseră etapa următoare a războiului, etapă care continuă inclusiv în ziua de astăzi, când nepoții și strănepoții lor li se alătură urmașilor luptătorilor din Haganah și Palmach, cei care-i predaseră în mâinile ofițerilor britanici. Contrar imaginii pe care și-o creaseră, erau naivi și plini de speranță, asemenea fiului ei și prietenilor acestuia, care cred în ideea de comunitate deschisă și bună vecinătate. Ochii li s-au deschis târziu, la începutul acelei ierni, când au avut loc primele atacuri ale arabilor asupra autobuzelor evreiești și când au ucis, fără să țină cont de nimic, bătrâni, femei, bebeluși, iar printre ei și o tânără mititică, îmbrăcată într-o rochie de lână albastră, care-și serbase până în zori cea de douăzecea zi de naștere.

Se ridică cu greu de pe fotoliu, se îndreaptă spre bucătărie și umple ceainicul cu apă, simțind cum lacrimile îi înțeapă ochii. A uitat din nou să închidă fereastra, iar casa s-a umplut de praf. Fotografia de familie atârnată pe perete e îngălbenită. Doar adânc înăuntrul ei, fără să știe nici măcar ea, s-au păstrat oglinzi de-o limpezime profundă, în care totul trăiește în afara timpului și a spațiului.

Nu, nu-i va povesti cum l-a găsit a doua zi pe tânărul ei tată, în dimineața aceea în care era încă întuneric afară, cu un fitil aprins și ținând deasupra flăcării un ceainic metalic afumat, iar ea s-a apropiat încet de el și a încercat să-l îmbrățișeze, mângâindu-i spinarea osoasă.

— Perioada asta va trece, i-a șoptit ea, tremurând și privind fix flacăra aceea albastră. Vor veni alte vremuri, în care vom putea duce aici o viață normală. Avem doar douăzeci de ani, Manu, viața noastră e abia la început.

Dar el s-a răsucit spre ea și a împins-o cu putere, fața fiindu-i umbrită în lumina flăcării.

— Nu mă minți, Rahel, aici nu va exista niciodată o viață normală, am luptat în zadar! a strigat el din gâtul pârjolit. Țara asta e blestemată! E un loc al distrugerii, care ne va sfâșia! E o țară plină de pretenții, mincinoasă și trădătoare!

A ridicat spre ea o privire însângerată, ca și cum s-ar fi referit la ea, a fluturat în aer ceainicul, din care s-au ridicat aburi, iar falca i-a căzut, în timp ce pe buze i se întindea un rânjet larg.

— Ce s-a întâmplat cu tine, Manu? Mă sperii, a zis ea în șoaptă, amintindu-și de mama lui, cocoțată în capătul scării, în rochia roșie, cu flori galbene, iar el a urlat din nou, cu o voce înfiorătoare, pe care nu i-o mai auzise niciodată:

— Și pe Atara Shamir am speriat-o! Îți amintești privirea ei? Lasă-mă în pace, Rahel, pleacă de lângă mine, sunt un criminal! Pleacă de lângă mine, dacă vrei să trăiești!

Se prăbușește în fotoliu, ținând în mâna tremurătoare cana de ceai negru. Tremură de frig, pentru că aerul condiționat e oprit, iar afară plouă cu găleata. Are impresia că atingerea acelei ierni îi învăluie trupul în țurțuri de gheață, așa că se acoperă cu pătura și se ghemuiește pe canapea. Poate că n-ar fi trebuit s-o invite. Așteptarea nu-i face bine, cum nu-i fac bine nici amintirile, nu degeaba a evitat să le înfrunte o viață întreagă. Este deja ora unu după-amiaza și n-a băgat încă nimic în gură, n-a deschis ziarul, n-a aprins televizorul. A stat ore întregi în fotoliul din fața ferestrei care dă spre estul galben și prăfuit, punând cap la cap detaliu cu detaliu, amintire cu amintire, în timp ce trupul ei geme de tristețe și de umilință.

Pentru că țara asta, care s-a ridicat pe cadavrele prietenilor ei, n-a strâns-o la pieptul său. Comunitatea care i-a trădat nu și-a deschis inima în fața victimelor sale. Abia zeci de ani mai târziu a început să fie recunoscută parțial contribuția lor, mult prea puțin pentru cei rămași în viață, mult prea târziu pentru părinții îndoliați, al căror sacrificiu n-a fost recunoscut. Adânc în inima ei, încă așteaptă în taină o altfel de recunoaștere, deplină și profundă. Oare de-asta trăise atât de mult?

Pentru că aceasta a fost ultima lor dorință, fie ca poporul ăsta să ajungă să știe că ei au luptat în numele lui. Îi auzise cu urechile ei gemând în spatele prelatei camionului. O ploaie de gloanțe trase din toate direcțiile se năpustise asupra lor în clipa în care trecuseră prin dreptul bazei militare, fugind din calea incendiului care cuprinsese magaziile, iar Boaz, care avea să fie ucis, le-a ordonat să sară din camion și să-și salveze viețile. Ea reușise să se strecoare printre camioanele blindate și gardurile de sârmă ghimpată, s-a ascuns într-un șanț, după care a pornit-o spre câmpie, căutând în zadar alți supraviețuitori. Oare ea era singura care scăpase cu viață? Abia mai târziu avea să se întâlnească cu Uzi și Dil, care era grav rănit la spate, după care, toți trei împreună, au continuat să meargă pe jos toată noaptea. În grajdurile kibbutzului Yagur, unde au ajuns în cele din urmă, fermierii începuseră deja să mulgă vacile.

— Ajunge, Rahel, renunță, o implora Yegal al ei, când se întorcea acasă frânt, după o zi de lucru la compania navală, îmbrăcat în jachetă până și vara, cu pantaloni de doc și fața obosită, și o găsea stând între paturile băieților și spunându-le aceleași povești.

Despre cum au bătut din ușă în ușă, parcurgând așezare după așezare, și nici un evreu nu le-a deschis, despre cum Elhanan îi ceruse înapoi ceasul chiar înainte de operațiune, pentru a-l avea la mână când va muri, iar ea îl implorase să nu meargă, nu te duce, dacă inima îți prevestește lucruri rele, și el a izbucnit într-un râset nervos, ori ne întoarcem cu toții, ori nu se mai întoarce nici unul dintre noi. Despre cum a împins în zorii zilei un cărucior de copii, în care se afla un bebeluș de jucărie, a cărui burtă era burdușită cu explozibil, și cum nu cunoscuse nici o clipă frica. Despre cum a insistat să ia parte la operațiunea de la podul Naaman, din apropierea traseului de cale ferată care lega Siria și Egiptul, despre cum au auzit înfricoșați trenul apropiindu-se, cu o oră mai devreme decât ar fi trebuit, și s-au grăbit apoi să demonteze toate dispozitivele explozive pe care le presăraseră pe șine, doar pentru a le remonta după trecerea trenului. Voiam să sabotăm transporturile, le explica ea fiilor ei, nu să ucidem oameni nevinovați. Voiam să răzbunăm trădarea englezilor, să-i răzbunăm pe evreii care scăpaseră de iadul naziștilor și care fuseseră trimiși înapoi în larg, pe corăbiile cu care veniseră. Renunță, Rahel, dar nu avea o altă cale de a lega zilele acelea de demult de vremurile pe care le trăia, perioada de după înființarea statului Israel și a micii ei familii. Acestea erau punțile ei de legătură, dar îi explodau iar și iar în fața ochilor, în timp ce stătea ore întregi încuiată în apartamentul lor mizerabil din Yehuda Halevi, gătind prânzul pentru zeci de bărbați în fiecare zi. Hrănea avocați, funcționari de la bancă și de la oficiul poștal, bărbați care acționau pe piața neagră, mici afaceriști și lucrători în birourile din centrul orașului, îi hrănea inclusiv pe cei care îi trădaseră pe ea și pe prietenii ei, pe aceleași străzi pe care, în urmă cu ani, căutau loc de refugiu. Gătea cu inima grea mâncărurile preferate ale iubitei ei mame, ciorbă de fasole și borș, ficat tocat, friptură de pui, pește umplut și budincă de tăiței cu stafide. Mirosurile îi trezeau în fața ochilor, de parcă ar fi fost posedată, imaginea casei părinților din Nakhalot, imaginea mamei, care o ruga încontinuu s-o ajute să pregătească masa de sabat. O iubea atât de mult pe mama ei, dar ura să gătească, așa încât a fost uimită să constate că mâinile ei știau în mod instinctiv cum să prepare mâncărurile.