Succesul lungmetrajului „RRR” a fost una dintre cele mai mari surprize la gala premiilor Oscar 2023. Filmul a castigat trofeul pentru Cel mai bun cantec cu „Naatu Naatu”, o secventa din film care a devenit virala atat pentru muzica compusa de Chandrabose si M.M.Keeravani, dar si datorita constructiei spectaculoase regizorale care imbina actorie, scenariu, costume si, mai ales, coregrafie. In film, scena respectiva este initiata de Eduard Buhac, actor, scriitor si regizor stabilit in Londra, singurul roman care joaca in „RRR”, numele lui fiind mentionat si intr-un articol laudativ din New York Times publicat inaintea galei Oscar.

Eduard Buhac s-a nascut la Suceava, dupa terminarea liceului s-a mutat in Londra unde a devenit primul si singurul roman absolvent al cursului de trei ani de Professional Acting de la LAMDA (London Academy of Music and Dramatic Art), cea mai veche scoala de actorie din Marea Britanie. Printre cei mai celebri alumni LAMDA se numara Brian Cox (Succession), Benedict Cumberbatch (Sherlock), Tony Goldwyn (Scandal), Kim Cattrall (Sex and The City), Jim Broadbent (Iris, Harry Potter) iar recent s-a remarcat si Fabien Frankel, unul dintre protagonistii seriei „House of the Dragon” lansata anul trecut. Frankel a fost coleg de generatie cu Eduard Buhac, mai multe despre prietenia lor veti descoperi mai jos.

Fiind un artist multivalent in actorie, teatru si film, Eduard are experienta in TV – a debutat in serialul american „ Treadstone”, bazat pe trilogia Jason Bourne si a jucat in „Hollyoaks”, unul dintre cele mai longevive seriale britanice; in teatru – „Our Country’s Good”, „Spring Awakening” si „The Lincoln Dress”, primul lui spectacol pe o scena romaneasca de la terminarea scolii de actorie (s-a jucat vara trecuta la unteatru si la Teatrul Matei Visniec din Suceava); in regie – one-man-show-ul „Ca-n cer” si filmul „Lemonking”, in scenaristica si productie.

Va invitam sa il descoperiti pe Eduard Buhac mai jos, intr-un interviu exclusiv oferit urban.ro. 

Care a fost primul moment in care te-ai gandit ca vrei sa devii actor? Si cand te-ai indragostit de actorie si cinematografie?

De mic copil mi-a placut sa fac oamenii sa rada, mai ales pe adulti la mesele de sarbatori. Ai mei imi cumparasera casete cu Garcea si invatasem scene intregi pe care apoi le interpretam la diverse adunari. Practic au fost primele mele reprezentatii, cand am prins gustul, inainte  sa am in minte ca as putea deveni actor. Pe atunci imi doream sa devin preot sau doctor. Insa mereu am fost atras de povesti, in toate formele lor si petreceam mult timp scaldandu-ma in desene animate, carti si filme. 

Pe la 15 ani descoperisem serialul House MD cu Hugh Laurie si il consumam avid. Imi luasem dictionar medical in limba engleza si ma apucasem sa invat termeni medicali in ideea ca voi ajunge si eu sa diagnostichez pacienti intr-o zi. Dar mi-am dat seama mai apoi ca eu, de fapt, voiam sa joc rolul personajului mai mult decat profesia medicala in sine. Ulterior, am intrat in trupa de teatru a liceului si, odata ce am muscat din fructul dramatic, am decis sa ma duc direct la pom. 

Cum a venit mutarea in Londra?

A venit putin neasteptata la 19 ani, fix dupa terminarea liceului. Cand eram in clasa a 12-a, prietena mea la vremea aceea era actrita si studenta in primul an la UNATC in Bucuresti, insa dupa primul an si-a dorit o schimbare si a vrut sa aplicam impreuna pentru scolile din Anglia. Fantezia pentru scolile anglofone mereu a existat in mintea mea si a ei si, in spirit adolescentin, a fost o miscare brusca si tarzie, in perioada Craciunului, cand inscrierea la majoritatea scolilor era deja inchisa, mai putin la RADA, Guildhall si LAMDA. In 2014, auditiile se faceau exclusiv in persoana (acum se fac si filmate) deci a trebuit sa zburam pentru fiecare etapa a procesului, la fiecare scoala. Povestea face ca relatia aceea romantica incepuse sa se incheie in timp ce unul din noi a intrat la una din scoli si celalalt nu.

Esti singurul roman absolvent al cursului de Professional Acting de la LAMDA. Cum te-a schimbat experienta, care sunt cele mai pretioase amintiri pe care le ai din perioada respectiva?

Charles Dickens are un citat care rezuma perfect perioada mea de studii la LAMDA: It was the best of times, it was the worst of times. (Au fost cele mai bune timpuri, au fost cele mai grele timpuri.) Inca incerc sa analizez acea perioada, a fost ca un vis al unei nopti de anotimp si cald, si rece. 

Cursul a fost foarte intens, cu program riguros de la 9 dimineata la 9 seara in care trebuia sa iti exersezi mult muschiul disciplinei si al perseverentei. Dansuri, lupte scenice, voce, accente, miscare, canto, improvizatie, masti, machiaj, film, ni s-a oferit o gama foarte larga de unelte si tehnici pe care le asimilam cum ni se potrivea mai bine. A fost o epoca de extaz si agonie. In primul spectacol din anul 3, anul in care am inceput sa jucam spectacole pentru public, am fost distribuit in rolul principal in piesa „Our Country’s Good” de Timberlake Wertenbaker iar parintii impreuna cu matusa si varul meu au zburat entuziasmati la Londra sa ma vada in spectacol. Chiar daca, in afara de varul meu (generatia Z), ceilalti nu inteleg foarte bine engleza, a fost un moment minunat sa le fur cu privirea zambetul din public. 

Ai avut provocari sau greutati in adaptarea la lumea artistica londoneza? Sau cu scoala?

Oh, absolut. M-am avantat cu multa naivitate juvenila, preconceptii si impresii de suprafata vis-a-vis de ce inseamna cu adevarat a te muta, studia, trai si profesa ca actor intr-o tara straina. Desi eram familiar cu cultura britanica, am avut oricum parte de un soc cultural. S-a produs o deconstruire si descoperire nu doar ca actor, dar si ca tanar independent cu propria identitate, departe de acasa, prieteni si familiaritate, in alta tara cu alte valori si alta limba. 

Aveam zile cu migrene de la procesarea mentala a vorbirii unei limbi, pe care desi o cunosteam foarte bine, realitatea de a o utiliza 24 din 24 cu o fluiditate de nivel nativ s-a dovedit a fi solicitanta. Am avut o presiune sociala auto-asumata de a fi un bun ambasador al romanilor ce aveau o reputatie nefasta in perioada Brexit. Cu timpul, provocarile si greutatile s-au schimbat o data ce procesul adaptarii la o cultura si-a indeplinit cursul si mi-am format comunitati.

„Industria cinematografica e o mare loterie si nu e rar sa vrei sa-ti rupi biletul si sa te apuci de tamplarie sau un mestesug mai stabil. Insa o comunitate te ajuta sa-ti mentii traiectoria, ba chiar sa va croiti impreuna proiecte. Fiind una din cele mai colaborative industrii, relatiile pe care ti le faci sau comunitatea pe care o alegi poate determina cine vei fi.”

Pe contul tau de Instagram am fost surprins sa-l vad pe Fabien Frankel care joaca acum unul dintre cele mai importante roluri din noul serial „House of the Dragon” si a ajuns la Hollywood. Cum v-ati cunoscut, ati lucrat impreuna?

Fabien este colegul meu de generatie din LAMDA si unul din cei mai apropiati prieteni. Fiind in acelasi curs timp de 3 ani, am avut ocazia sa ne surprindem in cele mai vulnerabile, intime si zvapaiate ipostaze ale vietii noastre actoricesti si sa ne cunoastem foarte bine modus operandi-ul. Insa dragostea pentru cinema, muzica, arta si preferintele si sensibilitatile convergente pe care le avem fata de ele, ne-au animat relatia mereu. Ne entuziasmam ca doi copii la balci cand iesim dintr-o sala de cinema dupa un film capodopera sau cand ne sunam dupa vreun episod din „Succession” si vorbim cu orele.  

In LAMDA am avut ocazia sa jucam impreuna intr-un spectacol din anul 3 numit „The Revengers Tragedy”, iar anul acesta am lucrat impreuna la un videoclip in care i-am fost sot artistic ajutandu-l sa-si faca debutul regizoral si pe care il vom lansa primavara asta online. Sunt foarte mandru de el si recunoscator sa il am in viata mea. 

Cat de importanta e prietenia si senzatia de comunitate in industria cinematografica?

Prietenia si comunitatea din jur sunt supreme in cinematografie. Sunt foarte norocos sa am un grup strans de prieteni cu care am terminat scoala de actorie si mereu ne ridicam unul pe celalalt cand ne impiedicam emotional de respingeri, de greutati. Fara sustinere si sprijin in cariera asta mi se pare foarte dificil sa continui mersul. In facultate ni s-a spus ca “sa joci e usor. Greu e cand nu o faci.” Perioada de seceta pe plan profesional e cauza primara a mortii actorului. Omul supravietuieste, dar in alt domeniu. 

Am colegi care s-au reprofilat. O colega care castigase premiul pentru cel mai bun debut de la premiile Evening Standard, s-a intors urmatoarea zi sa munceasca la bar, nestiind ca va avea sa astepte aproape inca un an pana la urmatorul job. Industria cinematografica e o mare loterie si nu e rar sa vrei sa-ti rupi biletul si sa te apuci de tamplarie sau un mestesug mai stabil. Insa o comunitate te ajuta sa-ti mentii traiectoria, ba chiar sa va croiti impreuna proiecte. Fiind una din cele mai colaborative industrii, relatiile pe care ti le faci sau comunitatea pe care o alegi poate determina cine vei fi.

Cel mai important rol pe care l-ai jucat pana acum a fost recent mentionat in New York Times: este vorba despre Jake din „RRR”, film care a castigat recent un premiu Oscar pentru cantecul „Naatu Naatu”, fix secventa in care joci tu in film. De fapt, personajul tau declanseaza momentul respectiv. Cum a fost sa lucrezi la acest proiect, cum ai fost distribuit in rolul lui Jake?

In vara lui 2021 am primit auditia pentru RRR de la agenta mea, a trebuit sa filmez scena si un showcase de dans, inclusiv o mostra din dansul Naatu. Doua zile mai tarziu am primit telefon si am aflat ca am primit rolul si ca in doua saptamani va trebui sa zbor in Kiev, Ucraina timp de doua saptamani pentru filmare. 

In prima zi cand am sosit am intrat direct la repetitii de dans, moment in care m-am simtit ca cel mai mare impostor cand am vazut calibrul la care ei lucrau. In descrierea personajului se spunea ca au nevoie de un actor care poate sa danseze “bine”, insa atunci am simtit ca poate au subestimat evaluarea necesara. M-am pus pe munca asidua, am avut doi antrenori de dans ucraineni; nu mi-am simtit picioarele in prima saptamana de filmari. In a doua saptamana m-am mai obisnuit. Dar abia cand am pasit pe platou, la palatul Mariinskyi, resedinta oficiala a presedintelui, am ajuns sa inteleg magnitudinea proiectului. Acolo se afla o echipa de vreo 200 de figuranti in cele mai dichisite costumatii de epoca, cu orchestra din Kiev si dansatori de la Teatrul de Balet din Kiev. A fost intimidant si coplesitor dar totodata si una din cele mai frumoase, incitante si intense experiente pe care le-am avut ca actor. 

Cum te simti sa stii ca ai jucat intr-un proiect atat de apreciat la Hollywood – pe langa premiul Oscar, filmul a castigat alte 58 de trofee pana acum – inclusiv un Glob de Aur, un Saturn Award si trei trofee Hollywood Critics Association?

Stiam ca va fi un film bombastic, la o scala foarte mare, fiind cel mai mare film indian de actiune ca buget, insa nu ma asteptam sa fie atat de apreciat in vest si vizionat de atat de multi oameni din industrie. Desi a trecut un an de la lansarea filmului, datorita comunitatii foarte mare de fani, inca se fac ecranizari in toata lumea. A fost putin naucitor sa vad performanta piesei si dansului Naatu pe scena de la premiile Oscar iar apoi sa duca acasa si premiul pentru cel mai original cantec, pe ritmul caruia dansam cu un an jumatate in urma la filmari. Premiul a reprezentat un moment istoric in cinematografia indiana, fiind prima oara cand a castigat categoria respectiva si e o onoare sa fi facut parte din el. 

In UK ai jucat in „Hollyoaks”, unul dintre cele mai populare si longevive seriale britanice (difuzat inca din 1995, aproape 20 de ani). Cum a fost experienta pentru tine si cum sunt castingurile pentru astfel de productii?

Castingurile vin prin agenta sau manager de la directorul de casting. In Romania, relatia dintre actor si director de casting este mult mai directa iar contactul pentru roluri se face majoritatea timpului fara nevoia unui intermediar, unui agent. Castingurile sunt de doua tipuri: self-tape (filmate pe cont propriu) sau in persoana. Similar cu RRR, pentru Hollyoaks a trebuit sa fac tot o filmare, acasa, cu un partener de lectura, pe care apoi am trimis-o agentei. Apoi am primit raspunsul, o saptamana mai tarziu. Filmarea a avut loc in Liverpool, in martie 2020 si imi amintesc ca fix in ziua aceea s-a aflat ca toate productiile de film si TV din UK aveau sa inceteze din urmatoarea zi din cauza de lockdown. Am reluat filmarile prin septembrie in acelasi an, insa cu un scenariu diferit, unul care implica realitatea pandemiei in poveste. 

Pe langa actorie, ai inceput sa scrii si scenarii si sa regizezi – „Lemonking” si „Far” sunt doua proiecte la care ai lucrat pana acum. Ce te atrage la a fi in spatele camerei, cum interactioneaza acestei trei laturi ale tale: actor, regizor, scenarist si chiar producator?

Mereu mi-a placut sa scriu. In liceu, gratie trupei de teatru The Knockers, am scris si montat 3 piese de teatru si un one-man show iar sentimentul materializarii fizice a unei idei, mi-a dat multa bucurie si satisfactie, una diferita de cea pe care o ai cand joci. Intr-un fel, toate acele laturi sunt complementare; ca actor trebuie sa ai cunoastere si despre structura scenaristica si despre viziune si stil regizoral ca sa poti oferi o realitate potrivita lumii create. Cred ca totul provine din nevoia pur umana de a spune povesti. Cu gura, cu pixul sau prin lentila, toate lipite laolalta de lipiciul producatorului fara de care nu am avea filme. 

Dupa teatru, TV si film, ai toate sansele sa ajungi la Hollywood. Daca ar fi sa numesti trei regizori si trei actori cu care ai vrea sa lucrezi, care ar fi ei si de ce?

Mereu e dificila intrebarea aceasta datorita listei enorm de lungi pe care majoritatea actorilor o au oricum. Daca ar trebui sa aleg 3 regizori ar fi Fratii Safdie pentru ritmul imbatator si efervescenta cinematica, Paul Thomas Anderson pentru atentia si detaliile la personaje si Richard Linklater pentru sufletul din filmele lui. Ca actori, din nou, greu de rezumat dar astazi as spune Joaquin Phoenix, Pedro Pascal, Michael Shannon. Pentru maestria lor.

„Desi nu e cea mai mare fana a tehnologiei moderne, mama mereu spune ca ar vrea sa sarute mainile persoanei care a inventat apelurile video care fac distanta fizica mai putin apasatoare. Stiu ca nu le-am facut viata usoara fiind singurul lor copil si alegand cariera asta intr-o tara diferita, insa sper ca reusesc sa ii fac mandri.”

Vara trecuta ai venit in Romania cu „The Lincoln Dress”, o productie Piper Theatre, New York, care s-a jucat la unteatru si la Suceava. Cum te-ai simtit sa revii acasa, cu tot ce ai invatat de la actorii si regizorii cu care ai lucrat in UK?

A fost o revenire foarte speciala pe care mi-am dorit-o de mult timp. Langa mine l-am avut pe bunul meu prieten și partener artistic Vas Eli, cu care am făcut și Far și Lemonking, si el sucevean, actor in New York, cu care am impartasit intoarcerea si care a fost cel care a dat curs proiectului. 

Au fost multe momente de “prima oara”: prima oara jucand pe scena in Romania de la terminarea facultatii, prima oara acasa la Suceava si, cel mai special dintre ele, prima oara cand m-au vazut bunicele jucand pe scena. Pentru ele, de fapt, si prima oara in viata lor la un spectacol de teatru. Intr-o secventa din piesa sunt izbit foarte violent cu fata de un cufar, iar bunica din partea mamei, crezand ca sunt avariat la pamant, coplesita de emotii si instinctul grandmatern, s-a ridicat din primul rand sa se urce pe scena sa ma ia in brate. Mama insa a reusit sa o intercepteze inainte sa intre sa-si faca debutul scenic impreuna cu nepotul ei. 

Cum vezi legatura cu radacinile, cu orasul natal si tara natala?

E una constant prezenta in viata mea. Un cordon ombilical foarte puternic este familia si grupul de prieteni cu care vorbesc zilnic. Am o relatie foarte stransa cu prietenii din liceu iar grupul de Messenger e inca foarte activ chiar si dupa 9 ani de la absolvire. E o desfatare mare cand aterizez inapoi in tara si apuc sa ii revad. Simt de asemenea o schimbare la fata a Romaniei care a avut si inca are loc de cand am plecat si mereu ma bucura cand ma intorc sa vad cum se dezvolta locul de bastina. 

Dar legatura cu familia ta, cum pastrezi legatura cu ei? Sunt mandri de tine si de drumul ascendent pe care te afli?

Le datorez totul si n-as fi reusit nimic fara dansii. Mi-au oferit enorm de multa sustinere si sprijin pe tot parcursul drumului. Desi nu e cea mai mare fana a tehnologiei moderne, mama mereu spune ca ar vrea sa sarute mainile persoanei care a inventat apelurile video care fac distanta fizica mai putin apasatoare. Stiu ca nu le-am facut viata usoara fiind singurul lor copil si alegand cariera asta intr-o tara diferita, insa sper ca reusesc sa ii fac mandri.

Daca ti-ai fii recunoscator pentru ceva, pentru ce ti-ai multumi?

Pentru oamenii pe care am reusit sa ii adun in viata mea. Daca as putea sa-mi deschid un muzeu, i-as pune pe toti ca exponat.

Puteti urmari activitatea lui Eduard pe conturile lui de Instagram, IMDB si mai jos il veti vedea in mini-seria „Far”.