La publicarea din Franța, în 2008, Anii a fost primită cu surprindere. Deși Annie Ernaux era deja de decenii o scriitoare iubită și premiată, Anii a reprezentat, în mult feluri, un nou început: atât un volum de memorii al unei întregi generații, dar și povestea unor oameni ce-și relatează istoria unică. Poate de aceea naratoarea cărții evită pronumele „eu”, alegând să folosească „noi”. Anii este o rememorare a perioadei 1941-2006, realizată cu ajutorul senzațiilor trecute și prezente, al fotografiilor, cărților, cântecelor, radioului, televiziunii, reclamelor, știrilor, totul contrastând cu însemnările de jurnal adunate de-a lungul a șase decenii.

Annie Ernaux (n. 1940) s-­a născut în Normandia, unde și­-a petrecut copilăria și prima tinerețe. A urmat studiile superioare la Rouen, Bordeaux și Grenoble. A fost, până în anul 2000, profesoară de ciclu gimnazial secundar, construindu­și simultan o impresionantă carieră literară. A primit cele mai importante distincții pentru literatură atât în Franța, cât și în străinătate (Premiul Marguerite Yourcenar, Premiul Renaudot, Premiul Strega, Premiul Formentor, Premiul Gregor von Rezzori), iar din luna octombrie a anului 2022 este laureata Premiului Nobel pentru Literatură. Este singura autoare a cărei operă a fost publicată în prestigioasa serie Quarto a Editurii Gallimard timpul vieții sale. În colecția Anansi. World Fiction urmează să apară Locul, Un tânăr și Evenimentul.

Cartea a aparut la Editura Pandora M, in traducerea Mădălinei Ghiu si o puteti cumpara de aici

Fragment carte Annie Ernaux, Anii

Nereușind să părăsească totul, munca și apartamentul, ca să se stabilească la țară, proiect mereu amânat, dar care sigur va fi realizat într‑o zi, cei mai însetați de reînviere cău­tau pentru vacanță sate izolate pe pământuri sterpe, disprețuind plajele, unde te bronzezi ca idiotul, și provincia natală, plată și „desfigurată“ de progresul industrial. În schimb, arătau mare stimă țăranilor săraci din regiunile aride, aparent neschimbate de secole, pentru autenticitatea lor. Cei care voiau să facă istorie nu admirau nimic atât de mult ca dispariția ei prin întoarcerea anotimpurilor și imuabilitatea gesturilor — și cumpărau o cocioabă veche de la acești țărani pe nimica toată.

Sau își petreceau vacanțele în țările din Est. Pe străzile cenușii cu trotuare desfundate, în fața magazinelor de stat cu produse meschine și fără marcă ambalate în hârtie groasă, privind becurile goale, atârnate de tavanele aparta­mentelor, aprinse noaptea, aveau impresia că se plimbă în universul greoi, neîndurător, de o sărăcie lucie din anii de după război. Era un sentiment dulce, de nespus. Cu toate acestea, nu și‑ar fi dorit niciodată să trăiască acolo. Aduceau acasă bluze brodate și rachiu. Își doreau să rămână mereu în lume țări fără progres pentru a‑i putea transporta astfel în trecut.

În serile de vară, la începutul anilor 1970, în mirosul de pământ uscat și de cimbru, oaspeții se adunau în jurul mesei mari de la fermă, cumpărată cu doar o mie de franci de la un misit, cu frigărui și un ghiveci de legume — trebuie să ne gândim și la vegetarieni —, comesenii nu se cunoșteau între ei, parizieni care renovează casa de alături, autostopiști în trecere, adepți ai plimbărilor lungi și ai picturilor pe mătase, cupluri cu și fără copii, bărbați bărboși, adolescente sălbăticite, femei mature în rochii indiene, după un început reticent în ciuda tutuirii stabilite de la început, se legau conversații despre coloranții și hormonii din alimente, sexologie și expresie corporală, anti‑gimnastică, metoda Mézières, metoda Rogers, yoga, nașterea fără violență de Frédérick Leboyer, homeopatie și soia, autogestiune și fabrica Lip, ecologistul René Dumont. Ne întrebam dacă ar fi mai bine să ne trimitem copiii la școală sau să‑i educăm singuri, dacă este toxic să folosim Ajax pentru a curăța, util să facem yoga, terapie de grup, utopic să se muncească doar două ore pe zi, dacă femeile ar trebui să pretindă egalitatea cu bărbații sau egalitate în diferență. Treceam în revistă cele mai bune modalități de a ne hrăni, de a naște, de a ne crește copiii, de a ne trata, de a preda, de a fi în armonie cu noi înșine, cu ceilalți, cu natura și de a evada din societate. De a ne ex­prima: olărit, țesut, chitară, bijuterii, teatru, scris. Plutea o imensă și vagă dorință de a crea. Toată lumea pretindea că are o activitate artistică sau că plănuiește să aibă una. S‑a convenit că, într‑un fel sau altul, toate activitățile erau egale și, în loc să pictezi sau să cânți la flaut, rămânea posibilitatea de a te crea pe tine, prin psihanaliză. În timp ce copiii trimiși la culcare împreună în aceeași cameră se distrau făcând o mulțime de năzbâtii, în ciuda or­dinului oficial de a nu „face tămbălău“, iar noi beam alcoolul tare de la țăranul de alături — invitat doar la aperitiv —, discursurile evoluau spre întrebări sexuale visătoare, oare eram hetero‑ sau homosexuali, mărturisiri, primul orgasm. Fata sălbatică a afirmat: „Îmi place să mă cac“. Întâlnirea în această seară de vară între indivizi fără legătură, departe de mesele de familie și de ritualuri pe care le uram, dădea senzația exaltantă de deschidere către diversitatea lumii. Simțeam că am devenit din nou adolescenți.

Nimănui nu‑i venea ideea să evoce războiul, Auschwitz și lagărele de concentrare, nici evenimentele din Algeria, caz închis, doar Hiroshima, viitorul nuclear. Între secolele de viață la țară, pe care parfumul de garigă al nopții părea să le aducă înapoi, și acest moment din august 1973, nu mai fu­sese nimic.

Cineva începea să cânte la chitară, să cânte Comme un arbre dans la ville, de Maxime Le Forestier, și Duerme negrito al celor de la Quilapayún — ascultam cu ochii plecați. Dormeam la întâmplare pe paturi de campanie în vechea crescătorie de viermi‑de‑mătase, neștiind dacă era mai bine să facem dragoste cu vecinul din dreapta sau cu cel din stânga, sau nimic. Somnul ne cuprindea înainte de a ne hotărî, eufo­rici și convinși de valoarea unui stil de viață al cărui spectacol ni‑l oferiserăm întreaga seară — departe de „mărginiții“ înghesuiți în campingurile de la Merlin‑Plage. Societatea avea acum un nume, se numea „societatea de consum“. Era un fapt fără discuție, o certitudine pentru care, fie că ne felicitam, fie că o dezaprobam, nu mai exista cale de întoarcere. Creșterea prețului petrolului a încremenit‑o pentru scurt timp. Ideea era de a cheltui și a‑ți însuși hotărât lucruri și bunuri de plăcere. Se cumpăra un frigider cu două uși, un Renault 5 din impuls, o săptămână într‑un Club Hôtel din Flaine, o garsonieră în La Grande‑Motte. Se schimba televi­zorul. Pe ecranul color, lumea era mai frumoasă, interioarele, mai de invidiat. Distanța față de universul cotidian instaurată de alb‑negru, în care acesta era negativul sever, aproape tragic, dispăruse. Publicitatea îți arăta cum trebuie să trăiești și să te comporți, cum să îți mobilezi casa, era monitorul cultural al societății. Iar copiii cereau Évian fructat, „e fortifiant“, biscuiți Cadbury, Kiri, un mange‑disques¹ pentru a asculta cân­tecul din Pisicile aristocrate și La Bonne du curé, o mașină teleghidată și o păpușă Barbie. Părinții sperau că dacă le ofe­reau toate aceste lucruri, nu vor fuma hașiș când vor crește. Iar noi, care nu fuseserăm păcăliți, care analizam cu seriozi­tate pericolele publicității cu elevii și dădeam teme de eseu ca „Fericirea constă în posesia de bunuri materiale?“, cumpăram un sistem hi‑fi, un radiocasetofon Grundig, o cameră Bell and Howell Super‑8 de la Fnac, având impresia că folosim modernitatea în scopuri inteligente. Pentru noi și prin noi consumul se purifica. Idealurile din mai ’68 se transformaseră în obiecte și în divertisment. În bâzâitul proiectorului, rămâneai perplex când te ve­deai pentru prima dată mergând, mișcându‑ți buzele, râzând tăcut pe ecranul desfășurat din sufragerie. Eram surprinși de noi înșine, de gesturile noastre. Era o senzație nouă, fără în­doială, apropiată de cea a oamenilor din secolul al XVII‑lea, când se văzuseră într‑o oglindă, sau a străbunicilor, în fața primului lor portret fotografic. Nu îndrăzneam să spunem nimic despre tulburarea noastră, preferând să‑i privim pe ceilalți, părinți, prieteni, pe ecran, mai asemănători cu ceea ce erau deja pentru noi. Să îți auzi vocea la magnetofon era și mai înfricoșător. Nu am mai putea uita niciodată acea voce pe care o auziseră alții. Am câștigat în cunoaștere de sine, ne‑am pierdut nepăsarea. În felul de a ne îmbrăca, purtând maiou și saboți, pan­taloni evazați, de a citi (Le Nouvel Obs), de a ne indigna (îm­potriva energiei nucleare, a detergenților în mare), de a accepta (pe hipioți), ne simțeam adaptați timpurilor — de aici certitudinea că avem dreptate în toate împrejurările. Părinții și cei peste cincizeci de ani erau din alte vremuri, in­clusiv în perseverența lor de a dori să‑i înțeleagă pe tineri. Consideram părerile și sfaturile lor pură informație. Iar noi nu vom îmbătrâni.

1. Pick‑up de jucărie cu funcționare automată.