Craig Brown, autorul premiat al cărții Ma’am Darling: 99 Glimpses of Princess Margaret, revine cu o biografie fascinantă, amuzantă și bine documentată despre The Beatles, trupa care a marcat din punct de vedere muzical, și nu numai, frumoșii ani 1960.

The Beatles. O istorie urmărește fuziunea, aparent întâmplătoare, a celor patru elemente-cheie care au alcătuit trupa The Beatles: foc (John Lennon), apă (Paul McCartney), aer (George Harrison) și pământ (Ringo Starr). De asemenea, spune poveștile bizare și adesea nefericite ale oamenilor care au intrat pe orbita membrilor formației, cum ar fi Fred Lennon, Yoko Ono, Maharishi Mahesh, mătușa Mimi, Helen Shapiro, escrocul Magic Alex, John Riley, ciudatul lor dentist, și polițistul Norman Pilcher, dușmanul lor ratat.

John Updike i-a comparat cu „soarele care răsare în dimineața de Paște“. Bob Dylan le-a făcut cunoștință cu drogurile. Ducesa de Windsor i-a adorat. Noël Coward i-a disprețuit. J.R.R. Tolkien i-a respins. The Rolling Stones i-a copiat. Leonard Bernstein i-a admirat. Nimeni nu a rămas neatins de muzica The Beatles. Însăși Regina Elisabeta a II-a a spus la aniversarea nunții sale de aur: „Gândiți-vă ce am fi ratat, dacă nu i-am fi ascultat niciodată pe The Beatles.“

Această biografie reprezintă un amestec caleidoscopic de istorie, etimologie, pagini de jurnal, autobiografie, scrisori ale fanilor, eseuri, vieți paralele, liste de petreceri, diagrame, interviuri, anunțuri și povești. Fiecare pagină amintește de efervescența anilor 1960, o epocă senzațională și inconfundabilă.

Cartea a aparut la Editura Nemira, in traducerea Laurei Bălan si o gasiti aici

Fragment Carte: The Beatles. O istorie de Craig Brown

Unu

Doi

Trei

Patru

În costumele lor negre, simple și elegante, cu cravata asortată, Brian Epstein și asistentul lui, Alistair Taylor, coboară cele optspre­zece trepte abrupte spre subsolul din Mathew Street. Lui Brian i se pare întunecat ca un mormânt, umed, rece și mirosind a mucegai. Și-ar fi dorit să nu fi venit. Și el, și Taylor ar fi preferat, mai degrabă, să meargă la un concert de muzică clasică, la Filarmonică, dar curio­zitatea i-a împins aici. Patru muzicieni tineri se vântură pe scenă. Brian îi recunoaște. I-a mai văzut la magazinul de discuri, o mică afacere de familie, de care se ocupă el. Ei sunt băieții care își tot fac de lucru pe-acolo, ca să asculte ultimele discuri și ca să flirteze cu fe­tele, fără cea mai mică intenție să cumpere vreodată un disc.

Între melodii, trei dintre ei fac tot felul de scheme cu chitarele, țipă și curge apa de pe ei, întorcând spatele publicului și prefăcân­du-se că se lovesc unul pe altul. Taylor vede cum Brian face ochii mari de uimire. Taylor însuși resimte momentul ca pe una dintre cele mai șocante experiențe din viața lui – „ca o lovitură în moalele capu­lui“ – și e sigur că și Brian simte la fel.

După concert, Taylor spune:

       — Sunt absolut GROAZNICI!

            — Chiar SUNT groaznici, e de acord Brian. Dar, pe de altă parte, cred că sunt fabuloși. Hai să mergem să-i salutăm!

George e primul dintre Beatleși care-l observă pe bărbatul de la magazinul de discuri apropiindu-se.

            — Salut! Dar ce vânt îl aduce pe domnul Epstein aici, la noi?

2

Alte grupuri au un lider, o vedetă. Artistul tău preferat a fost deja ales de ei, înainte să-l alegi tu. Nimeni nu l-ar alege vreodată pe Hank Marvin în detrimentul lui Cliff Richard, să zicem, sau pe Mike Smith în detrimentul lui Dave Clark.

Dar în cazul celor de la Beatles chiar a existat posibilitatea asta, așa că puteai să-ți alegi favoritul, iar cel pe care-l alegeai, de fapt, spu­nea multe despre tine. Din punctul de vedere al lui Carolyn See, una dintre fanele lor din America, lucrurile stăteau cam așa: „Paul, pen­tru cei care preferau frumusețea androgină; John, pentru cei care prețuiau inteligența și spiritul liber; George, pentru că avea acel ceva inefabil, pe care mai târziu aveam să-l numim spiritualitate; și Ringo, sfântul protector al distrușilor din toată lumea.“

În Liverpool, Linda Grant, în vârstă de doisprezece ani, îl prefera pe Ringo: „Era ceva mai presus de mine“, spunea ea. Și-și amintea că, la școală, „cei care-l plăceau pe Paul erau cei care făceau totul ca la carte. George nu le spunea mai nimic. Iar John îi intimida.“

Ringo era preferat de fetele lipsite de vreo ambiție. Să-l alegi pe el ca favorit impunea de la sine un strop de realism. Și chestia asta func­ționa fără să spui că ceilalți sunt deja luați, ci că, pur și simplu, mai ai și tu o șansă cu toboșarul.

       — Dacă mă întreba cineva care era preferatul meu, spuneam întot­deauna: „O, mie îmi place Ringo!“ își amintește Fran Lebowitz, care a crescut în New Jersey. Îmi place personalitatea lui Ringo Starr. Și acum îmi place. Desigur, la mine la școală nu el era favoritul fetelor. Paul McCartney era de departe alesul. El era cel mai drăguț dintre Beatleși. În cazul meu, a fost probabil dorința de a avea o părere dife­rită de a lor și de-asta l-am ales pe Ringo Starr.

Helen Shapiro avea doar șaisprezece ani și era deja vedetă atunci când Beatles a făcut un turneu împreună cu ea, la începutul anului 1963. La fel ca oricare altă fată, își avea și ea favoritul.

       — John era căsătorit, dar nimeni nu știa asta la acel moment, așa că, alături de alte câteva mii de fete, eram și eu îndrăgostită de el… George era cel mai serios. Câteodată vorbea despre ce avea să facă atunci când va fi bogat și încerca să vadă ce părere am legat de latura financiară a lucrurilor. Dar nu cred că-l puteam ajuta cu ceva. La acel moment, banii încă nu mă interesau. Paul era cel vorbăreț, iar Ringo, cel tăcut.

Pattie Boyd i-a cunoscut pe cei patru după ce a fost aleasă să joace una dintre școlărițele din filmul Hard Day’s Night.

       — La prima vedere, John părea mai cinic și mai obraznic decât ceilalți, iar Ringo, cel mai fermecător. Paul era drăguț, iar George, cu ochii lui căprui, catifelați și părul negru era cel mai atrăgător bărbat pe care-l văzusem vreodată.

Spre deosebire de milioane de alte fane, ceva mai târziu, Pattie a putut chiar să facă o alegere. S-a căsătorit cu el.

Exista un membru Beatles pentru fiecare gust. Ca fan, deveneai cineva alegându-l pe unul sau pe altul dintre ei. Fiecare era personifi­carea unui alt element: John era focul, Paul, apa, George, aerul, iar Ringo, pământul. Chiar și prietenilor lor le plăcea să-i picteze în cu­lorile principale, fiind personalități profund contrastante, ca în ban­curile cu englezul, galezul, irlandezul și scoțianul. Carolyn See nota cum, în Hard Day’s Night, și-a interpretat fiecare personajul: „Paul cel adorabil, John cel inteligent, George cel melancolic și Ringo cel bleg.“

Actorul Victor Spinetti a spus odată această povestioară despre ei. În timpul filmărilor la Help!, în Salzburg, el a făcut gripă și a trebuit să stea la pat.

            — Cei patru Beatles au venit la mine, la hotel, să mă vadă. Primul care a ajuns a fost George Harrison. A bătut la ușă, a intrat și a spus: ,,Am venit să-ți așez pernele. Când cineva e bolnav și stă în pat, tre­buie să aibă pernele înfoiate și bine așezate.“ Mi-a așezat pernele și a plecat. John Lennon a fost al doilea care a venit și s-a plimbat prin cameră de colo până colo, răstindu-se: „Sieg heil, Schweinhund! Au venit doctorii. Ăștia fac experimente pe tine. Sieg heil! Heil Hitler!“ Și a plecat. După asta, a venit și Ringo, s-a așezat pe pat, a luat meniul de la hotel și l-a citit cu voce tare, ca și cum i-ar fi citit unui copil o poveste: ,,Au fost odată ca niciodată trei urși. Mama urs, tata urs și ursul bebe.“ Apoi s-a ridicat și a plecat. Paul a deschis puțin ușa și a întrebat: ,,E contagioasă?“ Da, i-am răspuns eu, la care el a închis ușa și dus a fost. Paul a fost cel pragmatic, ca de obicei. Știa că dacă el sau oricare dintre ei va lua gripa, se vor anula filmările.

Lucrând împreună, Brian Epstein și Alistair Taylor au observat felul diferit în care cei de la Beatles își gestionau veniturile.

       — În fiecare lună, Brian emitea o situație financiară pentru fie­care dintre ei, clară și detaliată, și o sigila într-un plic. Fiecare din­tre ei reacționa diferit. John o mototolea pe loc și o îndesa în buzunar. George arunca o privire. Ringo n-o înțelegea, cu sigu­ranță, și nici măcar nu-și pierdea timpul încercând. Paul era cel care o deschidea cu atenție, se așeza undeva, în colțul biroului, și ore întregi o studia meticulos.

Pe măsură ce s-au maturizat, diferențele dintre caracterele lor s-au ascuțit. Era de parcă vântul s-ar fi schimbat și fiecare ar fi rămas blo­cat în direcția în care fusese surprins ultima oară. Rugați să dea câ­teva idei de personalități celebre, care să fie incluse pe coperta albumului „Sgt. Pepper“, George a sugerat câțiva guru indieni, Paul a ales o mare varietate de artiști, de la Stockhausen la Fred Astaire. Sugestiile lui John au fost mai degrabă în zona macabră sau stranie: Marchizul de Sade, Edgar Allan Poe, Isus și Hitler. Iar Ringo a spus că va fi de acord cu ceea ce vor dori ceilalți.

Desigur, formația Beatles s-a învârtit în jurul personalităților con­trastante ale lui Paul și John. Inginerul lor de sunet, Geoff Emerick, i-a privit pe amândoi la lucru.

       — N-ar fi putut exista doi oameni mai diferiți. Paul era meticulos și organizat, avea tot timpul o agendă cu el, în care nota metodic ver­suri și schimbări de coarde, cu scrisul lui de mână ordonat. Spre deo­sebire de el, John părea să trăiască într-un haos total: căuta tot timpul câte o bucățică de hârtie pe care notase o idee în grabă. Paul era ge­nul care comunica totul foarte ușor; în schimb, John nu-și putea arti­cula ideile. Paul era cel diplomat; John era rebel. Paul era genul care vorbea încet și aproape prea politicos; John vorbea tare și uneori pu­tea fi grosolan. Paul era dispus să petreacă ore întregi lucrând la ceva; John era nerăbdător, tot timpul gata să se apuce de altceva. Paul, de obicei, știa exact ce-și dorea și se supăra adesea când era criticat; John era mult mai deschis să audă ce aveau și alții de spus.

John era dificil, complicat și tăios; Paul era liniștitor, plăcut. Dar existau și oameni care detectau un soi de tenacitate, poate chiar ceva egocentrism în spatele farmecului lui Paul.