Narine Abgarian s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului ar­mean. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului).

 Romanele și volumele sale de povestiri au impus-o drept una din cele mai importante voci ale literaturii ruse actuale; dintre acestea, amintim: Ponaehavșaia (Imigranta, 2011), Liudi, kotorîe vsegda so mnoi (Oameni care sunt mereu cu mine, 2014), carte nominalizată la Premiul Bolșaia Kniga, Zulali (2016), ecranizare în 2021, Liudi nașego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Dalșe jit (Să trăiești mai departe, 2018). A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a bestsellerului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon (Humanitas Fiction, 2023), roman câștigător al Bolșaia Kniga – Premiul cititorilor, devenit, de asemenea, bestseller, iar în 2022, volumul de povestiri Molceanie țveta (Tăcerea culorii). În 2015, lui Narine Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. În 2022 s-a mutat din Rusia în Armenia natală, iar în prezent își împarte timpul între Armenia și Germania.

(Foto Anna Danilova)

Narine Abgarian – Simon

Cartea a aparuit în Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu © Humanitas Fiction 2023 și o găsiţi aici

Traducere din rusă de Luana Schidu

A lăsat eșarfele la magazinul de bijuterii. Proprietarul – un giuvaiergiu înalt, cu barba sură și sprâncenele negre, care amintea foarte tare de Sean Connery, îi plăcea enorm. Judecând după privirea admirativă cu care a petrecut-o, pesemne că nici ea nu-i era indiferentă. Susanna adunase cu grijă informații despre el și aflase că e însurat și are doi băieți. Cel mai mare reușise să treacă în Rusia și să-și facă o familie, iar nu demult o chemase pe mama lui, ca să-l ajute cu copilul nou-născut. Tatăl și fiul mai mic rămăseseră singuri – e drept, nu pentru multă vreme: soția urma să se întoarcă la sfârșitul toamnei. Tatăl făcea bijuterii de argint uimitor de frumoase, fiul îl ajuta, și o înlocuia și pe vânzătoarea prăvăliei, care trebuia să lipsească de câteva ori pe zi, ca să se ocupe de mama ei țintuită la pat. Povestea vânzătoarei a mișcat-o pe Susanna. Bijutierul părea să fie un om cinstit și cumsecade. Altul și-ar fi găsit de mult o altă angajată, dar el n-a încercat să scape de ea. Susanna nu se îndoia că, în locul lui, ar fi procedat exact pe dos. Cu mulți ani în urmă își interzisese să se lase condusă de sentimente și de atunci nu se mai pierduse niciodată în cumpăniri între o judecată corectă și compasiune. Sângele ei rece se înrudea cu disprețul evident, detașarea – cu indiferența. Soțul ei o tachina uneori că ar fi ieșit din ea un excelent agent al forțelor speciale. „Ți-ai ruina departamentul, fiindcă ar fi nevoit să-ți dea prime nesfârșite pentru serviciul exemplar!“ Pe Susanna glumele lui n-o supărau, era destul de cinstită ca să-și recunoască defectele. Și destul de indiferentă ca să nu sufere de mustrări de conștiință.

Prima dată a fost la bijutier la începutul verii. Fetele scotociseră în cufăr, găsiseră cutia ei cu bijuterii demodate, probaseră mărgelele și brățările de plastic și descoperiseră chiar la fund nasturele de os. Noroc că nu-l aruncaseră, ci i-l aduseseră Susannei. Aceasta l-a pus în buzunărașul genții și a doua zi, în drum spre casă, a trecut pe la atelier.

— E singura amintire pe care o am de la mama. Aș vrea s-o transform într-o podoabă, i-a spus ea bijutierului.

Acesta a luat grijuliu, cu două degete, nasturele din palma ei.

— Și ce-ați dori să fac din el?

— Un inel sau un pandantiv. Cum credeți că e mai bine. Am totală încredere în gustul dumneavoastră, a răspuns ea, zâmbind.

Îi stătea foarte bine când zâmbea. Sublinia fiecare rid, fiecare cutișoară a feței, dar asta n-o îmbătrânea, ci dimpotrivă. Susanna cunoștea foarte bine această proprietate a zâmbetului ei și îl punea întotdeauna la treabă când voia să placă bărbaților. De altfel, nici nu era nevoie de mare efort: arăta la fel de bine ca întotdeauna, și, la cei patruzeci și opt de ani, părea considerabil mai tânără. Cu anii, frumusețea ei devenise discretă și melancolică, îi pălise strălucirea vie a ochilor și i se ascuțiseră trăsăturile feței, părul i se închisese la culoare și încărunțise vizibil la tâmple, dar până și firele albe o întinereau în mod miraculos: părea că încheiase un pact cu timpul și el o cruța, încetinindu-și curgerea ireversibilă.

În ziua stabilită, proprietarul magazinului nu era acolo. Susanna s-a întristat, dar n-a lăsat să se vadă. Vânzătoarea a scos solemn o cutiuță de catifea, dar n-a deschis-o. În schimb, punând-o pe vitrină, a invitat-o cu un gest al mâinii: deschideți-o dumneavoastră. Susanna a deschis cutiuța și nu și-a putut reține o exclamație de uluire: bijutierul făcuse imposibilul, transformând vechiul nasture de os într-o adevărată operă de artă. Îl acoperise cu lac și îl împodobise cu niște firicele aproape insesizabile de argint. Acolo unde fuseseră găurelele cu marginile tocite până la transparență, luceau acum trei perle baroce, într-o montură aerisită. Nasturele era încadrat de o margine neregulată de argint patinat, care dădea întregii construcții o noblețe discretă.

Susanna și-a pus inelul, a întins mâna și l-a admirat. În ciuda dimensiunilor considerabile, era uimitor de ușor și aproape nu se simțea pe deget.

— Parcă m-aș fi născut cu el, a mărturisit ea. 

Fata numai că n‑a țopăit de bucurie.

— Ah, ce bine! Nu vă închipuiți cât s‑a chinuit. S‑a dat de ceasul morții până a ajuns la varianta finală. Opt au fost!

— Ce opt? s‑a smuls Susanna din contemplare.

— Opt variante! S‑a sleit de puteri și ne‑a sleit și pe noi tot alegând. Tare mult și‑a dorit să vă placă!

Chipul drăguț al vânzătoarei strălucea de o bucurie sinceră, obrajii îi erau năpădiți de o rumeneală ușoară, ca de piersică. Susanna și‑a imaginat‑o cum de mai multe ori pe zi dă fuga acasă, cum își schimbă mama imobilizată, spălându‑i și ungându‑i trupul cu alifie împotriva escarelor, cum o hrănește, îndurându‑i răbdătoare mormăielile nemulțumite, cum pune la muiat lenjeria murdară, ca s‑o spele și s‑o atârne la uscat seara, și‑apoi, trăgând adânc aer în piept, se întoarce la lucru.

— Sunteți căsătorită? a întrebat‑o ea.

Fata a scuturat din cap: nu.

— Mi‑aș fi dorit ca soția fratelui meu să fie ca dumneavoastră.

Cuvintele i‑au zburat de pe buze înainte ca Susanna să‑și dea seama ce spune. Și‑a scos repede inelul, l‑a pus în cutiuță și, fără să‑și ia rămas‑bun, a țâșnit afară din magazin.

În dimineața scandalului, ieșind din prăvălia de suveniruri, ea s‑a îndreptat mai întâi către pavilioanele cu tarabe, gândindu‑se cui să lase eșarfele. Bijutierul fuma, sprijinit cu umărul de tocul ușii atelierului, și sorbea dintr‑o ceșcuță de cafea răcită. Ea a ridicat mâna și și‑a fluturat degetele, arătându‑i mândră inelul. El a râs și, parcă pregătindu‑se să bea în sănătatea ei, a ridicat ceșcuța mai sus de cap.

— Îmi dați și mie una? l‑a rugat ea.

— Sigur!

Susanna a intrat în atelier, a privit spațiul mic, plin de tot felul de unelte și mirosind puternic a amoniac, sulf și ceară topită, și a strănutat de câteva ori.

— Mirosul, din păcate, nu dispare, i‑a explicat bijutierul pe un ton de scuză, scoțând de sub masă un taburet de lemn tapițat cu o catifea decolorată. Luați loc.

— E alergie, a oftat ea, s‑a așezat și, în timp ce el a făcut cafeaua, i‑a povestit totul, amărâtă, cu totul neașteptat pentru ea: despre scandalul de dimineață, despre cât de mult era nevoită să muncească, despre soacra veșnic nemulțumită și soțul suferind de dureri crunte la coloana vertebrală.

— Doctorii ce spun?

— E un caz complicat, nu vor să‑l opereze. Ne sfătuiesc să‑l ducem la Moscova. Dar asta înseamnă niște cheltuieli de neconceput pentru noi.

— Îmi închipui!

Ea l‑a admirat pe furiș cum toarnă încet cafeaua din ibricul cu gât îngust în ceșcuță, străduindu‑se să nu dea pe dinafară, cum desface borcănelul cu fursecuri, cum presară cărbune pe masa cu instrumente și apoi o șterge cu o cârpă umedă.

După ce și‑a primit cafeaua, ea i‑a mulțumit și l‑a încredințat că o bea repede și pleacă, să nu‑l țină din treabă. El a protestat: „Nu vă grăbiți, mă mai odihnesc și eu. Mai bine arătați‑mi lucrările dumneavoastră.“

Susanna i‑a întins geanta. El a scos câteva eșarfe, le‑a despăturit, le‑a privit cu atenție și le‑a lăudat.

— Dumneavoastră ați inventat desenele?

— Nu. Mi‑au rămas niște șabloane… ca amintire.

— De la cine? De altfel, nu contează. Ce‑ar fi să lăsați eșarfele la noi? Cred că o să le vindem repede.

Susanna a dat să refuze, dar el i‑a retezat‑o:

— E un motiv ca să vă văd mai des.

Ea s‑a fâstâcit. Încercând să‑și bea cafeaua dintr‑o înghițitură, s‑a înecat cu zațul și a început să tușească. El i‑a turnat apă, a bătut‑o pe spinare. Ea a icnit – el nu‑și calculase forțele și lovise mai tare decât intenționase.

— De frică! s‑a scuzat el.

Ea a dat din mâini liniștitor: Totul e‑n ordine.

Casa ei era departe, dar Susanna a hotărât să meargă pe jos. Încerca să se țină la umbră și se gândea la cât de puțină iubire avusese parte în viață. Mama ei îl avusese pe tatăl ei, el pe ea. Apoi el își găsise o altă femeie, cu care trăise fericit până la sfârșitul zilelor. Mătușicile o avuseseră pe bunica. Mătușica mai tânără îi supraviețuise maică‑sii cu câțiva ani și murise de o banală răceală. Medicii nu puteau pricepe cum de se întâmplase așa ceva, dar Susanna știa: nu de boală pierise, ci pentru că existența ei nu mai avea sens. Cele două persoane importante din viața ei, mama și sora mai mare, se odihneau în pământ, și ea le‑a urmat, profitând de prima ocazie ivită.

Fratele ei, singurul care o iubise cu adevărat pe Susanna, nu se născuse pentru viață. Ea știuse asta și‑l ocrotise cât îi stătuse în puteri. Dar să‑l salveze nu putuse.

Avusese o prietenă, dar aceasta o trădase. Avusese un iubit cu care urma să trăiască o sută de ani și să moară în aceeași zi, dar el o părăsise. Susanna nu‑l iertase, dar nici nu‑i purta pică. Nu că ar fi crezut neapărat în destin, dar nu se îndoia că ce ți‑e scris în frunte ți‑e pus. Ei, pesemne, îi fusese sortit să se despartă de Simon, iar apoi, după șase ani, să fie din nou cu el, ca, trăind aproape un an sub același acoperiș, să se despartă iar, de data asta pentru totdeauna.

Îl iubea cu adevărat, cu un fel de sentiment rănit, feroce. Zbura de la serviciu acasă, cu sufletul la gură, ca să apuce să pună masa înainte de venirea lui. Nu se îndepărta de el nici cu un pas, îl îmbrățișa, îl ținea de mână, îl mângâia și‑l săruta. Se și spălau împreună întotdeauna, ea îi adora trupul gol, umerii frumoși, mâinile puternice, tălpile late, solide. Erau amanții perfecți, potrivindu‑se precum detaliile unei construcții fără cusur. Când ea expira, el inspira, când ea murea de cald, el simțea răcoare. Conviețuirea era singura stare posibilă pentru ei, când erau separați li se părea că se sufocă.

Simon s‑a mutat la ea imediat după înmormântarea fratelui său. Melania a plâns și‑a făcut scandal, nelăsându‑l să‑și ia lucrurile, iar când a înțeles că nu‑l poate reține, s‑a întins pe prag. El a pășit peste ea și a ieșit. În cei patru ani de căsnicie copiii încă nu‑și făcuseră apariția – și nici iubirea. Simon începuse deja să aibă aventuri trecătoare, ducându‑și nevasta la disperare. Nu se obosea să țină seamă de sentimentele ei. O luase de nevastă pentru că se culcase cu ea – Melania, îndrăgostită de el, făcuse totul ca să‑l lege de ea. De fapt, nu‑i promisese c‑o s‑o iubească și nu se simțea obligat față de ea. Se străduia din greu să‑i fie o soție bună, dar nu reușise niciodată să ajungă la inima lui. Poate că, dacă ar fi avut copii, relația lor ar fi fost mai strânsă, dar nu rămânea însărcinată. Susanna era încredințată că ea e motivul. Nu, nu‑și blestemase fosta prietenă și niciodată nu‑i dorise răul, dar nici nu se îndoia că tuturor, absolut tuturor ne e dat să plătim un preț pe măsura faptelor noastre. Melania o trădase, și prețul trădării ei era o viață de familie lipsită de bucurie, fără copii.

Peste ani, gândindu‑se la vremurile fericite pe care le trăise cu Simon, Susanna se convingea tot mai tare că întoarcerea lui o salvase de nebunia în care ar fi alunecat inevitabil dacă ar fi rămas în casa părintească. După moartea fratelui său aproape că se dezvățase să doarmă, tresărea la orice zgomot și își petrecea nopțile în încercări nereușite de a ațipi măcar. Orice putea s‑o trezească: picăturile de ploaie care cădeau pe pervaz, sunetele scoase de o bufniță sau cântecul liniștitor al greierilor, care‑i adormea până și pe locuitorii nocturni ai lumii. Susanna își făcuse niște dopuri de vată pentru urechi, dar n‑o ajutau cine știe cât. Își luase obiceiul să stea întinsă pe partea stângă, cu fața la perete, fiindcă, dacă se întorcea spre fereastră, i se părea că vede printre cutele perdelei silueta bunicii și că‑i aude șoaptele veninoase nesfârșite. Deseori, aflată între somn și veghe, se găsea încuiată în pivnița aceea și, trezindu‑se, plângea în hohote, retrăind totul și neștiind cum să iasă din abisul în care o aruncase viața.

Simon a fost pentru ea o adevărată salvare – cu el a învățat să adoarmă. La început, după ce se tot sucea de pe‑o parte pe alta, ieșea din cameră, ca să nu‑l trezească. Dar el se ridica imediat și se ducea s‑o caute. Ea făcea un ceai de mentă, și îl beau împreună, așezați pe sofa. Se făcea ghem în brațele lui, el o mângâia pe păr și vorbea cu ea tihnit de­spre lucruri care s‑o distragă.

Odată, ea i‑a mărturisit că nu știuse niciodată să deseneze, dar își dorise mereu. A doua zi el a cumpărat creioane, vopseluri și blocuri de desen, și acum, când nu putea să doarmă, desenau. Mai exact, el desena, ea încerca destul de stângaci să copieze după el, iar apoi, punând creionul deoparte, îl urmărea cu răsuflarea tăiată cum redesenează ustensilele de bucătărie, redându‑le și cea mai mică protuberanță ori crăpătură, și cel mai mic detaliu, oricât de neînsemnat. El îi explica tehnica desenului, dar ea clătina din cap: nu vezi, nu sunt făcută pentru asta. Atunci el începea să facă un contur și o punea să coloreze cu creioane sau acuarele. Ea mișca cu sârg pensula, dând viață sâmburilor transparenți de rodie și jumătăților de caisă. Peste ani, când va fi nevoită să ia asupra ei întreținerea familiei, ea va găsi acele naturi moarte pe care i le desenase el și le va copia pe țesături de mătase. Primele lucrări vor ieși neajutorate, ca făcute de un copil, dar, amintindu‑și lecțiile lui Simon, se va strădui foarte tare și încetul cu încetul va deveni pricepută. Eșarfele îi vor ieși uimitor de repede, pentru că ea se va dovedi a face parte dintre acei oameni care nu doar simt, ci știu și să redea culoarea. Deseori, desenând, ea își va trece mâna prin aer. Privită dintr‑o parte, va părea că trage, ca o țesătoare de covoare, firele de diferite culori și le mută pe mătase în singura ordine posibilă.

Simon nu doar i‑a încălzit sufletul. El avea acea rară calitate reconfortantă, proprie numai copiilor și bătrânilor: în prezența lui fantomele trecutului se îndepărtau în mod ciudat, și uneori era de‑ajuns o singură atingere a lui ca inima să i se liniștească și grijile să i se împrăștie.

— Probabil că ar fi ieșit din tine un doctor bun. Păcat că n‑ai făcut medicina, îi șoptea câteodată Susanna.

El ridica din umeri:

— Într‑un fel, chiar a ieșit din mine un doctor, numai că nu vindec oameni, ci case. Și s‑a încruntat: ce patetic sună!

La vremea aceea, însușindu‑și meseria de zidar, el începuse să ia încetul cu încetul comenzi. Lucra încet, dar conștiincios, câștiga bani frumoși, așa că plănuia ca peste un an‑doi, după ce mai căpăta experiență, să rămână doar cu jumătate de normă la șantier și să se ocupe mai mult de comenzile personale.

— Mai întâi reconstruim casa ta, îi promitea el Susannei.

Ea se împotrivea: mai întâi construim o altă locuință și plecăm de aici.

Au reușit să‑și plănuiască din nou viitorul, remobilându‑l fără șovăire cu tot ce visaseră mai demult: trei copii, o casă mare și confortabilă, o sută de ani fericiți.

— De data asta totul va fi cu siguranță altfel, nu se îndoia el.

Ea nu‑l contrazicea, dar nu se grăbea să rămână însărcinată – trebuia să aștepte divorțul, pe care Melania îl refuza.