Anul acesta Festivalul Internațional de Film Independent ANONIMUL aniverseaza 20 de ani. Editia aniversara o are ca invitata speciala pe japoneza Naomi Kavase, una dintre cele mai importante regizoare asiatice ale momentului.

De-a lungul anilor, festivalul Anonimul a fost un prilej pentru a intalni unii dintre cei mai mari regizori ai lumii, castigatori de Oscar (Istvan Szabo) sau premiati la Cannes (Michel Franco, Park Chan-wook, Nuri Blinge Ceylan). Prima editie a festivalului a beneficiat de participarea regizorului britanic Peter Greenaway.

Desfasurat in complexul Green Village din Sfantu Gheorghe, festivalul a schimbat viata comunitatii: a fost construit un cinematograf cu 2 Sali in complex, exista un ecran urias pentru proiectiile in aer liber, mii de turisti ajung in perioada festivalului in oraselul unde Dunarea se intalneste cu Marea Neagra si, adesea, sunt cazati nu doar in camping sau complex ci si in mini pensiunile din casele localnicilor care devin si mini restaurante cu mancare locala pentru multi turisti.

Festivalul a fost cu un pas inaintea vremurilor avand o sectiune dedicata filmelor facute de actrite care au trecut in spatele camerei, precum si dezbateri despre cum femeile din Romania isi pot gasi propria voce in aceasta industrie.

Chiar si la editia aniversara din 2023, festivalul are filme care prezinta munca unor femei care fac switch catre regie – Dana Rogoz care are in competitie scurt metrajul La Distanta, scriitoarea si scenarista Cecilia Stefaneascu (cea care a scris impreuna cu Tudor Giurgiu scenariul celui mai recent film al sau, Libertate) cu scurt metrajul “Sa pastram distanta”, sau actrita Carla Maria Teaha prezenta in festival  cu documentarul „De ce ma cheama Nora, cand cerul meu e senin” despre poeta si scriitoarea Nora Iuga.

In randurile urmatoare veti afla povestea unuia dintre cei mai premiati regizori mexicani ai momentului, Michel Franco, si veti descoperi ca oricat de mare ai fi, oricat de multe premii ai lua, bucuria ta adevarata va veni de la cei apropiati. E o poveste emotionanta despre un om care vrea sa arate lumii – prin povesti socante, care te bantuie – dragostea din fiecare familie. Interviul a fost realizat de Cristina Bazavan in 2017 la prima vizita in Romania a lui Michel Franco, intre timp regizorul a revenit in Romania si a fost membru in juriul TIFF in acest an.

In ultimii ani, regizorii mexicani au cucerit lumea si daca e sa spun doar cateva nume dintre veterani – Alfonso Cuaron, Alejandro Gonzales Inarritu, Guillermo del Toro, Carlos Reygadas – intelegeti exact cum stau lucrurile. In partea super comericiala a filmului, mexicanii se pot lauda cu castigarea Oscarului pentru cel mai bun regizor in doi ani consecutivi – Curan pentru Gravity, urmat de Inarritu pentru Birdman, iar in partea mai „arty” a lucrurilor la festivalul de la Cannes au fost ceva premii date mexicanilor.

Poate cel mai rasfatat dintre premiatii de la Cannes, Michel Franco (primele sale 4 filme au prezente in selectie la Cannes) a fost invitatul special al Festivalului de film Anonimul, editia 2017, iar spectatorii au putut sa-i vada toate filmele si sa discute pe larg cu el la un masterclass.

Filmele lui Franco sunt tulburatoare si vorbesc despre disfunctionalitati sau traume din interiorul familiilor, dar ceea ce face Franco e sa puna emotiile oamenilor intr-o oglinda foarte fina, chiar daca uneori e frustra, pentru a-ti arata cum si de ce gandesc personajele in felul in care e ghidata actiunea.

Inainte de a citi cele de mai jos e important de stiut ca Michel Franco are 2 surori, cea mica face filme documentare si au lucrat impreuna la un proiect in care au imbinat realul cu fictiunea intr-o poveste despre copiii strazii.

Ce e special in familia voastra de faceti film si tu si sora ta?

Probabil ca surorii mele nu i-ar placea sa spun, dar cum nu e aici, am sa o spun: nu cred ca sora mea ar fi facut filme daca nu incepeam eu. Pentru ca atunci cand am inceput sa ma gandesc sa fac filme, pe la 16-17 ani, ea avea 11 ani si nu mai era nimeni in familie care sa se gandeasca la asa ceva.

Tatal meu nu are nicio legatura cu artele. Vine dintr-o familie foarte conservatoare. Tata face costume pentru barbati. El si mama s-au casatorit cand avea 23 de ani, iar ea avea 18. Tata venea dintr-o familie foarte saraca, a reuntat la scoala cand avea 12 ani. Era cel mai mare dintre cei 7 frati asa ca trebuia sa munceasca ca sa-si ajute familia. Mama era cea mai mica dintr-o familie cu 7 frati, si familia ei era foarte saraca. Nu erau intelectuali in familia noastra, nu erau artisti, nu era nimic, dar chiar si asa am avut modele frumoase.

Imi amintesc din copilarie ca tata citea mereu cate o carte si chiar intentiona sa scrie una, dar nu era un intelectual, nu transmitea niciodata lucrurile intr-un mod foarte rafinat, ci frust, exact. Obisnuiesc sa spun ca el a plecat de la 0 a ajuns la 10, in termeni de business. Il admir enorm pe tata.

Dar i-am spus ca nu pot sa stau la acelasi nivel ca el, ca imi doresc sa fac mai mult decat a facut el, mi-a dat oportunitatea sa invat si am avut libertatea sa aleg ce vreau sa fac in viata cu tot ce am acumulat. Iar  datoria mea de fiu al lui e sa urc de la 10 la 100.

Si totusi de ce te-ai dus sa studiezi comunicare si nu regie?

De la inceput am fost foarte ambitios si am vrut sa fac ceva diferit chiar si in studii. Am studiat comunicarea pentru ca sunt doar doua scoli de film in Mexic. De multe ori nu te accepta decat daca ai facut ceva in lumea filmului, asa ca multi student au in jur de 28 de ani cand ajung sa intre la aceasta facultate. Examenul e foarte dur si se spune ca profesorilor de acolo le place sa-si umileasca studentii, sa-i intrebe  lucruri stranii.

Chiar daca as fi dat examen acolo, n-as fi intrat pentru ca nu ma incadram profilului. In plus nu m-am simtit niciodata parte din lumea intelectuala si nici macar nu stiu exact ce e in aceasta scoala, doar am auzit povesti. M-am gandit ca daca fac comunicare pot sa lucrez in publicitate, dar nu mi-am placut deloc. In publicitate regizorul e doar inca unul din echipa pentru ca, de fapt, el trebuie sa ia in calcul opiniile tuturor celor implicati.

De asta ai ajuns sa faci videoclipuri?

Am facut cateva videoclipuri, mai ales pentru un prieten, Felix da Housecat, un DJ american care mi-a dat libertatea sa fac orice voiam…

Dar nu era chiar ceea ce as fi facut o viata pentru ca atunci cand faci un videoclip trebuie sa servesti unui scop, sa insotesti o muzica. Nimic nu se compara cu a-mi crea si am produce propriile mele povesti.

Unora le place sa regizeze, sa dea indicatii sa filmeze pe set. Mie nu-mi place sa filmez. Imi place sa scriu povestea si sa o fac sa devina realitate, imi place partea conceptuala.

Dar sa filmezi, pentru mine, e oribil

Pentru ca iti faci viata grea alegand sa filmezi cronologic si te intorci la locatii dupa cum se schimba povestea, in loc sa tragi tot ce ai de tras o data in acelasi loc.

Nu-mi fac viata mai grea daca filmez cronologic, din contra, imi ajut firul narativ si actorii. Si am invatat sa ma ocup de productie ca sa am cele mai mici preturi. Producatorii sunt obisnuiti sa cheltuie o gramada de bani pentru o locatie o singura zi. Managerul de locatie o cauta si negociaza, toti vor sa faca un business… Eu am eliminat partile astea din echipa, fac eu negocierea, caut locuri normale si le spun proprietarilor ca as vrea sa filmez acolo. Si obtin mereu mai putini bani.

Toate filmele tale vorbesc despre chestiuni grele din interiorul unei familii. Ramanand la familia ta…

Vrei sa stii daca sunt in familia mea chestiuni grele? Sigur ca sunt, in orice familie sunt…

Nu nu, nu vreau sa fiu atat de indiscreta. Voiam doar sa stiu ce reactii au avut parintii tai cand au vazut filmele…

Parintii mei au divortat cand eu aveam 18-19 ani. Si ca orice divort n-a fost unul dragut. A fost foarte greu pentru mine. Pentru multi ani mama si tata nu si-au mai vorbit.

Cand am avut primul film in Cannes in 2009, toata lumea a fost foarte fericita pentru ca nimeni se gandea ca la primul meu film am sa fiu selectionat la Cannes. Asa ca surorile mele au decis ca vin sa ma vada, dar acolo la Cannes am avut bucuria sa vad ca si parintii mei decisesera sa vina. Calatorisera impreuna dupa multi ani, au luat cina impreuna si, dupa festival, au mers la Paris au vazut un meci la Roland Garros.

Intr-un fel e amuzant ca am facut un film atat de dur despre familie si mi-am adus familia impreuna, din nou, dupa multi ani. Dar a fost cel mai frumos premiu pe care puteam sa-l primesc pentru munca mea.

Si acum e o traditie. Muncesc sa am mai multe filme la Cannes, pentru ca ei vin impreuna sa-mi vada filmul. (rade)

Dar pentru ca ai facut 4 filme si toate au fost la Cannes, cand incepi un proiect nou simti o presiune stiind ca vei fi judecat?

Nu simt nicio presiune cand ma apuc sa fac alt film si sa-ti spun de ce. Daca as fi asteptat 5-6 ani intre filme, poate ca ar fi fost o presiune. Daca as fi lasat mai mult timp intre filme, probabil ca mi-ar fi fost frica sa fac ceva diferit. Poate ca mi-as fi spus “hai sa ma intorc la ce stiu ca merge”

De fapt, fiecare film pe care-l fac este o reactie la filmul precedent, Chronic are putine replici pentru ca Lucia are foarte multe, April are din nou multe replici pentru ca venea dupa Chronic.

Ce scriu acum e o reactie de la April’s Daughter, dar nu la premiu. Niciodata nu ma gandesc la premiu sau la oamenii care m-ar putea aprecia. Intotdeauna stiu care va fi urmatorul film, inainte de a-l termina pe cel la care lucrez. Stiu exact ce vrea sa fac si de ce, chiar daca se chimba foarte foarte mult pe parcursul procesului de scriere.

Pentru ca ai amintit de Chronic, am citit ca urmatorul tau film va fi din nou cu Tim Roth in distributie. E adevarat?

Vorbesc constant cu Tim Roth despre a lucra din nou impreuna. Ne tot spunem ca trebuie sa gasim doua saptamani linistite, sa oprim telefoanele si sa lucram impreuna. N-am apucat.

Dar asta nu inseamna ca nu e posibil sa fie in viitorul meu film. Inca scriu la scenariu si e posibil sa scriu ceva pentru el, chiar daca vom filma in Mexic. Desi, e important sa spun asta: nu voi sacrifica povestea doar de dragul de a-l avea pe Tim Roth in film. Dar in viitorul film ar putea fi, are sens sa fie acolo dupa cum e povestea.

Ce vreau sa adaug ca e foarte frumos la Tim faptul ca accepta orice ii ofer sa joace.

Pentru o persoana care a studiat comunicare, a facut publicitate si videoclipuri, care face filme super distribuite international, am fost uimita sa vad ca nu ai cont de facebook, ca twiterul nu mai up datat de multi ani…

Am avut candva facebook si l-am inchis, iat contul de twitter nu-l mai folosesc de 5 ani.

Facebook-ul ma distragea foarte mult. Imi place comunicarea adevarata, conversatia cu doi oameni fata in fata. Incerc sa elimin orice altceva.

Procesul de scriere – care e cel mai important pentru mine – e o actiune foarte introspectiva. Imi place partea aceea introspectiva, chiar daca sunt o persoana foarte sociabila. Imi plac oamenii si sa petrec timp cu ei. In schimb nu-mi place contactul virtual cu oamenii si nu-mi place sa petrec timp mult conversand cu oameni pe care nu-I stiu. Oameni care adesea tot ce vor sa faca este sa te provoace, si spun lucruri rele.

Si ma distrag de la ce fac. E foarte greu sa-mi gasesc concentrarea. Cand gandesc si scriu la un scenariu e ca procesul de meditatie. Nu meditez, nu fac yoga si nu sunt religios, dar cand oamenii vorbesc despre meditatie, le spun adesea – e cam la fel cu procesul de scriere. Pentru ca atunci cand scriu devin obsedat de poveste, de structur ei, de implicatiile ei si inlatur orice alt gand din mintea mea.

Asa ca nu vreau sa stric aceasta concentrare cu twitter sau Instagram. In plus, orice vreau sa spun pun in filmele mele.

Aici la Anonimul te-am vazut conversand des cu tineri care voiau sa-ti stie parerea despre ideile lor in cinema. Ce sfat i-ai da unui tanar care vrea sa incerce sa faca film?

Pentru mine la inceput totul a fost greu dar in acelasi timp nu am stat sa analiz cat de greu imi e. Am mers pe incercari. Si tata mereu mi-a spus – nu e realistic sa vrei sa fii regizor, dar esti tanar, incearca, greseste si apoi treci sa faci o meserie.

Vorbele acestea nu m-au descurajat ci m-au facut constient ca atunci cand esti tar e mai usor sa faci lucruri pentru ca ti se permite sa gresesti.

Asa ca sfatul pe care l-as da tinerilor este “nu va ganditi ca aveti mult timp in fata pentru ca sunteti tineri. Trageti tare si incercati sa faceti cat mai multe acum cand sunteti tineri pentru ca vi se va permite sa gresiti.”

In plus cand esti tanar si oamenii vad ca incerci sa faci ceva iti deschid usile si se uita intelegatori la tine. Cand ai 30-35 ani , esti tot tanar, dar oamenii deja incep sa se uite la tine intr-un mod mai analitic.

Asa ca sfatul meu e asta “sa aiba curaj sa faca multe lucruri chiar daca stiu ca la unele vor gresi. Pentru ca vor invata din ele”