Interviu. Dana Rogoz, prezenta in Festivalul Anonimul, ca regizoare cu scurt metrajul „La distanta”. „Sunt in faza in care nu mai incerc sa conving pe nimeni de nimic”
Pe Dana Rogoz o stiti din serialele de televiziune, din productiile independente de teatru si, multi tineri, ii stiu activitatea din social media.
In ultimii ani, cariera artistica a Danei a fost pe o panta ascendenta (a jucat intr-o comedie romantica cu distributie internationala (V lete ti poviem), a avut rolul principal in MO, un lung metraj regizat de Radu Dragomir, unde l-a avut alaturi pe Razvan Vasilescu, are la unteatru cateva productii cu mare succes la public (Domnisoara Iulia, Proff, Masacrul).
In curand o vom vedea in noul serial ProTv, Groapa, iar zilele acestea este prezenta in Festivalul de film Anonimul cu un scurt metraj pe care l-a scris si l-a regizat, „La distanta”.
Am vorbit cu Dana Rogoz despre felul in care-si construieste cariera, despre ritmul alert al vietii ei si despre trecerea de la actorie la regie.
Cat e fictiune si cat e real din scenariul scurt metrajului tau? Si voi, ca familie, v-ati luat o casa la Viscri, la un moment dat personajul interpretat de Andreea Vasile vorbeste cu sotul ei si-l numeste Radu – ca pe sotul tau
In primul rand, exact ca personajul principal interpretat de Andreea Vasile, Radu si cu mine am cautat o casa in zona Transilvaniei, timp de multi ani la rand. Casa care apare in film si pe care personajul Andreei si-ar dori sa o cumpere este, de altfel, chiar casa noastra. Si apropo de acest detaliu, si noi, exact precum ea, am idealizat mult procesul renovarii… Scenariul atinge tema integrarii persoanelor din mediul urban in cel rural si vorbeste despre un fenomen pe care nu numai ca il urmaresc cu interes de multi ani, dar din care am ajuns sa fac parte, intr-o oarecare masura. Asadar acele referinte personale exista pe de o parte pentru ca scurtmetrajul vorbeste inclusiv despre mine – bucuresteanca aflata in plin proces de renovare a unei case in mediul rural, iar pe de alta parte pentru ca ele imi ancorau cumva povestea mea fictionala in concret, in palpabil.
Mi s-a parut firesc sa construiesc pornind de la cat mai multe elemente care au deja un adevar al lor pentru mine. Am vrut ca numele sa aiba o rezonanta cunoscuta si tot asa. In schimb, povestea in sine/firul nativ e pura fictiune. Adica nici nu pot spune ca am pornit de la o stire sau de la o poveste aflata intamplator, ca barfa.E pur si simplu o fictiune, care chestioneaza dorinta de integrare in mediul rural, privit de cele mai multe ori de la mare distanta.
De ce ai vrut sa faci un scurt metraj pe care sa-l regizezi tu?
Am scris scenariul fara sa am in plan regia. Nu am avut aceasta proiectie cu mine regizor. Desi, cand eram copil, in perioada Abracadabra, am mai regizat 2 scurtmetraje, care au fost proiectate (si chiar premiate) la festivaluri pentru copii. Iar experienta de atunci mi-a ramas intiparita ca fiind una cat se poate de interesanta si provocatoare. Dar, bineinteles, luam totul mai mult ca pe o joaca, miza fiind cu totul alta.
Apoi, in adolescenta, cand imi faceam debutul in lungmetrajul „Dulcea sauna a mortii”, Andrei Blaier – care semna regia – tin minte ca imi spunea ca eu neaparat trebuie sa dau la regie. Si ca voi putea si sa joc ulterior, daca asta imi doresc. Dar eu chiar imi doream doar sa joc, asa ca am urmat cursurile facultatii de Actorie de la UNATC.
Revenind la acest scurtmetraj, l-am scris cu gandul ca poate va dori Radu sa il regizeze. Iar daca nu, se putea foarte bine sa ramana doar un scenariu intr-un folder din calculatorul meu. Dar Radu m-a incurajat foarte mult sa incerc acest drum: „E scenariul tau, e viziunea ta!” mi-a spus si m-a convins. Dar si Claudiu Mitcu (co-producatorul filmului) a insistat sa il regizez eu, iar apoi, treptat, restul echipei care, pur si simplu, a crezut in mine ca pot face asta.
Te exprimi ca actrita de teatru, ca actrita de film, de seriala tv, acum si ca regizoare… Care e miza ta in profesia asta? (stiu ca suna dramatic intrebarea, mai degraba e despre ce vrei sa incerci si sa experimentezi, ce vrei sa construiesti pentru tine in aceasta meserie?)
Cred ca rolul meu e cel de povestitor. Eu iubesc sa spun povesti, de cand ma stiu. Uneori o fac in calitate de actrita, alteori in scris, iar acum – prin regia acestui scurtmetraj – am incercat sa transpun vizual povestea care se incapatana sa creasca in mintea mea de mai bine de 1 an jumate.
Ai in plan si un lung metraj regizat de tine?
Nu, nu am acest plan. Nu am niciun alt scenariu scris, nici de scurtmetraj, nici de lungmetraj.
Momentan ma bucur de fiecare pas pe care il face „La distanta”. Ma onoreaza selectia in competitia oficiala Anonimul. O simt ca pe un soi de validare.
Asa cum ma onoreaza si alte invitatii deja venite de la alte festivaluri din tara si de afara. Scurtmetrajul a avut deja sansa sa isi fi gasit un distribuitor francez, deci exista posibilitatea ca viata lui sa fie mai lunga decat mi-as fi imaginat initial. Si, ca sa revin la intrebarea ta, e drept ca producatorul francez insista sa scriu deja urmatorul scenariu. Iar cerinta in sine e magulitoare, mai ales ca vine din partea unui om care habar nu are parcursul meu artistic de pana acum.
Esti modelul antreprenorial in meserie – ai facut un film de lung metraj – MO – ca actrita in rol principal, cu sotul, regizor… si a parut un mesaj cu “daca voi nu ma luati in filme, creez eu proiectele prin care sa experimentez si sa pun ce am de spus in meserie…”. Asa s-a vazut si din partea ta?
Cu „Mo” a fost diferit. A fost genul de film pe care ni l-am dorit, atat eu cat si Radu, inca de pe vremea in care filmam pentru seriale.
Asadar, Radu cand s-a apucat sa scrie scenariul, ne-a avut de la bun inceput in minte pe Razvan Vasilescu si pe mine. A scris pentru noi. Dar a fost un moment in care eram pe punctul de a renunta la rol, stiind ca exista o presiune uriasa pe umerii lui Radu in ceea ce ma priveste.
Nu ca el nu ar fi avut incredere in mine, dar multi alti oameni din industrie ii sugerau ca – la debut fiind – poate i-ar fi mai convenabil sa aleaga o actrita cu mai mare experienta in zona filmului de autor. Multi dintre ei ma stiau doar din seriale, desi jucam deja in teatru destul de mult. Asa ca i-am spus lui Radu ca poate ar fi mai bine fara mine, ca poate ne intalnim la urmatorul. Dar el a fost foarte hotarat din acest punct de vedere. Radu a fost cel care a privit acest film ca pe filmul nostru, al amandurora, de la bun inceput.
Acea ocazie rara in care amandoi putem spune ceva mai mult. Si adevarul e ca el a avut incredere in mine ca actrita, la fel de mult pe cat am avut eu in el ca regizor.
In schimb in teatru chiar a trebuit sa misc singura muntii. Imediat dupa ce am absolvit UNATC-ul, am continuat cu serialele. Aveam proiecte, dupa proiecte, an dupa an. Iar filmarile nu imi permiteau repetitii pentru niciun proiect de teatru.
M-as fi dus la toate castingurile, dar stiam ca filmarile pentru seriale nu mi-ar fi permis niciodata sa stau 2 luni intr-un teatru, la repetitii. Asa ca abia dupa ce am ramas insarcinata si am cerut o pauza de la PRO, am putut sa ma detasez putin si sa inteleg ce imi (mai) doresc de fapt. Si am realizat ca imi doresc mult sa joc teatru si ca am ratat startul odata cu generatia mea.
Asa ca m-am apucat sa citesc multe piese, sa imi caut roluri pe care as vrea sa le joc, iar apoi am venit eu inspre oameni pe care ii admiram, in mare parte fosti colegi de facultate, sa le propun sa
facem ceva impreuna.
Asa s-a intamplat cu „Jurnalul lui Adam si al Evei” in regia lui Eugen Gyemant, a carui premiera l-am avut cand Vlad avea vreo 6 luni. Eram o echipa foarte mica si toti ma intelegeau cand trebuia sa imi iau o pauza pentru bebe, pentru alaptare sau alte situatii. Apoi tot eu am gasit textul care a stat la baza spectacolului „30+”.
Si tot eu mi-am dorit enorm sa joc rolul lui Catherine din „Proof”, asa ca am mers prima oara catre Marian – pentru rolul tatalui – iar apoi, amandoi, catre Andrei si Andreea Grosu, pe care ii simteam cei mai potriviti regizori pentru aceasta poveste. Deci n-am asteptat sa imi pice niciodata proiectele din cer.
Sigur ca intre timp au inceput sa se lege lucrurile, dar si acum sunt perioade in care simt ca parca am construit in zadar, ca parca nimeni nu observa caramizile alea pe care le tot pun… Si atunci caut iar texte in timpul noptilor, dupa ce adorm copiii. Sau, ca acum, ma apuc sa construiesc mai intai in mintea mea un scenariu – situatie cu situatie, replica cu replica – iar mai apoi il scriu in Notes, in telefon, dintr-o suflare.
Telefonul nu suna mereu, nu ai cum sa fii mereu pe val, dar eu simt ca imaginatia, creativitatea, e musai sa ramana antrenate. Poate ca unii actori picteaza, altii poate ca scriu foarte bine, altii compun piese, altii se apuca sa filmeze primul lor scurtmetraj… dar sa astepti sansa, telefonul ala care iti da vestea ca ai luat rolul mult visat, e o mare pierdere.
Pentru scurt metrajul “La distanta” le-ai lasat fetelor din rolurile principale spatiu sa improvizeze?
Replicile finale au fost in proportie de 98% cele din scenariul initial. Sigur, nu am facut o obsesie pentru fiecare conjunctie, dar micile modificari si adaptari facute la repetitii au ramas fixate ca atare, iar la filmari am lucrat doar pe scenariul existent. Nu sunt impotriva ideii de improvizatie, dar nu cred ca structura povestii permitea asta de aceasta data.
Cum esti la munca? Dincolo de camera. Cu o experienta ca a ta, practic de-o viata in fata camerelor, disciplina e un stil de viata. Dar cand treci dincolo de camera esti riguroasa? Aveai gandit si structurat ce filmezi exact fiecare cadru pentru fiecare zi?
Da, foarte disciplinata si organizata inclusiv in spatele camerei. Altfel, nu as fi putut termina tot ce imi propusesem in timp util. Cred ca eram prima care ma trezeam in fiecare zi de filmare. Am stat toti cazati la aceeasi pensiune, iar eu ajungeam prima inainte sa inceapa micul dejun si – cu programul in fata – mai treceam o data prin fiecare secventa, pentru a ma asigura ca stiu ce am de facut in ziua respectiva. Am incercat sa fiu foarte atenta cu actorii, tocmai pentru ca le cunosc nevoile. Pe fete le simteam imediat cand aveau o problema, un disconfort cat de mic. Asa ca incercam sa mentin o atmosfera de lucru cat mai buna, pentru toata lumea. Dar altfel, atenta si la ceas – sa nu facem in nicio zi overtime, atenta si la cele mai mici detalii din decor – caci fiecare paturica sau tablou a fost motivat ales impreuna cu scenograful Aexandra Alma. In ceea ce priveste decupajul, discutam fiecare secventa cu directorul de imagine Liviu Marghidan si ajungeam impreuna la cea mai buna solutie tehnica. Am avut foarte mare sprijin din partea lui si ii sunt extrem de recunoscatoare pentru asta.
Cum faci fata la toate proiectele in care esti implicata? Cum te organizezi? Pentru ca dincolo de teatru (sigur, acum e vacanta), de filmari la Groapa- noul serial ProTV, de postari in social media, exista familia si cei doi copii ai tai minunati… Cum reusesti sa administrezi toate astea? Pari o super woman, din afara…
Nu sunt o super woman. Am momente cand reusesc sa le gestionez pe toate mai bine si momente in care ma simt coplesita. Dar cred ca altfel nu pot. Nu stiu. Nu cunosc. Asa am crescut, mi-e si frica sa incetinesc. Nici sa dorm linistita dupa o zi de filmare care se termina la 5 dimineata nu pot. Ma trezesc la 8, sa nu cumva sa ratez plecarea copiilor la scoala si gradinita, iar apoi nu mai pot adormi dintr-un sentiment de vinovatie. Cum sa dorm, cand mai am atatea de facut. Vreau ca in fiecare zi sa imi gasesc energia macar pentru un moment dragut in familie sau cu prietenii. Rareori momentul acesta e doar al meu. Iar pentru asta telefonul meu e incarcat cu cate un to do list pentru fiecare zi in parte. De obicei obosesc de Craciun. Deci fiind abia august, ma mai tin bateriile.
Tu ai fost un copil care a luat-o de la zero, n-a fost bogat si a avut un drive sa munceasca mult, in parallel cu scoala… cum faci sa duci aceste valori si la copiii tai, care traiesc alte vremuri, alte conditii si s-ar putea sa caute scurtaturi in ceea ce priveste succesul, nu the hard way ca tine…
Sincer, nu stiu cum se face, nu cred ca exista o metoda care sa functioneze pentru toti copiii. Dar sper sa vada la mine si la Radu ca in continuare muncim foarte mult si cu pasiune, ca suntem constienti de valoarea banilor, ca uram risipa, ca nu alegem niciodata drumul mai usor, ci pe cel mai dificil, dar care ne implineste. Si sper sa vada ca nu cautam succesul, ci o viata echilibrata si incarcata de cat mai multe momente de fericire.
Din ce te incarci? Cand simti ca nu mai poti – pentru ca sigur exista si momente cand simti ca oboseala a ajuns la limita (si nu merge cu mai poti putin, cand nu mai poti), ce faci?
Ma incarc probabil tocmai din satisfactia unor sarcini incheiate. Cu cat mai complicat procesul, cu atat mai mare satisfactia implinirii lui. Iar cand sunt la un pas de burn out, strig dupa ajutor catre Radu, frati si prietene.
In ultimii 10 ani te-ai dezvoltat foarte frumos in actorie in multe laturi – teatru, film strain, film ro…simti ca s-a schimbat si perceptia publicului asupra ta? Ca nu mai esti fetita care era alaturi de Marian Ralea? Sigur, acum esti cu Marian Ralea intr-un emotionant spectacol de teatru, foarte greu de dus (Proof, la unteatru)…
Nu imi dau seama foarte clar cum sunt perceputa de public. Cred ca eu sunt aceeasi, dar fiecare – in functie de varsta, de mediu, de istoric personal – ma vede diferit. Pentru unii am ramas Abramburica, pentru altii Mimi din La Bloc. Pentru altii sunt deja actrita din teatrul independent, venind sa ma vada si de 18 ori in acelasi rol.
Intr-o perioada tot ce imi doream era ca oamenii sa ma priveasca de la zero. Sa nu aiba nici asteptari – pe care imi era teama ca nu le voi putea satisface, nici prejudecati.
Mi s-a intamplat asta in facultate, chiar cu Razvan Vasilescu, care imi era profesor. Nu ma stia de la televizor, nu il interesa ce am mai facut sau in ce am mai jucat. El, pur si simplu, m-a ascultat spunandu-i un monolog. Iar atunci am simtit cea mai mare satisfactie, cel mai puternic semn de pana atunci ca sunt pe drumul ce bun.
Acum sunt in faza in care nu mai incerc sa conving pe nimeni de nimic. La unteatru am gasit laboratorul ideal in care pot experimenta, pot cauta, pot risca… e pur si simplu fantastic.
Am inceput, incet – incet, sa fiu mai putin exigenta cu mine si sa ma mai si felicit uneori. Nu mai astept notele de 10 (pe care mi le-am dorit toata scoala), nu mai astept mereu aprecierile celor din jur. Poate ca vin, poate ca nu, poate ca sunt sincere, poate ca nu… o autoevaluare ceva mai obiectiva cred ca e necesara la un moment dat in profesia asta.
Daca ar trebui sa-ti multumesti TIE, sa-ti fii recunoscatoare pentru ceva din caracterul tau care te-a adus in acest moment al vietii tale, personale si profesionale, pentru ce ti-ai multumi?
Mi-as multumi pentru energia care ma face sa raman in continuare cu chef de joaca (si de viata), curioasa in a incerca experiente noi si functionala dupa foarte putine ore de somn.