Florile pierdute ale lui Alice Hart a câștigat General Fiction Book of the Year în cadrul Australian Book Industry Awards 2019

Selectat în TOP 10 pe listele de bestselleruri din Australia în 2018 și din SUA în 2019  Ales de Women’s National Book Association pe lista de 20 de romane recomandate pentru cluburile de carte din SUA în 2019.

Cartea a fost ecranizata cu Sigourney Weaver in rolul principal si serialul este de la incepul acestei lui difuzat de Amazon Prime.

Traducere din engleză de Sînziana Dragoș

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu © Humanitas Fiction 2020

Puteti gasi cartea aici.

Fragment carte Florile pierdute ale lui Alice Hart- Holly Ringland

Femeilor care se îndoiesc de valoarea
și de forța poveștilor lor.

Mamei mele, care a făcut orice ca să-mi aducă flori.

Și cartea aceasta este pentru Sam, fără care visul meu
de o viață ar fi rămas nescris.

– Fragment –

Imortela lipicioasă

Imortela lipicioasă

Semnificație: Dragostea mea nu te va părăsi

Xerochrysum viscosum / New South Wales și Victoria

Aceste flori ce par de hârtie pot fi de diferite nuanțe, care merg de la galben ca de lămâie până la auriu
cu pete portocalii și bronz puternic.

Pot fi tăiate, uscate și păstrate, pentru că
își mențin culorile uimitoare.

La o lună după ce-a descoperit biblioteca, Alice se juca în camera ei când a auzit-o pe mama strigând-o:

— Trebuie să mergi să plivești, Iepuraș!

Era o după-amiază liniștită. Grădina era înțesată de fluturi portocalii. Mama îi zâmbea pe sub borurile lăsate ale pălăriei largi. Avea același zâmbet cu care obișnuia să-l întâmpine pe tata când sosea acasă: „Totul e OK, totul este în regulă, totul este bine.“ Alice i-a zâmbit și ea, deși a băgat de seamă că, ori de câte ori se întindea după o buruiană, mama se chircea, ținându-se de coaste.

De când se dusese la bibliotecă, totul mersese pe dos. Nici nu mai putuse sta în fund de când tata o altoise cu cureaua. I-a rupt permisul de bibliotecă și i-a confiscat cartea, numai că Alice reușise să o citească dintr-o suflare. Poveștile cu nimfe și pieile lor fermecate îi intraseră în sânge la fel de repede cum se topește zahărul pe limbă. Vânătăile i se vindecaseră, iar tata n-o bătuse decât o dată; dar mama ei continua să-i suporte furia. De câteva ori, Alice fusese trezită în toiul nopții de zgomote puternice ce veneau din dormitorul părinților. Sunetele acelea oribile o paralizau. Atunci rămânea în pat, astupându-și urechile, dorindu-și să poată dispărea în visele sale, în care alerga cu mama ei spre mare, unde își lepădau pielea, înainte de a se azvârli în valuri. Și, săltând împreună în valuri, aruncau doar o singură privire înapoi, înainte de a se avânta în adâncuri. Pe mal, pieile lor aveau să se prefacă în flori presate, răvășite printre cochilii și plante marine.

— Uite, Alice, i-a spus mama, întinzându-i un alt smoc de buruieni şi strâmbându-se din nou.

Alice simțea că o arde pielea, voia să descotorosească mai repede grădina de orice buruiană, ca mama sa să-și poată pe­trece zilele vorbind cu florile în limbajul ei tainic și să-și um­ple buzunarele cu ele.

— Dar asta, mamă, e buruiană?

Mama nu i-a răspuns. Părea la fel de imprevizibilă ca fluturii, aruncându-și mereu privirea spre aleea de la intrare, ca să pândească apariția norilor de praf.

Și au apărut, în cele din urmă. A țâșnit din camionetă și a pornit-o cu pași țanțoși, cu pălăria lui Akubra[1] trasă pe spate. Mama ei s-a ridicat să-l întâmpine, cu genunchii plini de praf, ținând în pumnul încleștat un mănunchi de păpădii. Rădăcinile lor tremurau când el s-a aplecat să o sărute. Alice și-a ferit privirea. Imaginea tatălui său binedispus era la fel ca ploaia repede de vară pornită din senin – nu-ți venea să crezi că se întâmplă. Chiar a zâmbit când Alice s-a uitat spre el.

— Ne-a mers rău de când ai fugit de-acasă, nu-i așa, Iepuraș? a întrebat-o tata, aplecându-se, iar ea nu a mai putut să-i vadă pălăria agățată pe spate. Dar cred că te-ai învățat minte să nu mai pleci din curte!

Lui Alice i s-a strâns stomacul.

— M-am mai gândit, a spus el blând, și cred că ar trebui să-ți refacem permisul de bibliotecă.

L-a privit stânjenită.

— Sunt dispus să mă duc eu la bibliotecă să-ți aleg cărțile, dacă promiți că respecți regulile. Și ca să te ajut să-ți ții promisiunea, m-am gândit că poate ți-ar plăcea să ai un tovarăș acasă.

În timp ce-i vorbea, tata nu se uita la Alice, ci îi scruta chipul mamei. Ea rămăsese nemișcată, fără să clipească, cu zâmbetul încremenit pe chip. Tata s-a răsucit spre Alice, întinzându-i pălăria. Alice a luat-o și a pus-o în poală.

În ea se afla un cocoloș de puf alb cu negru. I s-a oprit respirația. Deși ochii cățelușului abia se vedeau, aveau culoarea ardeziei albastre, ca marea în timpul iernii. Micuțul s-a ridicat și a scâncit ascuțit, adulmecându-i nasul lui Alice. Ea a slobozit un chiot de bucurie, era primul ei prieten. Cățelușul i-a lins fața.

— Și cum o să-i spui, Iepuraș? a întrebat-o tata, dându-se înapoi pe călcâie ca să se poată ridica în picioare.

Alice nu a putut desluși expresia de pe chipul lui.

— Tobias, s-a hotărât ea pe loc, dar am să-i spun Toby.

— Toby să rămână, atunci! a spus tata, râzând cu poftă.

— Vrei să-l ții și tu, mamă? a întrebat Alice.

Mama a încuviințat din cap și a întins mâna să-l ia pe Toby în brațe.

— Vai, e așa de mic! a exclamat ea, neputând să-și ascundă surprinderea. Unde l-ai găsit, Clem? Ești sigur că e suficient de mare ca să fie înțărcat?

Tatei i-au scăpărat ochii. Chipul i s-a întunecat.

— Sigur că e suficient de mare, a spus el printre dinții în­cleștați apucând cățelul care scâncea de ceafă și azvârlindu-i-l lui Alice.

Mai târziu, ea s-a ghemuit printre ferigile mamei, ținând cățelușul strâns la piept, încercând să nu audă zgomotele ce veneau din casă. Toby o lingea pe bărbie, acolo unde i se adu­naseră lacrimile, în timp ce vântul bătea dinspre trestiile de zahăr parfumate către mare.

Toanele tatălui ei erau la fel de schimbătoare ca anotimpurile. După ce îl izbise pe Toby de-i spărsese timpanele, Alice s-a chinuit să-l învețe limbajul semnelor. Împlinise opt ani, trecuse în clasa a treia în sistemul de educație la domiciliu și citea câte un teanc de cărți de la bibliotecă cu două săptămâni înainte de data când trebuia să le dea înapoi. Mama ei petrecea tot mai mult timp în grădină, șopocăind de una singură printre flori.

Într-o zi, pe la sfârșitul iernii, s-au abătut dinspre mare niște furtuni atât de puternice, încât Alice se temea că vor lua casa pe sus, ca în povești. Așezată pe treptele de la intrare, cu Toby în brațe, îl privea pe tatăl ei cum scoate placa de windsurf în curte din garaj.

— Furtuna asta vine din nord-vest și are vreo patruzeci de noduri, Iepuraș, i-a spus el, grăbindu-se să-și urce echipamentul în camionetă. Rar se-ntâmplă!

Scutura pânzele de păianjen de pe velă. Alice a încuviințat din cap, mângâind urechile lui Toby. Își dădea și ea seama de asta, căci îl văzuse pe tatăl său pregătindu-se să înfrunte vântul pe mare doar de câteva ori până atunci. Dar nu i se îngăduise niciodată să meargă și ea. El a pornit motorul.

— Haide odată, Iepuraș! Sigur o să am nevoie de ceva ca să-mi poarte noroc astăzi. Hai mai repede! a strigat-o aplecându-se peste geamul deschis. Deși lucirea sălbatică din ochii lui o stânjenea, bucuria de necrezut de a fi chemată și ea a făcut-o să se miște pe dată. A rupt-o la fugă în dormitor să-și pună costumul de baie și apoi, urmată îndeaproape de Toby, a țâșnit pe lângă mama ei, luându-și grăbită rămas-bun. Ambalând tare motorul, mașina a dispărut de pe aleea de la intrare, luând-o spre golf.

Ajuns pe plajă, tatăl lui Alice s-a legat cu hamurile și a târât surful până la apă. Alice stătea în preajma lui. Când a chemat-o, ea a pornit-o pe urma adâncă lăsată pe nisip de muchia plăcii până la mare. El a împins surful în valuri, potrivind vela în bătaia vântului. De efort, venele de pe brațe i se umflaseră de-a binelea. Alice intrase în apa sărată până la coapse, neștiind la ce să se aștepte. Tata se pregătea să sară pe placă, dar apoi s-a întors spre ea, cu sprâncenele ridicate, zâmbind nesăbuit. Alice își auzea bătăile inimii în urechi. El i-a făcut semn cu capul înspre scândură. Toby alerga de colo-colo pe plajă, lătrând fără întrerupere. Ea și-a ridicat palma ca să-i spună: „Stai liniștit!“Tatăl ei nu o mai chemase cu el până atunci. Așa că nu îndrăznea să refuze invitația.

Pe când pornea în viteză prin apă spre tatăl său, vocea ma­mei a răzbătut până la ea. Alice s-a răsucit și a văzut-o pe vârful dunelor, strigând-o și fluturându-și înnebunită mâinile, ținând strâns vesta de salvare portocalie a lui Alice. Strigătele sale se auzeau tot mai alarmate. Toby a rupt-o la fugă spre mama. În apă, tata a făcut un gest cu mâna, respingând îngrijorarea ei ca pe o muscă ce-i bâzâia pe față.

— Lasă, că n-ai tu nevoie de vestă de salvare. Nu acum, la opt ani! La vârsta ta, eu eram stăpân pe situație! Haide, vino-încoace! a strigat el, făcându-i semn cu capul.

Alice radia de fericire. Se simțea hipnotizată de atenția lui.

A ridicat-o pe placă, apucând-o strâns, cu putere, de sub braț. Și a așezat-o dinaintea lui. Alice s-a aplecat în bătaia vântului. El s-a întins pe burtă și a început să vâslească. Pești argintii săgetau apa puțin adâncă. Vântul era puternic și o usturau ochii de la apa sărată. S-a răsucit o dată ca să se uite la mama rămasă pe țărm, tot mai mică din pricina distanței.

Ajunși în apele adânci, turcoaz, tata a sărit în picioare, în­figându-și degetele de la picioare în curele. Alice se ținea cu toată puterea de marginea plăcii, julindu-și palmele de mânerul scândurii. Tata a ridicat vela, ținându-și echilibrul cu picioarele. Prin pielea pulpelor i se vedeau tendoanele și mușchii încordați.

— Așază-te între picioarele mele, i-a spus el.

S-a tras pe scândură spre el.

— Ține-te bine.

Și-a încolăcit brațele în jurul picioarelor lui.

Timp de o clipă a fost liniște, totul era nemișcat, de un albastru transparent. Apoi, vâââjjjj, vântul a umflat vela și apa sărată a împroșcat-o în față. Marea sclipea. Străbăteau valurile, mergând în zigzag prin golf. Alice și-a dat capul pe spate și și-a închis ochii, simțind soarele cum îi încălzește pielea, apa îi gâdilă fața, vântul trecându-și degetele prin pă­rul ei lung.

— Uite, Alice! i-a strigat tata.

Câțiva delfini se arcuiau pe lângă ei. Alice a țipat încântată, amintindu-și de cartea cu nimfe.

— Ridică-te să-i vezi mai bine, i-a spus.

Ținându-se de picioarele lui, Alice s-a ridicat clătinându-se, fermecată de frumusețea delfinilor, care pluteau prin apă, liniștiți și liberi. A încercat să se desprindă de tatăl ei și să-și țină echilibrul singură. Întinzându-și larg brațele, își rotea talia și încheieturile palmelor, imitând delfinii. Tata striga vesel în vânt. Alice simțea că o ia amețeala văzându-l pe tatăl său cu adevărat fericit.

Și-au zburat așa dincolo de golf, în canalul unde o ambarcațiune cu turiști se întorcea spre port. Blițul unui aparat de fotografiat a sclipit spre ei. Tata le-a făcut semn cu mâna.

— Mai fă o dată, să te vadă, a îmbiat-o tata. Se uită cu toții la tine, Alice, hai mai fă o dată. Acum!

Alice nu a înțeles ce voia să spună; se referea la dansul ei ca delfinii? O deruta și asprimea vocii lui. Și-a aruncat privirea spre vârful plăcii și apoi și-a ridicat-o spre tatăl ei. Clipa aceea de ezitare a fost greșeala ei, i-a surprins umbra care îi întuneca chipul. Năpustindu-se spre capătul surfului, a încercat să recupereze timpul pierdut și s-a ridicat nesigură pe picioare, rotindu-și talia și răsucindu-și încheieturile mâinilor. Dar era prea târziu. Ambarcațiunea se întorsese și se îndepărta de ei, blițurile aparatelor de fotografiat se reflectau în valuri în direcția opusă. Alice zâmbea încrezătoare. Genunchii îi tremurau. I-a aruncat o privire pe furiș tatei. Fălcile îi erau încordate.

Când el a răsucit vela ca să schimbe direcția, Alice era să-și piardă echilibrul. Soarele dogorea tare și-i ardea pielea. Ea s-a lăsat în jos pe placă și s-a apucat de margini. Auzea vocea mamei purtată de vânt, care nu înceta să-i cheme în timp ce străbăteau canalul înapoi spre golf. Valurile verzi închis se rostogoleau uriașe. Tatăl ei nu scotea o vorbă. S-a tras spre el. Pe când se cuibărea din nou între picioarele lui, apucându-se de pulpele sale, a simțit cum i se contractă mușchii pe sub piele. A privit în sus spre el, dar chipul lui era încremenit. Au podidit-o lacrimile. Stricase totul. S-a apucat mai bine de picioarele lui.

— Îmi pare rău, tată, a spus ea cu voce slabă.

A simțit o apăsare bruscă, puternică în spate. A plonjat în apa rece a mării țipând înghițită de valuri. A ieșit la suprafață, împroșcând apa, țipând și tușind, încercând să scape senzația de arsură din plămâni din pricina apei sărate. Izbind tare cu picioarele, și-a ridicat brațele așa cum o învățase mama să facă dacă intră într-o bulboană. Ceva mai încolo, tatăl ei încetinise, holbându-se la ea, cu chipul alb ca spuma valurilor. Alice dădea tare din picioare ca să stea la suprafață. Cu o mișcare iute, tatăl său a răsucit din nou vela. „Se întoarce după mine“, a gemut ea, ușurată. Dar pe măsură ce pânza se umfla în vânt și el se îndepărta, ea a încetat să mai dea din picioare, nevenindu-i să creadă. A început să se scufunde. Când apa i-a trecut peste cap, Alice a dat din mâini și a izbit tare din picioare, încercând să se ridice deasupra valurilor.

Zvârlită de colo-colo de curent, Alice a zărit-o pe mama peste valuri. Se aruncase în ocean și înota cu toată forța. Văzând-o, Alice și-a recăpătat forța. A dat puternic din picioare și a mișcat brațele până când a simțit o ușoară schimbare a temperaturii apei, ceea ce însemna că se apropia de apa joasă. Mama a ajuns până la ea într-o rafală de stropi și a apucat-o de parcă Alice ar fi fost o vestă de salvare. Când au atins amândouă fundul apei, simțindu-l tare și neclintit sub tălpi, Alice s-a ridicat în picioare și a vomitat fiere, cu un zgomot sec, ca un croncănit. Mâinile și picioarele au lăsat-o. Simțea că se sufocă. Ochii mamei erau întunecați ca bucățile de sticlă şlefuite de apa mării. A dus-o pe Alice în brațe până la țărm și a înfășurat-o în rochia pe care și-o scosese în grabă când sărise în valuri. Și s-au legănat amândouă până când Alice a contenit cu plânsul. Răgușit de atâta lătrat, Toby schelălăia în timp ce-i lingea fața lui Alice. Ea l-a mângâiat ușor. Când a început să tremure, mama a luat-o în brațe și a dus-o acasă. Nu a rostit nici un cuvânt.

Pe când plecau de pe plajă, Alice a văzut învălmășeala de urme ale pașilor mamei pe țărm. Departe, în larg, vela tatălui ei străpungea strălucitoare valurile.

Nimeni nu a suflat vreo vorbă despre ceea ce s-a întâmplat atunci. După aceea, ori de câte nu era pe câmpul de trestie, Clem se ferea să stea în casă. Și, după cum îi era obiceiul, își spăla vinovăția retrăgându-se în șopron. La masă, se purta distant, cu o politețe rece. În preajma lui, te simțeai de parcă ai fi fost afară, lipsit de adăpost, în toiul unei furtuni, cu ochii mereu ațintiți spre cer. Alice a petrecut câteva săptămâni în care a sperat, cu palmele asudate, că ea, Toby și mama vor putea din nou să se refugieze în locurile acelea din poveștile mamei, unde zăpada acoperea pământul ca un zahăr alb, iar orașe străvechi, strălucitoare se înălțau pe ape. Dar, pe măsură ce săptămânile se adunau în luni, iar vara începea să-și înmoaie zilele spre toamnă, tatăl ei nu a mai izbucnit. Valurile comportamentului lui erau pașnice. I-a meșterit un pupitru de scris. Alice începuse să se întrebe dacă nu cumva el își lăsase apucăturile furtunoase în adâncuri în ziua când ea văzuse oceanul căpătând culoarea verde-închis.

---

[1]. Pălărie specific australiană.