„Libertate” este nominalizat la premiile Gopo 2024 in 4 sectiuni, printre ele Cel mai bun actor in rol principal (Alex Calangiu), cel mai bun actor in rol secundar (Calatlin Herlo, Toma Cuzin), cea mai buna actrita in rol secundar (Mirela Oprisor), cel mai bun si cel mai bun regizor – Tudor Giurgiu.

Din 6 octombrie avem in cinematografele din toata tara filmul Libertate, in regia lui Tudor Giurgiu, o productie inspirata din fapte reale, cu Alex Calangiu in rolul principal.

Povestea se petrece in Sibiu in decembrie 1989. In haosul si panica generate de protestele multimii impotriva autoritatilor, o unitate de militie devine tinta unui asalt violent care degenereaza intr-o confruntare sangeroasa intre soldati, militieni, securisti si civili. Incercand sa scape de asediu, capitanul de militie Viorel e capturat si acuzat ca e terorist. Ajunge impreuna cu alte sute de sibieni intr-un bazin de inot, golit, unde va fi tinut mai bine de o luna.

Povestea are structura unui film de actiune si arata o parte nediscutata a acelor vremuri, haosul, violenta gratuita fata de prieteni sau rude…

Am vorbit cu Tudor Giurgiu despre munca la acest film impresionant mai ales pentru cei care au trait vremurile respective. Tudor spune in interviul de mai jos “cu mintea de acum, mi-e rusine pentru ce gandeam atunci” si asta e un rezumat bun al emotiilor unei generatii care isi doreste o societate mai buna, o tara in care lucrurile sa se intample bazate pe corectitudine, meritocratie, pe etica si valori morale.

Mergeti sa vedeti filmul alaturi de copiii vostri.

Inregistrarea integrala a conversatiei poate fi ascultata in podcastul de la acest link, pe parcursul interviului de mai jos sunt indicate ce fragmente din conversatie pot fi descoperite doar audio.

Povestea din Libertate este inspirata de un fapt real despre cetateni care au stat intr-un bazin  aproape doua luni in Sibiu, imediat dupa Revolutie, fiind tinuti acolo pentru ca se credea ca sunt teroristi. O poveste absolut incredibila, poate nestiuta de multa lume in zilele noastre. Cum ai descoperit subiectul?

L-a descoperit Oana Giurgiu, producatorul filmului. Ea a dorit sa marcheze implinirea a 30 de ani de la evenimentele din ‘89 cu un film de fictiune. A cautat povesti alaturi de regizorul Nap Toader si Cecilia Stefanescu, scenarista, si au ajuns la Sibiu.

Eu am intrat mai tarziu in proiect. L-am inlocuit pe Nap si m-a surprins toata bizareria faptului ca niste oameni care se cunosteau, care erau vecini pe strada –  sunt convins ca unii erau rude, prieteni, ieseau la fotbal impreuna – au ajuns de pe o zi pe alta dusmani.

M-a rascolit tot haosul si confuzia pe care, evident, mi le-am adus aminte, iar in Sibiu, un oras mic, unde oamenii se stiu unii pe altii, lipsa de incredere, sentimentul ca puteai sa devii peste noapte un inamic public numarul unu, sa fii luat pe sus cu forta si dus in bazin, m-a facut sa zic avem un film aici.

Povestea pentru mine e si o radiografie a mentalului nostru din vremurile alea: haosul, lipsa leadership-ului. Oamenii din armata trageau cu arma… aproximativ, pregatirea lor militara era vai de capul ei. Cum ai facut documentarea? Pentru ca banuiesc ca nu ti-au dat foarte mult acces la arhive, dat fiind faptul ca autoritatile nu sunt foarte dornice sa faca public informatii despre Revolutie.

Am batut la usi putine, iar ele mi s-au deschis, deci nu pot sa ma plang. Dar am pornit-o babeste, ca un om care incearca sa inteleaga. Bunul simt m-a dus in primul rand la cartile care s-au scris despre Sibiu. Ele sunt necunoscute publicului larg, pentru ca au circulat in tiraje mici, unele scrise de oameni arondati Ministerului Apararii Nationale, altele de cei care veneau din spectrul Ministerului de Interne.

Daca le citesti nu intelegi nimic, pentru ca fiecare are versiunea lui de adevar. Am fost confuz si, daca m-ar fi pus cineva sa povestesc ce s-a intamplat, mi-ar fi fost foarte greu.

Dar cartile astea veneau cu un bagaj emotional important, in special din zona rudelor militienilor impuscati, unii chiar pe gardul unitatii militare.  Victimele voiau sa scape de linsajul public si voiau sa isi gaseasca adapost vizavi, la vecini. Militarii au tras in ei, considerandu-i potential teroristi.

Familiile au ramas cu trauma asta si au povestit. M-a emotionat tot ce am citit, i-am si intalnit pe unii, am facut interviuri fata in fata. Am evitat sa folosesc reportofon sau aparat de filmat. Am umplut un caiet cu insemnari, convins fiind ca, intr-un fel sau altul, ceea ce ramane deopotriva scris sau in mintea mea va ajunge sa vada si lumina ecranului.

Am gasit si multi civili, i-am cautat pe multi pe Facebook, unii mi-au raspuns, altii nu. Am cautat medici straini care au operat in spitalul din Sibiu, in special la ortopedie. Am gasit niste olandezi, mi-au povestit lucruri greu de imaginat pentru ca spitalul a fost ca un alt teatru de razboi si locul unor cruzimi greu de imaginat. Am gasit un fotograf din Sibiu stabilit in Canada, care din pacate decedase inainte de a incepe documentarea, dar am obtinut de la familie multe fotografii facute de el in zona Sibiului. Din pacate nu am gasit nicio poza din bazin.

Tineri care au vazut filmul si nu stiu nebunia acelor zile mi-au spus “Pare o caricatura. Cum sa se certe oamenii pentru o guma de mestecat?!”

Sigur, filmul te duce acolo. Dar daca ne aducem aminte zilele acelea, ele erau absurde: oamenii urlau, tipau, era o isterie.

M-am uitat la casete video trase de atunci, sunt si link-uri pe YouTube, am vazut scene absolut emotionante, sfasietoare. Era o secventa absolut ravasitoare cu niste cetateni din Sibiu care mergeau pe strada, au vazut o camera care filma si au protestat in fata operatorului ca ziarul lor local, ziarul Tribuna (care pana atunci ii aducea osanale lui Ceausescu), nu prezinta informatiile ca la Bucuresti.

Daca vezi tipul lor de nemultumire exprimat asa, foarte brutal la camera, e super impresionant. Adica in egala masura razi, dar e un ras-plans care arata cam tot ce a fost in zilele alea.

Ce le-ai spune celor de 20 de ani ca sa mearga la film? Ce ii spui fiului tau care are 16 ani despre filmul asta?

N-a trebuit sa ii spun prea multe, pentru ca daca ii spuneam prea multe el ar fi zis “lasa-ma cu povestile, nu ma mai uit.”

Cred ca ei trebuie adusi sa vada, pentru ca odata ce vad, au reactii mixte.

E o reactie de stupoare, de consternare, de “chiar asa a fost asa haos, asa nebunie?” Sigur ca predarea unei lectii de istorie nu egaleaza un film unde esti parte din actiune. Multi mi-au spus “m-ai castigat cu faptul ca filmul e dinamic si ca nu am avut nicio clipa sentimentul ca stam pe loc.”

Dar, hai sa fim foarte sinceri, revolutia nu intereseaza sau e ceva cum ne uitam noi in urma la 23 august 1944, e parte dintr-un trecut care nu-ti apartine si vrei sa intelegi un pic.

Filmul nu pune etichete si nici nu emite verdicte, arata o stare de fapte de atunci: haosul. Cum l-ai ales pe Alex Calangiu pentru a fi protagonistul. Bine, jumatate din barbatii actori romani din cinematografie sunt acolo, in film.

Au fost 120- 130 de personaje si mi-am dorit sa fie actori. Stiam ca multi au cateva scene sau o singura scena, dar fiecare scena era importanta si trebuia sa te loveasca intr-un fel, deci nu puteam sa dam gres. Am avut tot timpul convingerea ca e un film coral, un film cu multe voci. Daca cineva ar fi cantat fals, tot ansamblul ar fi avut de suferit. Si sigur, au fost actori mari, importanti, care au jucat roluri mici, dar pe care mereu mi i-am dorit in film, de la Andi Vasluianu, Mirela Oprisor,Marius Manole.

Si un surprinzator, Leonid Doni, pe care publicul il stie din roluri de comedie. Aici este foarte asezat si are un rol dramatic.

Minunat! L-am descoperit in “Perfect necunoscuti”.  Era foarte bun in film. Sigur, rolul lui din Las Fierbinti e unul comic, dar el e un actor cu posibilitati infinite si il pretuiesc enorm pentru asta.

Revenind la rolul principal, cautam un militian care sa poata sa transmita un sentiment de culpa, dar in egala masura de revolta pentru ca e tinut acolo, in bazin. Un om ca noi toti, de fapt, cu care sa putem fi empatici. Si ne trec putin sudorile, pentru ca el spune undeva “Am mai batut si eu la viata mea”. Dar e un om cu familie, cu copii, deci un personaj complex.

Am stat in probe cred ca aproape o luna. Faceam tot felul de teste la final, cand ajunsesem cu doi trei actori, le aratam colegelor, prietenelor, dar si unor colegi, sa vad putin care din personaje le face cu ochiul.

Alex mi se pare un actor matur. L-am vazut intr-un spectacol facut de Radu Afrim, care cred ca l-a facut ce e azi, adica un om stapan pe mijloacele lui.

Radu mi-a spus inaintea filmarilor: “Da-i greu, greu ca poate duce.” Si intradevar, Alex Calangiu poate duce. Am senzatia ca s-a nascut un actor mare de film si sper sa primeasca rolurile pe care le merita.

Una dintre secventele mele preferate legate de Alex este cea in care se spala pe maini in fata oglinzii, dupa ce are intalnire cu noul securist, noua putere si declara ce declara acolo. Pentru mine, apa de acolo si apa din bazin, de la inceput si de la sfarsitul filmului, sunt forma de curatenie,sa incepem pe curat de la zero, ce facem mai departe in viata.

Da, e just si am insistat sa murdarim o chiuveta, cam cum era pe vremuri.

Am stat mult pe filmarea asta pentru ca nu e doar o spalare pe maini. E prelunga, ritualica, complicata. Incearca sa dea jos tot jegul si toata mizeria adunata, filozofic vorbind, in zeci de ani.

Dar ce sa vezi?! Asa si eram. De fapt, lucrurile astea ne marcheaza si azi, adica mizeria, jegul s-au bagat sub covor, am trait cu ele, si traim inca; si pana nu se va scoate seva si nu va fi asumat de cineva, va mirosi urat si  vom trai in in continuare in aceasta complicitate foarte bizara cu secretul, cu minciuna, cu compromisul.

Mizeria asta nu are cum sa ne faca bine si nu are cum sa ii ajute nici pe cei foarte tineri. Toate pornesc de fapt de atunci, din acele luni in care am fi putut sa incepem altfel. Dar, ce sa vezi, am inceput cu o executie a dictatorului. Atunci eu cel putin eram fericit. O tara intreaga cred ca era. Acum, cand te uiti, ti se face rusine de gandurile pe care le aveai atunci. Cu mintea de astazi iti e rusine de toate.

Ce facea Tudor Giurgiu in 21 – 25 decembrie si cum in zilele acelea s-a hotarat ca va face regie,  ascultati in podcastul de la acest link.

Ce zic parintii tai? Au vazut filmul?

A vazut mama care a fost foarte impresionata. Pe tata sper sa-l aduc la premiera. Cred ca filmul vorbeste despre ceva de care unii vor sa uite. Nu stiu daca este cazul lor sau nu, dar oricum, e atat de departe in amintirile lor, iar ei sunt mai preocupati de prezent decat de acel moment.

Eu sunt preocupat de momentul asta pentru ca am sentimentul ca multe raspunsuri stau acolo si pana nu le lamurim bajbaim, in continuare, in intuneric. Cei tineri la fel, sunt preocupati sa traiasca in prezent. La ultima proiectie, trei sferturi din sala erau oameni nascuti dupa 90, care au fost foarte proactivi si au intrebat detalii. Cred ca filmul asta le transmite multe si ma bucur ca vin in familie la film.

Despre trendul “nostalgia” in muzica si putinele filme care vorbesc despre revolutie, dar si despre pericolele idealizarii acelei perioade,  ascultati in podcastul de la link.

Au fost emotiile de la documentare, emotiile de la film, sunt sigura, si momentele grele de la filmari. Dar acum esti la momentul in care arati filmul oamenilor si sunt reactii la dezbaterile de dupa film care cred ca sunt o alta categorie de emotii.

La fiecare proiectie a fost cel putin o persoana sau doua care are legatura cu bazinul sau cu ce se intampla la Sibiu, indiferent ca eram la Buzau, Braila, in Moldova. Si tin minte doua momente care au fost foarte impresionante.

Unul la Sibiu, o doamna asa trecuta de 60-65 de ani a ridicat mana si ne-a spus ea a fost asistenta medicala si a fost intre cei care au coborat in bazin sa dea primul ajutor celor raniti si mi-a multumit pentru faptul ca nu am aratat totul. A precizat ca ce a vazut atunci a marcat-o pe tot restul vietii. Ii era foarte teama de a veni la film, pentru ca ea credea ca va vedea infernul pe care l-a vazut pe viu. Sangele ala care iesea din toate gaurile, rani deschise, oameni mutilati, lucru care nu se vede in film si am tinut sa avem grija cu aceste lucruri.

O alta marturisire care m-a impresionat a fost a unui tanar care m-a intrebat de unde stiu eu ca un detinut a avut de la familie trimis in pachetele cu mancare de acasa o paine iar in ea, in mijloc, a gasit un bilet, o poza. I-am spus ca am citit asta undeva si mi s-a parut un detaliu foarte puternic. Nu m-as fi gandit la el daca nu l-as fi citit si am vrut musai sa filmez cadrul asta ca atare. Tanarul mi-a spus “multumesc ca ati folosit asta pentru ca mama a facut asta pentru tata si el a murit”. Tipul asta de detalii si de povesti n-au cum sa te lase indiferent.

Si nu simti ca a meritat tot efortul ca la capatul liniei sa intalnesti un om care aceste vorbe pentru tine?

Evident, asta iti face bine si aduce un pic de multumire. Dar dincolo de asta nu poti sa-ti doresti decat sa filmul sa genereze ceva. Nu suntem intr-o societate precum cea americana, in care filmele sunt insotite de campanii mari de advocacy, de awareness si pot schimba chiar legi.

Noi nu avem tipul asta de reactivitate. La noi filmele daca deranjeaza prin ceva sunt urmate de telefoane… Dar de ce deranjeaza? Dar de ce ati finantat filmul? Dar de ce se intampla treaba asta?

Asa ca m-as bucura macar ca sa filmul sa genereze o dezbatere si sa impinga vocile tinerei generatii sa ii convinga pe cei care inca sunt la butoane, macar sa se opreasca aceasta secretizare stupida a arhivelor. In continuare multe arhive ale Securitatii sunt secretizate. Tipul asta de cultura e foarte toxica, cred.

Despre cum si-au rescris marturiile in dosarele de la Sibiu unii protagonisti aflati in podcast la acest link.

Pe 2 octombrie va fi premiera de gala la Sala Palatului, care mi se pare din nou o metafora, pentru ca era sala lui Ceausescu unde tinea congrese peste congrese. Cred ca inchide frumos un cerc. Mai fac o precizare pentru cei care sunt foarte tineri, Sibiul era fieful lui Nicu Ceausescu. E important ca detaliu in film de ce a fost asa multa presiune pe Sibiu in epoca respectiva.

Da, e adevarat. Am ales sa facem premiera mare a filmului la Sala Palatului, pentru ca e un loc cu rezonante exact dupa cum spui. Ne-am gandit sa invitam la final si niste artisti care sa insoteasca genericul filmului cu o interpretare live. Surpriza.

Vor mai fi multe surprize. In foaierul Salii Palatului, incercam sa insotim experienta filmului cu multe alte amanunte, detalii foto si nu numai, despre ce s-a intamplat atunci la Sibiu, pentru ca lumea sa vada mai mult din ce a fost atunci.

In conditiile in care anul viitor avem an electoral – si nu vreau sa emitem nici un considerent politic de o parte sau de alta – dar vreau sa stiu daca invitati si autoritati.

Eu incerc sa fac lucrul asta si am trimis invitatii si o sa trimit si la decidenti politici, oameni cu functii in statul roman. Cred ca e important ca filmul sa fie vazut si dezbatut. Sigur ca imi imaginez, agendele sunt incarcate, dar cred ca de aici trebuie pornit si e minunat ca platformele de streaming iti ofera posibilitatea sa vezi filme care distreaza, care, iata, fac sute de mii de spectatori in egala masura. Cred ca in acest proces esential, are locul lui si un film in care sa ne explicam trecutul. Autoritatile trebuie sa fie parte in tot ipostaze de proces si e datoria lor cumva sa se lamureasca lucrurile neclare.

Aflati ce alt film cu influente istorice are in plan Tudor Giurgiu – dupa De ce eu (despre cazul procurorului Panait) si Libertate – in podcastul de la link unde vorbeste si despre ce citeste si cum incearca sa-si linisteasca gandurile despre ce are de facut cand se afla in alte contexte sociale care nu au legatura cu filmul. Dar si la ce nivel sunt cu partea de post productie a filmului Nasty, despre Ilie Nastase care va avea premiera anul viitor.

Tudor, daca te gandesti la ce ai facut personal si profesional in timpul asta, de la Revolutie incoace, cand am avut libertate, pentru ce ti-ai fi tie recunoscator?

Cred ca pentru perseverenta si foarte multa munca. Asta suna straniu pentru ca toti muncim. Dar chiar cred ca nu m-am dat batut niciodata. Viata nu e un covor rosu, nu tot timpul ajungi sa fii mangaiat, premiat, iubit. Nu-ti ies toate. Cred ca am invatat tot timpul ceva si din nereusite si nu m-am dat batut. Tipul asta de dorinta: daca mi am fixat un obiectiv, il duc la capat, orice ar fi.