Ceea ce respingem, perpetuăm, spune psihoterapeuta și autoarea cărții recent publicate la Editura Trei, în colecția „Psihologia pentru toți”, Emoții în farfurie.

Ce înseamnă mâncatul emoțional și cel compulsiv, cum arată și cum se simt tulburările alimentare ca bulimia nervoasă sau anorexia nervoasă și cum pot fi transformate acestea în mâncatul conștient, cum influențează stilurile de atașament, relația cu figurile parentale, iubirea percepută și propria imagine de sine modul în care ne hrănim, ce se ascunde în spatele kilogramelor în plus din punct de vedere emoțional, acestea sunt doar câteva dintre temele pe care Ancuța Coman-Boldișteanu le explică, nu doar pe înțelesul tuturor, dar și cu multă compasiune pentru toți cei care se confruntă cu aceste realități interioare.

Ancuța Coman-Boldișteanu este psihoterapeut și fondator al proiectului „Emoții în farfurie”, cu o experiență de peste șapte ani în lucrul cu persoanele care se confruntă cu dificultăți în relația cu mâncarea și cu propriul corp, fiind specializată în terapia traumei, a atașamentului și în terapie relațională. Face parte din echipa de formatori a Institutului de Terapie Familială și Practică Sistemică „Areopagus” din Timișoara și este autoarea cardurilor terapeutice „Emoții în farfurie. De ce mănânci când mănânci?”

În luna octombrie, cititorii o pot întâlni pe Ancuța Coman-Boldișteanu în cadrul mai multor evenimente organizate în Timișoara (3 octombrie), București (10 octombrie), Brașov (17 octombrie), Târgu Mureș (19 octombrie), Cluj (24 octombrie) și Oradea (26 octombrie).

Cartea a aparut la Editura Trei si o puteti cumpara de aici

Fragment Carte „Emoții în farfurie”

Relația cu mama, relația cu mâncarea

„Mama și copilul trăiesc într‐o stare biologică care are multe în comun cu adicția“, spune Winifred Gallagher, autor de lucrări de știință a comportamen‐ tului. „Când sunt despărțiți, bebelușului nu îi lipsește doar mama lui. El are experiența unei retrageri fizice și psihologice… deloc diferită de starea unui dependent de heroină care renunță brusc la droguri“ (Wolynn M., 2016).

Această analogie ne ajută să explicăm de ce toți nou‐născuții mamiferelor, inclusiv ai oamenilor, pro‐ testează cu o asemenea forță când sunt separați de mamele lor. Din perspectiva nou‐născutului, separa‐ rea de mamă poate fi resimțită ca o „amenințare la adresa vieții“, spune dr. Raylene Philips, neonatolog la Spitalul de Pediatrie al Universității Loma Linda (Wolynn M., 2016).

Relația cu mama, relația cu mâncarea. Ce subiecte importante!

Pentru a o înțelege mai bine, te invit să reflectezi la trei scenarii:

• Copilul plânge și mama vine. Se apleacă peste pătuț și îl ia în brațe, îl pune la pieptul ei. Poate îl alăptează, poate îl hrănește cu biberonul. Bebelușul se simte iubit și se liniștește. Simte pielea mamei și mirosul ei. Îi aude bătăile ini‐ mii. Mama este obosită, cel mai probabil, dar îl privește cu drag și iubire. Se conectează cu el, îl privește în ochi și îi răspunde emoțional. Bebelușul se simte acasă. Protejat, hrănit, îngri‐ jit, dar mai ales cu o foame emoțională care i‐a fost satisfăcută. O foame de mamă. Căci, da, mama este cea care asigură supraviețuirea fizică și emoțională a copilului. Dinspre ea curge spre copil firul iubirii. Iubirea, în toate formele ei, de la hrană fizică, îngrijirea micului trup și până la hrană emoțională.

• Copilul plânge și mama vine. Este obosită, tristă, anxioasă, temătoare în ceea ce privește noul ei rol. Îl ia pe copil din pătuț și încearcă să îl liniștească, dar ea nu este liniștită, iar el simte asta. Continuă să plângă și parcă nimic nu îl calmează. Nici sânul și nici biberonul. Mama încearcă să îl liniștească prin mișcări și mai agi‐ tate, prin vorbit și mai tare cu el. Copilul plânge tot mai mult. Mama cedează în lacrimi și ea. Copilul se liniștește în cele din urmă, dar rămâne nealinat. Poate primește hrana trupului, dar nu și pe cea emoțională.

• Copilul plânge, dar mama nu vine. Sau vine, dar parcă nu e acolo. E absentă și deconectată de la ea însăși și de la el. Uneori țipă sau îl zdruncină prea tare. Nu se regăsește nicicum în noul rol de mamă. Prin atitudinea ei, îl face pe bebeluș să îi fie chiar teamă de ea uneori. Sau deseori. Treptat, copilul învață că nu mai are rost să plângă, pen‐ tru că oricum nimeni nu vine și, chiar dacă vine, nu e de bine.

Cele trei scenarii de mai sus descriu tipurile noastre de atașament:

• În primul, cel mai probabil, copilul va dezvolta un atașament securizant cu mama lui, dacă lucrurile continuă să se desfășoare în acel ritm, care nueste unul perfect și idilic, nicidecum. Însă este unul cu prezență emoțională, cu acceptare a rolului de mamă. Cu dorință de adaptare la el, de conectare la bebeluș și de creștere a unui copil pregătit din punct de vedere emoțional să facă față vieții.
• În cel de‐al doilea, copilul ar putea dezvolta fie un atașament de tip anxios, fie unul de tip evitant. Bebelușul învață de timpuriu ce înseamnă inse‐ curitatea emoțională. Astfel că, fie se va răzvrăti și va riposta, fie se va închide pe interior. Ambele mecanisme înseamnă o teamă de conectare intimă, profundă. Mai târziu în viață, bebelușul, ajuns adult, va putea considera că e mai sigur să se conecteze cu ceva decât cu cineva. Va apela astfel la mâncare, alcool, jocuri de noroc și orice alte ceva‐uri care par mai sigure decât conectarea cu o altă persoană.
• În cel de‐al treilea scenariu, cresc șansele ca bebelușul să dezvolte un atașament de tip dez‐ organizat, combinație de mecanisme de adaptare specifice atât tipului de atașament anxios, cât și evitant. Pentru acest copil, ajungând adult, conec‐ tarea cu cineva va putea părea chiar periculoasă, motiv pentru care va ajunge să aibă comporta‐ mente dăunătoare la adresa propriei persoane, pe care crede că le poate controla, pe principiul „pot să controlez ceva, dar nu pot să controlez pe cineva“. Astfel, cresc șansele de tulburări de alimentație (pe care le voi detalia într‐un subcapitol următor), de consum de substanțe, de expu‐ nere la situații care pot chiar pune în pericol viața acelei persoane.

Poate că prima tendință pe care o ai, dacă te regăsești în ultimele două scenarii, este să o învinovățești pe mama ta.

Lucrurile sunt mult mai complexe decât atât și cuprind contextul socioeconomic al mamei și al familiei, istoricul ei de viață, sprijinul pe care l‐a primit etc.

Asta nu înseamnă că nu ai dreptul la supărare, la furie, la întristare. Sigur că ai. Chiar și înțelegând contextele de viață ale părinților noștri, este important să ne dăm voie să simțim ce simțim.

Relația cu mama este cea mai timpurie, complexă și de impact legătură din viața unei persoane, care inevitabil își va pune amprenta asupra sa încă de dinainte să vină pe această lume. Încă din perioada intrauterină. De aceea, emoțiile pot fi foarte intense atunci când ne referim la ea. Pot fi intense acum, în timp ce citești aceste rânduri, sau măcar pot mișca ceva în tine, așa cum mișcă și ceva în mine în timp ce le scriu. Nu cred că putem vreodată să rămânem indiferenți sau reci atunci când vine vorba despre relația cu persoana care ne‐a dat viață. Ne‐am format în pântecul ei. I‐am simțit trăirile, mișcările, am prins viață în corpul ei.

Iată câteva dintre cele mai frecvente mecanisme care pot apărea din relația cu mama în relația cu mâncarea:

A o respinge pe mama și a o înlocui cu mân- care. Acolo unde există multă furie față de mama, unde legăturile se simt ca fiind rupte, unde există teamă de apropiere, poate apărea afundarea în mâncare pentru conectare (o căutare inconștientă a mamei în mâncare). În interiorul nostru sunt părți din ambii noștri părinți (și nu numai). Nu mă refer aici doar din punct de vedere genetic — pur biologic —, ci și din punct de vedere emoțional. A face pace cu părinții în interiorul nostru, fie că ei mai sunt sau nu în viață, fie că sunt implicați activ sau nu în acest proces, reprezintă o mare parte din așezarea în noi. Din ceea ce azi numim vindecare emoțională, care în sine reprezintă o integrare și o acceptare a propriei povești de viață. Prin a sta cu provocările, cu durerile, dar și pentru a‐ți des‐ coperi diamantele. Adică resursele. Nu te speria de acest proces. Vei găsi ghidaj pe mai departe în această carte, în resursele recomandate pe par‐ cursul ei, dar și în procesul tău personal de dez‐ voltare, în care te încurajez să te lași ghidat.

• A o lua pe mama pe tine prin kilogramele în plus poate fi un alt mecanism. A‐i lua tristețea, a‐i lua durerile, a încerca inconștient să o iei cu tine de lângă un partener de care vrei să o salvezi. Copiii au o gândire magică, iar în această gân‐ dire a lor cu eroi și salvatori pot schimba lucru‐ rile. Că, dacă ei sunt mai cuminți, părinții nu se vor mai certa. Că, dacă ei iau note mari, părinții nu‐i vor mai pedepsi. Că pot schimba lumea în fel și chip. Dar mai ales că pot salva prin a pre‐ lua. Dureri, emoții, poveri emoționale. Ca și cum emoțiile sunt cantități. Iau eu jumătate, pentru ca tu să ai mai puțin. Desigur că aceste procese nu se întâmplă la un nivel conștient. Poate tocmai de aceea creștem cu ele și ne trezim mari, adulți, împovărați cu bagaje care nu ne aparțin. Nu am luat nimic nimănui de pe umeri preluându‐le noi, ci doar am sporit suferința în lume. Nu mai suferă doar mama, acum sufăr și eu.

• Dacă și mama a avut dificultăți în relația cu mâncarea — ea însăși confruntându-se cu supra- ponderalitate și obezitate —, atunci să ai și tu aceste dificultăți poate reprezenta o legătură puternică între voi. Cu alte cuvinte, o loialitate existentă în relația cu ea prin acele kilograme în plus. La fel ca și cu tristețea descrisă mai devreme. Mama e tristă, sunt și eu. Ne asemănăm și ne legăm unul de altul prin asta. Conectați prin durere. Mama este supraponderală și așa sunt și eu. Prin kilogramele noastre suntem conectate. Desigur că, declarativ, nu ne dorim asta. Vrem un corp suplu pentru noi și pentru cei dragi. Vrem să fim activi și sănătoși. Dar, din nou, până ce nu se aliniază și emoționalul la ceea ce ne dorim, până ce nu privim în ochi ce e de privit, doar repetăm mecanisme pe pilot automat.

Când era plecată, mă înveleam cu halatul ei, să îi mai simt mirosul. Să o mai simt aproape.

Așa îmi spunea una dintre clientele mele. Și nu doar una. Multe. Multe haine de mame, care au îmbrăcat copii înfometați de ele.

Nimic nu poate înlocui nevoia de mamă. A ne lupta cu ea, a o respinge înseamnă a ne lupta cu părți din noi, de fapt. Cu acele părți mai mici sau mai mari care au avut și au nevoie de ea. Chiar dacă nu mai e, chiar dacă poate mama a fost o persoană abuzivă de care te‐ai distanțat, a face pace cu ea înseamnă a accepta că așa a fost sau este ea. Înseamnă a nu te mai lupta cu ea. Cu ce a putut ea să facă și cu ce nu. Știu. E greu.

Poate chiar te înfurie ce citești. Ai răbdare cu tine în proces!

Ce putem face noi azi este să rămânem curioși de această relație, să explorăm ce ne dorim să înțelegem. Să structurăm, să integrăm și chiar să renunțăm la ce nu mai avem nevoie.

La asta te invit în continuare, la deschidere și curiozitate:

• Cum ai fost îngrijit / îngrijită?
• A fost mama prezentă emoțional sau nu?
• A primit mama susținere pentru a putea să fie acolo pentru tine?
• A trecut prin depresie postnatală?
• Au avut loc pierderi sau dolii în acea perioadă?
• Au fost insecurități emoționale sau financiare pentru mamă?
• Ai fost un copil dorit?
• Ai venit după o pierdere de sarcină?
• Cum a fost relația mamei cu tata?
• Relația de cuplu era una stabilă la vremea venirii copilului?
• Mediul era unul primitor, cu o familie așezată, sau dimpotrivă, cu anxietate în familie sau în jurul ei?
• Ai fost în grija mamei în primii ani de viață sau te‐au crescut bunicii?

Lista poate continua cu alte și alte întrebări, căci, așa cum spuneam, această relație este atât de importantă, încât poate lăsa goluri care nu vor putea fi acoperite nici‐ odată cu mâncare, alcool, cumpărături, proprietăți etc. Nevoile neîmplinite în perioada timpurie lasă o foame emoțională pe interior care poate fi liniștită făcând pace cu mama, dar și învățând să liniștești azi, într‐un mod sănătos, nevoile rămase neîmplinite ale acelui copil. În această ultimă frază pot încăpea ani de terapie, în funcție de cum a decurs această importantă relație din viața fiecăruia dintre noi.

Pe măsură ce vei parcurge următoarele capitole, vei înțelege mai multe despre această relație și despre felul în care ea joacă roluri importante în diversele arii ale vieții noastre.