Editura Nemira a lansat recent volumul „Martin Scorsese: O călătorie“, al premiatei autoare Mary Pat Kelly. Mary Pat Kelly le ia interviuri atât lui Martin Scorsese, cât și celor alături de care a realizat capodopere precum Șoferul de taxi, Taurul furios, Regele comediei sau Băieți buni. Robert De Niro, Paul Newman, Liza Minnelli, Nick Nolte și mulți alții oferă o perspectivă intimă și fără precedent asupra modului în care au fost gândite aceste filme, dar și asupra obstacolelor care aproape au compromis realizarea lor.

Cu o prefață semnată de Leonardo DiCaprio și un cuvânt-înainte semnat de criticul de film Mihai Fulger, cartea le oferă cititorilor ocazia de a pătrunde în culisele vieții personale și profesionale a regizorului.

Traducere de Anamaria Manolescu, cartea a aparut la Editura Nemira si o puteti gasi aici.

Nu întâmplător, apariția cărții precedă premiera în România a filmului „Crimele din Osage County: Bani însângerați“, cel mai recent proiect regizat de Martin Scorsese. Dacă filmul va duce în prim-plan povestea captivantă a unei investigații criminale din anii ’20, cu Leonardo DiCaprio și Robert De Niro în rolurile principale, cartea le dezvăluie cititorilor, încă din introducere, detalii importante despre procesul de creație care a stat la baza realizării acestui film.

Povestea reala care a inspirat „Killers of The Flower Moon”, noul film al lui Martin Scorsese, de astazi in cinematografe. Leonardo DiCaprio si Robert De Niro sunt pionii principali in cea mai mare conspiratie criminala din istoria SUA. O multime de indieni bogati au fost ucisi pentru a li se fura averile, autoritatile fiind complice.

Fragment carte. „Martin Scorsese: O călătorie“ de Mary Pat Kelly

MARTIN SCORSESE: Dintre toate scenariile cu care am lucrat, cred că Șoferul de taxi a fost primul scenariu cu o traiectorie directă de la început până la sfârșit. Totul îmi era foarte familiar. Parcă l-aș fi scris chiar eu, într-atât de atașat sunt de el. Chiar dacă personajul e din Vestul Mijlociu, Bob De Niro și cu mine rezonam întru totul. Paul Schrader a scris Șoferul de taxi din inimă și din instinct în două săptămâni și jumătate îngrozitoare. M-am simțit apropiat de personaj grație lui Dostoievski. Mereu mi-am dorit să fac un film după Însemnări din subterană. I-am mărturisit asta lui Paul, iar el mi-a răspuns: „Ei bine, asta am eu de oferit – Șoferul de taxi“, iar eu i-am zis: „Minunat, atunci ăsta e.“ Apoi Paul m-a întrebat: „Ce zici de De Niro? A fost extraordinar în Crimele din Mica Italie.“ Iar în cele din urmă s-a dovedit că Bob rezona cu oamenii ca Travis. […] Nu-mi place să-i pun pe oameni să scrie scenarii și apoi să se întoarcă, două luni mai târziu, cu ele terminate. În astfel de cazuri, contribuția e minimă. Din punct de vedere tematic, poți schimba lucruri, poți face lucruri, dar e greu să vizualizezi. Scenariile lui Schrader îmi oferă posibilitatea să revin asupra lor și apoi să le revizualizez. De obicei, scenele lui Schrader sunt mai scurte, iar el lucrează mai bine pe partea vizuală. Poate că nu o să arate întocmai în filmul meu, dar măcar are un punct de vedere. Alți scenariști adoptă de obicei o perspectivă strict literară; se concentrează în mare parte asupra dialogului și a descrierilor lungi de scene. Iar atunci chiar trebuie să faci totul cum este scris. Și, cel mai adesea, în cazul anumitor filme ajungi să filmezi doar scene de dialog. Nu e neapărat un lucru rău. Doar că ei adoptă o abordare literară, iar eu prefer o abordare cinematografică – Schrader chiar are o asemenea abordare.

ROBERT DE NIRO: I-am spus cândva lui Marty că ar trebui să facem un film numai din cadre care au căzut la montaj. De exemplu, au fost cadre din Șoferul de taxi excluse la montaj, dar pe care acum le-aș recupera. E în film scena aia sângeroasă, îngrozitoare și, în mod ironic, atunci s-au întâmplat niște lucruri amuzante. Toată scena măcelului din hol, care apare la finalul filmului, ne-a luat vreo patru sau cinci duble. Lucrurile au mers prost din punct de vedere tehnic. Se foloseau o grămadă de efecte speciale, iar în situațiile astea ceva întotdeauna iese prost. Se filmează un soi de masacru grav și dramatic și, dintr-odată, cineva scapă ceva pe jos sau cedează aparatura. Se duce totul de râpă și, până la urmă, întâmplarea devine amuzantă. În mod ciudat, într-o astfel de scenă, poate tocmai pentru că e atât de înfiorătoare, tuturor le vine să râdă. Am râs și am glumit mult în pauzele dintre duble. Asta îmi aduc aminte. Erau momente mai relaxate, chiar dacă subiectul filmului e foarte serios.

MARTIN SCORSESE: O idee fundamentală m-a făcut să fiu atât de precis. De fiecare dată când filmam un cadru cu Travis Bickle, când se afla singur în mașină sau când oamenii vorbeau cu el, dacă interlocutorul său se afla la rândul lui în cadru, atunci camera era poziționată deasupra umerilor lor. El se afla în fața tuturor, dar era singur. Nimeni nu apărea în cadrul lui. Am încercat pe cât de mult posibil să respect asta și e o problemă mare, pentru că Travis apare în cadrele tuturor. Unele priviri, anumite prim-planuri cu chipul lui erau surprinse cu un obiectiv anume. Subtil, nu prea amplu, astfel încât să nu-l distrugi, să nu le transmiți în mod direct spectatorilor: „Hei, tipul ăsta e un ciudat.“ Nu voiam așa ceva, ci, mai degrabă, să las asta să se strecoare în mintea lor, așa cum face Travis, și să mișc camera, filmând lucrurile așa cum le vede el – totul din perspectiva lui. O singură scenă e filmată din altă perspectivă: scena care a fost improvizată, cea în care Keitel dansează cu Jodie Foster.

HARVEY KEITEL: Când am făcut Crimele din Mica Italie, locuiam în Greenwich Village și până să facem Șoferul de taxi mă mutasem deja în Hell’s Kitchen. Văzusem o groază de proxeneți în cartier. Am adunat câțiva laolaltă și așa a ieșit personajul Sport. Există multă umanitate într-un proxenet. Nu mă refer la asta în sens pozitiv, binefăcător, mă refer la acel sens al umanității care implică suferință. Proxeneții provin din medii tare nevoiașe, de obicei sărace, din familii destrămate, care n-au avut niciodată o șansă în viață. Dintr-un astfel de mediu ies adesea proxeneți, hoți, dependenți de droguri, agresori. Cum dracu’ să știe un asemenea om să ofere dragoste, să aibă sentimente față de cineva, să fie un sprijin pentru cineva sau să dea tot ce e mai bun din el? Ei se luptă să mănânce și să țină șobolanii departe de strachina lor. Pentru crearea personajului, am colaborat cu un proxenet câteva săptămâni. Eu și acest proxenet am scris aproape toate replicile. Am înregistrat improvizațiile pe care le-am făcut. El juca rolul proxenetului, iar eu pe cel al fetei; vedeam cum se comporta cu mine, apoi jucam eu rolul proxenetului, și el, pe cel al fetei. Am făcut asta timp de câteva săptămâni bune la Actors Studio.

PETER BOYLE: Am filmat scena mea într-un loc numit Bellmore Cafeteria, care era deschis nonstop. La unu noaptea, e unul dintre cele mai bune locuri de unde poți observa natura umană. E și un local frecventat de taximetriști și, cu câteva luni înainte să începem filmările, Marty, Paul Schrader și cu mine am mers la Bellmore și am vorbit cu mai mulți taximetriști. Scena cu Wizard, personajul meu, și cu Travis făcea parte din scenariu, dar era foarte vagă. După o vizită la Bellmore, i-am spus lui Marty că aveam câteva idei. Am luat niște notițe și m-am dus în apartamentul lui Marty din St. Regis Hotel. Îi plăcea să stea acolo, pentru că era hotelul preferat al lui Orson Welles. I-am spus: „Iată ce mi-ar plăcea să fac“, și am început să improvizez. Mi-a răspuns: „Mai fă o dată“, și a scos un reportofon și m-a înregistrat. Apoi i-a trimis caseta secretarei sale și asta a fost scena. Voiam cu adevărat să transmit ideea că Travis era într-o stare atât de proastă, încât nu se putea comunica cu el. Niciun fel de sfat înțelept nu putea ajunge la el. Nu știam cum avea să se întâmple asta. Când am filmat scena, Bobby s-a uitat la mine și mi-a zis: „Spui doar bazaconii, Wizard.“ Eram mulțumit pe deplin. Pentru asta muncisem. Cred că problema principală în Șoferul de taxi e lipsa totală a oricărui sentiment și lipsa totală a descărcării. De-aia toată lumea are arme. Când pasagerul interpretat de Marty se așază pe bancheta din spate și vorbește despre ce vrea să facă cu soția lui și despre Magnumul pe care vrea să-l folosească, toate astea sunt reprezentări ale incapacității lui de a simți ceva. Travis lasă cadavre în urmă pentru că emoția nu e eliberată, iar energia blocată duce la deșertăciune interioară.

MARTIN SCORSESE: Scena din taxi a fost filmată în timpul ultimei săptămâni de filmări. Pur și simplu s-a întâmplat să fie așa. Toți oamenii din New York pe care voiam să-i văd apăruseră deja în film. George Memmoli, tipul care spune „ești un găinar“ în Crimele din Mica Italie – un tip foarte gras –, trebuia să joace acest rol. Din păcate, George s-a accidentat grav undeva în Sud, în timpul filmărilor la un film numit The Farmer – zece ani mai târziu a murit ca urmare a acelui accident. El n-a putut, pur și simplu, s-o facă și nu mai era nimeni prin preajmă. N-aveam încredere în nimeni pentru scena asta. Așa că m-am urcat pe bancheta din spate a taxiului și am interpretat rolul eu însumi. Am învățat multe de la Bob în scena respectivă. Îmi amintesc că i-am spus: „Lasă aparatul să meargă.“ Și De Niro mi-a zis: „Nu, fă-mă să-l las.“ Iar Bobby n-avea de gând să-l lase până când nu era

convins că îmi doream asta cu adevărat. Și apoi am înțeles. Mișcarea lui trebuia să se petreacă într-un anume fel, iar dacă el nu simțea asta, mișcarea n-avea să fie ce trebuia. Pentru mine a fost destul de înfricoșător să filmez scena aia.

[…]