Cartea lui Martin Amis, Zona de interes, a fost ecranizata  si filmul are cinci nominalizari la Premiile Oscar, pentru Best Picture, Best Directing, Best Adapted Screenplay, Best International Feature Film, Best Sound. Filmul e chiar in aceste zile in cinematografe.

Romanul lui Martin Amis este o adevărată oglindă, ce pare a face imposibilul: să pună în scenă o poveste autentică de dragoste dintr-un lagăr nazist de exterminare, un triunghi amoros care-și trăiește micile drame pe fundalul unei cutremurătoare „banalități a răului“.

Considerat de mulți critici una dintre cele mai influente și mai inovatoare voci ale literaturii britanice moderne, Martin Amis, fiul scriitorului Kingsley Amis, este adeseori plasat în generația romancierilor britanici care s-au afirmat în anii ’80 și care îi include pe Salman Rushdie, Ian McEwan și Julian Barnes. Martin Amis s-a născut la Oxford, în 1949. The Rachel Papers (1973) este primul său roman, scris în timp ce lucra ca secretar de redacție la Times Literary Supplement și distins cu Somerset Maugham Award în 1974.În 1975 îi apare al doilea roman, Născuți morți, iar în 1984 — Banii, primul volum dintr-o trilogie a cărei acțiune se desfășoară la Londra. Este autorul a paisprezece romane, două volume de povestiri și opt volume de nonficțiune. A murit în 2023. În seria Anansi. Contemporan a apărut romanul Inside Story, iar în Anansi. Mentor, eseul Koba cel cumplit.

Zina de interes a aparut  in Romania la editura Pandora M, a fost reeditata in Colecția Anansi Contemporan,  in traducerea Mihaelei Ghiţă si o gasiti aici, dar si in librariile din toata tara incepand din aceasta saptamana.

Fragment carte Zona de interes – Martin Amis

Boris Eltz se pregătea să‐mi povestească despre Trenul Special 105, și eu îmi doream să‐l ascult, dar mai întâi l‐am întrebat:

— Pe cine mai ai în momentul ăsta? Împrospătează‐mi memoria.

— Ăă, pe bucătăreasa aia în Bunatown și pe ospătărița din Katowitz. Și sper să avansez cu Alisz Seisser. Văduva sergentului. Nu‐i săptămâna de când s‐a prăpădit, dar ea pare foarte dornică.

Boris m‐a pus la curent cu detaliile.
— Problema e că pleacă acasă la Hamburg peste o zi sau două. Golo, te‐am mai întrebat chestia asta. Îmi plac toate femeile fără osebire, deci de ce mă amorezez numai de clasele de jos?

— Nu știu, frățioare. Nu e o trăsătură plăcută. Dar să revenim, te rog: Sonderzug 105.

Și‐a împreunat mâinile la ceafă și buzele au prins să i se îndepărteze încetișor.

— Straniu apropo de francezi, nu găsești, Golo? Nu prea poți să‐ți scoți din minte ideea că domină lumea. Când vine vorba de rafinament, de civilizație. O națiune de papă‐lapte și lingăi dovediți — dar tot se crede că‐s mai cu moț decât restul lumii. Mai grozavi decât noi, ordinarii de nemți. Mai buni chiar și decât englezii. Și, pe undeva, subscrii la chestia asta. Francezii — chiar și acum, când sunt zdrobiți definitiv și se zvârcolesc în chinuri, tot nu te poți abține.

Boris a clătinat din cap, minunându‐se sincer, parcă, de omenire — de omenire și de strâmbătatea ei.

— Chestiile astea au rădăcini adânci, am spus. Te rog, Boris, continuă.

— Mă rog, m‐am trezit că mă simțeam ușurat, nu, ce spun eu, fericit, ce mai, și mândru că rampa arăta de zile mari. Măturată și spălată cu furtunul. Nimeni foarte matolit — era prea devreme. Și ce frumos era apusul. Până și mirosul se mai estompase. Trenul de călători trage la peron, cu un aer de gală. Ai fi putut crede că vine de la Cannes sau Biarritz. Oamenii coboară fără să aibă nevoie să fie ajutați. Fără bice, fără bastoane. Nu tu vagoane pentru vite îmbibate în Dumnezeu mai știe ce. Moș Sugativă își ține cuvântarea, eu traduc, și pe‐aici ți‐e drumul! Totul cât se poate de civilizat. Și în clipa următoare își face apariția camionul ăla nenorocit. Și așa am fost deconspirați.

— De ce? Ce era înăuntru?

— Cadavre. Rambleul zilnic de cadavre. În drum dinspre Stammlager spre Lunca Primăvăratică.

Mi‐a spus că vreo 12 se prăvăliseră peste margine; mi‐a spus că imaginea l‐a dus cu gândul la un echipaj alcătuit din fantome vărsându‐și mațele peste parapetul unei nave.

— Cu brațele bălăbănindu‐li‐se. Și nu erau nici dintre cadavrele obișnuite. Cadavre famelice. Pline de rahat, și de jeg, și de zdrențe, și de sânge închegat, și răni, și furuncule. Cadavre terciuite, de 40 de kile.

— Hm. Inoportun.

— Nici pe departe vreo culme a sofisticării, a comentat Boris.

— Atunci au început să se tânguie? Am auzit urletul.

— Era o priveliște memorabilă.

— Hm. Și multe de… zi să‐i zic… de dedus. Voiam să spun că nu era doar un spectacol, ci și o narațiune: îndărătul ei se ascundea o poveste lungă. Cam multă informație de digerat dintr‐odată.

— Drogo Uhl e de părere că n‐au reușit niciodată. Să digere, vreau să zic. Dar cred că doar au roșit pentru noi — au roșit de moarte pentru noi. À cause de nos cochoneries. Zău așa, un camion plin de cadavre descărnate. Cam stângaci și provincial, nu găsești?

— Posibil. Fără îndoială.

— Insortable, ăsta e cuvântul. Nu poți să te afișezi nicăieri cu noi în lume.

Înșelător de pitic și în același timp, înșelător de zvelt, Boris era locotenent‐colonel în Waffen‐SS: SS‐ul înarmat, combatant, de război. Umbla vorba că Waffen‐SS era mai puțin încătușat de ierarhie — era mai exaltat și spontan — decât Wehrmachtul, cu diferende aprinse traversând de la un capăt la altul structura de comandă. Una dintre neînțelegerile lui Boris cu superiorul lui, pe teme de tactică (asta se întâmpla în Voronej), a degenerat într‐o bătaie cu pumnii, din care tânărul general‐maior a ieșit fără un dinte în gură. Ăsta era motivul pentru care Boris era aici — printre austrieci, cum spunea el adesea (și retrogradat la gradul de căpitan). Mai avea de ispășit nouă luni.

— Și triajul? m‐am interesat eu.

— Nu s‐a mai făcut niciun triaj. Toți până la ultimul erau clienți pentru gaz.

— …Încerc să mă gândesc, e ceva ce nu le facem? Bănuiesc că nu‐i violăm.

— Prea tare. În schimb facem ceva mult mai îngrozitor. Ar trebui să înveți să‐ți respecți noii colegi, Golo. Mult, mult mai îngrozitor. La noi ajung alea frumușele și fa‐ cem experimente pe ele. Pe organele lor reproducătoare. Le transformăm în băbuțe. Apoi foamea le transformă în moșneguți.

— Ești de acord că mai rău de‐atât n‐am avea cum să‐i tratăm? am spus eu.

— Haide, zău așa. Nu‐i mâncăm.
Preț de câteva clipe, am reflectat la chestia asta.

— Așa este, dar n‐ar avea o problemă să fie mâncați. Decât dacă i‐am mânca de vii.

— Nu, ce facem noi e să‐i forțăm să se mănânce între ei. Cu asta au o problemă… Golo, era cineva în Germania care nu credea că evreilor ar fi cazul să li se mai taie din nas? Dar chestia asta e absurdă‐n pula mea. Și știi ce‐i cel mai nasol? Știi ce mă roade pe dinăuntru cu adevărat?

— Cred că pot să‐mi închipui, Boris.

— Mda. Câte divizii ținem blocate? Sunt mii de lagăre. Mii. Mână de lucru, transporturi feroviare, pază și ordine, carburanți, toate traduse în cifre. Și noi ne omorâm forța de lucru! Cum rămâne cu războiul?

— Exact. Cum rămâne cu războiul.

— Ce are de‐a face ce se petrece aici cu ce‐i acolo?… O, uită‐te la ea, Golo. Aia brunetă, tunsă periuță, din colț. Aia‐i Esther. Ai văzut de când ești o bucățică mai bună?

Ne aflam în birouașul de la parter al lui Boris, a cărui fereastră oferea priveliște amplă și cuprinzătoare asupra Kaliforniei. Esther asta făcea parte din Aufraumungs‐kommando, brigada de curățenie, una dintre cele două sau trei sute de fete care se tot roteau între ele și care își făceau de lucru într‐o curte înțesată cu barăci — o curte de mărimea unui teren de fotbal.

Boris s‐a ridicat în picioare și s‐a dezmorțit.
— I‐am sărit în ajutor. Scurma molozul la Monowitz. Pe urmă o vară de‐a ei a băgat‐o pe ascuns aici. Au descoperit‐o, evident — fiindcă n‐avea păr deloc. Au trecut‐o pentru Scheissekommando. Dar am intervenit eu. Nu‐i așa de greu. În locul ăsta nu faci decât să iei cu o mână și să dai cu alta.
— Și pe chestia asta te urăște.
— Mă urăște. A clătinat cu amărăciune din cap. Ei bine, o să‐i dau eu motive să mă urască.

S‐a apucat să bată cu stiloul în geam, insistând până când Esther a înălțat privirea. Și‐a dat, teatral, ochii peste cap și s‐a aplecat din nou să‐și vadă de treabă (bizară, sarcina ei — storcea tuburi de pastă de dinți într‐o carafă crăpată). Boris s‐a ridicat, a deschis ușa și i‐a făcut semn.

— Domnișoară Kubis. Ia o ilustrată, te rog. Cincisprezece ani, și sefardă, mi‐am zis (pigmentul levantin), carnație delicată și fermă, și atletică, reușea cumva să meargă târșâindu‐și picioarele, să intre în încăpere tropăind; era comic, aproape, mersul ei greoi.

Boris a zis:
— Ia loc, te rog. Am nevoie de cunoștințele tale de cehă și de scrisul tău feminin.
A zâmbit larg, apoi a continuat:

— Esther, de ce mă detești în halul ăsta? Ea s‐a tras de mânecă.

— Uniforma?
I‐a întins un creion ascuțit.

— Ești pregătită? Dragă mami două puncte. Prietena mea Esther îmi scrie aceste rânduri… fiindcă m‐am rănit la mână.

Carevasăzică, Golo, o dare de seamă, o să te rog. Când am ieșit să culeg trandafiri punct. Ce mai face walkiria?

— Mă văd diseară cu ea. Sau cel puțin așa nădăjduiesc. Sunt încrezător. Moș Sugativă dă o serată în onoarea celor de la Farben.

— Știi, din câte aud, cam are obiceiul să contramandeze în ultimul minut. Și o să fie monstruos dacă ea nu e. Cum să‐ți descriu viața în centrul de cercetări agricole semnul între‐ bării. Totuși, până una, alta, bag de seamă că ești mulțumit.

— O, da. Încântat de‐a dreptul. Ba chiar i‐am făcut și avansuri, într‐un fel, și i‐am dat adresa mea. Pe undeva îmi doresc să n‐o fi făcut, fiindcă acum mă gândesc tot timpul că dintr‐o clipă în alta o să‐mi bată la ușă. Nu s‐ar zice chiar că s‐a agățat de idee, dar m‐a ascultat până la capăt.

— Munca e cam solicitantă virgulă. Nu poți s‐o aduci la tine — nu cu scârba aia băgăreață de dedesubt. Dar îmi place grozav traiul la țară în aer liber punct.

— În orice caz, e splendidă.

— Așa e, dar e prea multă. Condițiile chiar sunt foarte civi‐ lizate două puncte. Mie‐mi plac alea mai micuțe. Își dau mai multă silință. Dormitoarele noastre sunt modeste dar conforta‐ bile paranteză deschisă. Și poți să le iei și să le azvârli de colo colo. Iar în octombrie o să ne distribuie… Ești nebun, știi asta.

— De ce zici așa ceva?

— Din cauza lui. Și în octombrie o să ne distribuie niște plăpumi de puf splendide. Pentru nopțile mai friguroase închide paranteza punct și virgulă. De Moș Sugativă vorbesc.

— El nu contează.
Și am folosit o expresie idiș — pronunțând‐o îndeajuns de corect, încât creionul domnișoarei Kubis a șovăit preț de câteva clipe în aer.

— E un grubbe tuchus. Un cur gras. E nevolnic.

— Mâncarea e simplă virgulă e drept virgulă dar hrănitoare și îndestulătoare punct și virgulă. Bătrânul cur‐gras e ranchiunos, Golo. Și totul e imaculat punct. Și e șiret. Șiretenia celor slabi. Băi enorme, subliniază, te rog, enorme rustice cu căzi imense de sine stătătoare punct. Curățenie virgulă curățenie linioară. Știi cum sunt nemții semnul exclamării.

Boris a scos un oftat și a spus cu o iritare adolescentină, dacă nu copilărească de‐a dreptul:

— Domnișoară Kubis. Te rog eu, mai ridică și dumneata ochii când și când să‐ți văd fața măcar!

Cartile care au inspirat filmele nominalizate la Oscar 2024 pentru cel mai bun film. Trei dintre ele au fost traduse in limba romana, una a castigat premiul Pulitzer.