Portretul unei femei uimitoare, care își depășește condiția și învață din tot ceea ce trăiește, într-un roman care exploatează cu finețe istoria, moda și farmecul irezistibil al marilor iubiri.

Inspirat în parte din relatări de familie, Croitoreasa din Paris este un roman captivant, care îl poartă pe cititor pe trei continente, traversând cincizeci de ani de istorie a secolului XX.

Rosa are șaisprezece ani și abia dacă a ieșit de câteva ori din Oberfals, satul din nordul Italiei unde s-a născut. Zilele ei se împart între școală și sarcinile pe care le îndeplinește în Gasthausul părinților săi. Sosirea naziștilor în această mică localitate de etnici germani îi dă viața peste cap și o învață gustul amar al trădării și al fricii. Familia nu îi e alături și trebuie să aibă încredere în străini pentru a supraviețui și a-și ascunde rușinea. Salvarea e peste munți, în Elveția, dar adolescenta nu știe nimic despre lume și provocările ei. Nu îi lipsesc însă hotărârea și curajul, iar când i se oferă șansă să își schimbe destinul, profită de ea fără ezitare.

*

Georgia Kaufmann a studiat antropologia socială și demografia la Cambridge, London School of Economics și Oxford. De-a lungul timpului, a locuit la Bruxelles, la Belo Horizonte, la Brighton, precum și la Boston, și a avut o carieră în cercetare. După un prim curs de scriere creativă urmat la Harvard, întoarcerea în țara natală i-a oferit ocazia de a absolvi prestigiosul masterat din același domeniu la University of East Anglia. Romanul său de debut, Croitoreasa din Paris (The Dressmaker of Paris; Humanitas Fiction, 2024), a apărut în primăvara anului 2021 și a fost publicat în douăzeci de țări, o variantă intermediară a acestuia aflându-se pe lista lungă a Bridport First Novel în 2016. Din 2006, Georgia Kaufmann locuiește la Londra, alături de familie. Următorul său roman va avea titlul Trinity.

Cartea a aparut la editura Humanitas in colectia Raftul Denisei, in traducere de Anca Dumitru si o puteti gasi aici

Fragment carte Croitoreasa din Paris de Georgia Kaufmann

Desigur, te întrebi probabil dacă am vreun parfum Dior. Și uite – Miss Dior, în sticluța originală de cristal de Baccarat. Compară‑l cu Chanel No. 5 – geometrie și simplitate; în vreme ce Miss Dior nici măcar nu este într‑o sticlă, e într‑o amforă, cu onduleuri, curbe și lacrimi de cristal care atârnă – este esența New Look.

Nu este un parfum pentru cei slabi de înger, după cum nu sunt nici rochiile lui maître. Uite, miroase! Închide ochii. Inspiră. Nu‑i magnific, ma chère? Dar mă precipit.

După seara aceea când m‑am întâlnit cu Dior în atelier, a urmat o zi în care am fost prea agitată să mă întorc să termin rochia. Era duminică, așa că m‑am plimbat prin Luvru, apoi am stat multă vreme pe o bancă din Jardin des Tuileries. Bătea soarele și am fost nevoită să‑mi deschei haina. Buchețele de frunze proaspete, verzi și palide începeau să înmugurească și să crească, izbucnind precum niște cascade de artificii, drapând copacii cu dantelăria lor primăvăratică.

Copacii și iarba îmi aminteau de casă. În Falstal, munții erau îmbrăcaţi de brazii veșnici verzi, de pini și mesteceni; florile creșteau sălbatic, presărate pe pajiști, ascunse prin grohotișuri – puteam culege după pofta inimii. Aici lalelele erau plantate atent, înălțându‑se deasupra florilor mai mici, încorsetate toate în ordinea marțială napoleoniană. Dintr‑odată mi s‑a făcut dor de aerul curat și tare al Alpilor, și de liniștea văilor pustii. Dar încă nu mă puteam întoarce. Să mă întorc în clipa aceea ar fi însemnat ratarea, ar fi însemnat că‑l abandonasem pe Laurin în van. Faptul că îl lăsasem în urmă trebuia să conteze. Mai aveam multe de învățat.

M‑am întors trecând pe Pont Neuf, apoi pe Boulevard St. Germain până când foamea a fost mai puternică decât mine, și am intrat într‑o cafenea. Continuam să economisesc fiecare bănuț pe care i l‑aș fi putut trimite lui Laurin și aproape că am dat să plec când singurul loc pe care chelnerul mi l‑a găsit era un scaun la fereastră – știam că mă va costa în plus. Dar leșinam de foame și, mi‑am zis, aceea avea să fie singura masă pe toată ziua.

Mi‑a plăcut să privesc trecătorii și, desigur, m‑am uitat cu atenție la hainele lor. Femeile purtau încă liniile simple, practice cu care trecuseră războiul. Abordarea cea nouă a lui Dior încă se acumula, precum norii mari, umflați care se adună în tăcere pe cerul de vară, deasupra munților, înainte ca furtuna cu fulgere și tunete să‑și dezlănțuie puterea transformatoare de lumină și energie. Dar pe moment totul părea calm și neschimbat.

În vreme ce mestecam ultima bucățică de carne ațoasă, în fața mea s‑a oprit un cuplu. Deasupra pantofilor eleganți ai femeii am tras cu ochiul la cutele și pliseurile inconfundabile pe care le cususem, iar pulsul mi s‑a accelerat. Când a intrat, bărbatul care o însoțea a ajutat‑o să‑și scoată mantoul, de sub care a ieșit la iveală taiorul alb‑unt spre bej cu peplumul care‑i sublinia agresiv talia subțire. Când l‑a urmat pe chelnerul care o conducea spre o masă, ai fi zis că e o lebădă într‑un cârd de gâște în acel Bar suit. În vreme ce celelalte femei se mișcau cu o grație și precizie eficiente, ea se deplasa încet, ondulându‑se în mareea aceea de lux. Cu fusta ei foșnitoare, talia îngustă și șoldurile evidențiate – toate rezultatul muncii mele și al celorlalte fete din atelier – feminitatea și eleganța ei erau aproape de trop^[1]. Când și‑a adunat poalele, înainte de a se așeza comod pe scaun, am văzut dorința în ochii femeilor din cafenea. Faldurile fustei cădeau grele, ca prima rafală a unei ploi violente. Furtuna venise, și voiam să fiu în mijlocul ei. Dacă aș fi putut rămâne aici!

Lunea de după ce Dior mă făcuse trădătoare, când am venit dimineață la atelier, nu am fost surprinsă când mi s‑a spus că madame Fournel voia să mă vadă.

Avea un birou în care nu stătea mai niciodată. Acolo se retrăgea să se gândească, să organizeze și planifice și, rareori, tot acolo concedia angajați. Fusese mereu binevoitoare și mă încurajase, dar știam că poate fi aprigă, iar eu mă simțeam sugrumată de teamă. Am bătut la ușă, îndreptându‑mi spatele și pregătindu‑mă, decisă să‑mi înfrunt soarta cu demnitate.

— A, Rosa, a spus, ridicându‑și ochii de la schițele de pe biroul ei, pe care le examina. Intră și închide ușa.

Inima‑mi bubuia în piept. Cu o zi înainte, sub soarele de primăvară, printre parizieni, simțisem că aș fi putut deveni una de-a lor, iar acum visul meu putea să se curme.

— Ia loc.

A tras schița spre ea, a împăturit‑o și a așezat‑o cu grijă pe un teanc cu hârtie fină de ambalat. Și‑a tras scaunul mai aproape de masă și m‑a privit în ochi.

— Am auzit…

— Îmi pare rău, madame, am izbucnit eu. Nu am vrut să‑l jignesc pe maître.

— Să‑l jigneşti? a spus după o scurtă pauză, cu un aer contrariat.

— Da, rochia Schiaparelli, parfumul Chanel, linia – a spus că e de la Balenciaga și…

— Poftim? a întrebat incredulă, iar pe chip i se citea o mirare nedisimulată.

— A spus că sunt o trădătoare! am strigat eu.

Ne‑am uitat una la alta, fără să spunem nimic. Privirea ei stupefiată s‑a topit într‑un zâmbet, apoi a izbucnit în râs.

— Ai priceput pe dos, cu totul pe dos! A fost impresionat și mi‑a cerut – nu, mi‑a ordonat – să te învăț tot ce știu. Totul! Și, Rosa, plăcerea va fi de partea mea.

Casa de modă de la numărul 30 de pe Avenue Montaigne era ca nici o alta. Noi făceam totul, nimic nu se subcontracta, eram precum o familie – până și manechinele noastre erau unice. Manechinele, sau modelele – așa cum le spun englezii –, erau toate din același aluat; nu și la Dior. Lui îi plăcea să aibă femei de vârste, măsuri și constituții diferite; dar ce aveau în comun, fără excepție, e că știau cum să poarte hainele.

Și acum mă alesese pe mine nu doar să fiu unul dintre manechinele lui, ci și asistenta lui în pregătire. Madame Fournel mi‑a spus că o sunase sâmbătă seara într‑o stare vecină cu delirul, spunându‑i că și‑a găsit muza. Când a venit luni dimineață la atelier a găsit un bilet scris de mână pe care erau înșirate toate lucrurile pe care ea trebuia să mă învețe și până când. Mi‑am sprijinit capul în mâini, încercând să‑mi ascund lacrimile calde, de ușurare, care îmi țâșneau din ochi.

În următoarele luni nu am avut nici o clipă de răgaz să mă gândesc. Diminețile de luni începeau cu probe pentru ținutele de seară și de zi. Continuam să port peste zi propriile haine, dar stativul cu haine frumoase realizate special pentru mine devenea din ce în ce mai neîncăpător. Săptămânal aproape schimbam secțiunea din atelier și masa unde munceam. Lucram alături de bărbații și femeile care făceau din pânză prototipurile creațiilor maestrului, de creatorii de tipare, de croitorii care tăiau materialele, de cusătoresele ca mine care coseau și asamblau, alături de experții în mărgele, de brodărese, de cei care se ocupau de pene și dantelă. În weekenduri, madame Fournel mă lua la ea acasă pentru alte lecții. Locuia singură într‑un apartament care‑și arăta vechimea din Arondismentul 6 și părea să se bucure de compania mea. După o lună, m‑a întrebat dacă nu voiam să mă mut la ea, în camera care era liberă.

Când mi‑a deschis prima dată ușa noii mele camere, la început nu i‑am putut trece pragul. Era precum iatacul unei prințese dintr‑un basm. Într‑un colț, în stânga ferestrei ample, într‑o firidă în perete, era un pat în stil antic – a cărui tăblie se asorta cu dulapul poleit –, de‑o dimensiune intermediară între un pat de‑o persoană și unul dublu. La picioarele lui, la perete, era un garderob de lemn sculptat și cu poleială, iar dincolo de fereastră, în fața lor, era un mic birou cu un scaun, un jilț opulent, tapisat cu catifea aurie. Era perfect!

— Hai, curaj, a spus, împingându‑mă în cameră.

M‑a lăsat să asimilez totul în vreme ce și‑a făcut de lucru la fereastră.

— Am uitat să le trag, a spus, dând la o parte draperiile grele de damasc, două fâșii înalte care se adunau în falduri pe podea.

— O, lăsați‑le, vă rog! am strigat eu.

M‑am dus lângă ea la fereastră și am atins draperiile. Erau făcute dintr‑o mătase plină, de culoarea ambrei.

— Sunt perfecte așa. Dumneata le‑ai făcut?

— Sigur, a spus ea, uitându‑se surprinsă la mine. Nu folosesc niciodată camera asta, dar îmi place ca lucrurile să fie așa cum trebuie.

Am privit pe fereastră și am văzut priveliștea pentru prima dată. Ne aflam la etajul al doilea, chiar la nivelul frunzelor copacilor înșirați de‑a lungul străzii. Dacă mijeam puțin ochii, îmi puteam închipui că privesc o pajiște care se întinde în fața mea. Mi‑am frecat pe‑ascuns fața de materialul mătăsos, sperând că nu‑mi va observa lacrimile. Simțeam ca și cum tocmai fusesem salvată.

— O, madame Fournel, am reușit să îngaim în cele din urmă. Totul este atât de frumos!

— Da, a spus ea, părând că încântarea mea vădită o mulțumea. A dat norocul peste tine în toate.

— N‑am cuvinte să vă mulțumesc îndeajuns pentru asta, pentru tot!

— Nu fi caraghioasă, a spus, strâmbându‑se. Femeile ar tre­bui să‑și poarte de grijă una alteia, atâta tot. Ca toate astea, a spus ea, făcând un semn cu mâna spre toată încăperea.

— Cum adică?

S‑a dus spre birou, a tras scaunul și s‑a așezat.

— Ce‑ar fi să‑ți despachetezi lucrurile cât eu îți povestesc?

— Sigur, dar îmi va lua o clipă doar, am spus, ridicând valijoara mea terfelită și punând‑o pe pat. Nu mai era goală, ci o burdușisem cu haine pe care mi le făcusem singură. Noua garderobă era încă atârnată la muncă, pe Avenue Montaigne.

— Vezi tu, în timpul războiului, exact peste drum de mine, în clădirea aceea era un… stabiliment.

Era gata să agăț o rochie în dulap, dar m‑am oprit la jumătate, brusc interesată.

— Ce anume?

— Un bordel.

— O, am spus, îndreptându‑mă spre fereastră. Acolo?

Un fior mi‑a străbătut șira spinării.

— Da.

— Arată… normal.

M‑am uitat la clădire. Se întâmplase de nenumărate ori când îmi căutam de lucru ca vreun bărbat oarecare să se ofere să‑mi „facă cinste cu o masă“. Cât de lesne aş fi putut sfârși într‑un astfel de loc! Am început să‑mi despăturesc rochiile, cu mai puțină exuberanță de astă dată.

— Îmi place să fiu politicoasă, așa că mereu le salutam pe matroană și pe fete – știi tu, bonjour. A rămas deschis pentru că veneau naziștii de rang superior – cel puțin așa am dedus după mașinile mari și șoferii SS care așteptau jos în fiecare seară. La un moment dat, stabilimentul n‑a mai fost în grațiile lor. Monsieur Lambert, de la patiserie, spunea că s‑a datorat unei boli stânjenitoare cu care se pricopsise soția comandantului. Orice ar fi fost, le‑au arestat pe toate, și toată mobila a fost aruncată în stradă.

M‑am uitat în jur, închipuindu‑mi toate aceste frumoase obiecte de mobilier adunate maldăr precum gunoiul. Știam bine ce însemna să‑ți încerci norocul pe străzi și m‑am scuturat de groază.

— Ce cumplit! am spus.

— Da, și ce pierdere, a spus ea, apoi tonul vocii i s‑a luminat. Așa că l‑am plătit pe tânărul Pierre – o să‑l cunoști, este fiul portarului – să le care pe toate aici.

Toată mobila părea, în ochii mei neexersați, cât se poate de elegantă și scumpă; cel puțin așa am dedus în urma orelor pe care le petrecusem prin talciocuri. Oricum, obiectele astea erau scumpe față de cele delabrate pe care mi le puteam eu permite.

— Probabil că fetele erau tare frumoase, dacă își permiteau toate astea, am spus încet.

— Am găsit în birou socotelile pe care le ținea matroana, și cu siguranță făceau bani. Dar nu le‑a ajutat la nimic. Au fost trimise toate în lagăre.

A venit la fereastră lângă mine și a mângâiat draperiile de culoarea ambrei.

Știam pe‑atunci destule despre lagăre ca amândouă să păstrăm tăcerea o vreme.

— Le‑ați mai văzut după aceea? am întrebat.

— Da, a suspinat ea. Cam la o lună de la terminarea războiului am văzut‑o pe matroană stând afară, sprijinită de imobil. Se întorsese să vadă dacă mai rămăsese ceva. Am invitat‑o sus să mănânce și i‑am dat un cec pentru mobilă. Desigur, nu la prețul din magazin, a continuat ea, dar suficient ca să se poată pună pe picioare. Nu știa cum să‑mi mai mulțumească atunci când i‑am restituit registrele cu socoteli. O femeie independentă precum ea nu ar fi trebuit supusă unor asemenea suferințe.

În universul meu, femeile încă trebuiau să crească și să se mărite. Eu însămi mai speram să mă întorc în St. Gallen, să‑l găsesc pe Laurin și să reiau un fel de viață de familie. Dar când madame Fournel vorbea cu atâta simpatie despre matroana bordelului ca despre o femeie oarecare, independentă, mi‑am dat seama că aveam mai multe în comun cu ele decât cu Ida Schurter. Am terminat de despachetat în liniște, încercând să pricep ce însemna revelația aceea pentru mine și destinul meu.

După ce camera era din nou ordonată și am pus valijoara pe dulap, m‑am întors lângă madame Fournel la fereastră.

— Nu vă deranja că‑și câștiga traiul cu așa ceva?

Am închis ochii, temându‑mă de răspunsul pe care mi‑l va da, temându‑mă ce‑ar fi crezut despre mine dacă mi‑ar fi aflat toată povestea.

— Nu, Rosa. Eu nu m‑am căsătorit niciodată și, din ce‑am observat, femeile au fost nevoite să se lupte pentru a fi independente. Își pot folosi trupul fie pentru a se căsători, fie pentru a curvăsări – sunt totuna pentru mine –, sau își pot folosi mintea ca să muncească din greu. Este ceva ce respect. Poate că fusese și ea cândva prostituată, dar matroana nu mai arăta bine; îi rămăseseră doar mintea ei și capacitatea de a munci. Registrul de încasări îi spunea întreaga poveste – avea mintea ascuțită și era generoasă.

— Mulțumesc pentru tot, madame. Soarta lor putea fi și‑a mea, am spus, mușcându‑mi buza.

— Niciodată! a pufnit indignată. N‑ai fi avut niciodată o asemenea soartă; de aceea mi‑a plăcut de tine. Ești frumoasă, a spus, dând din mâini ca și cum ar fi spus „bineînțeles că ești“, apoi a continuat: Ai fi putut‑o apuca pe calea aceea – și nu e deloc ușoară –, dar tu ai ales o altă luptă. Felul în care muncești și talentul tău m‑au făcut să‑ți ofer de lucru, și același talent, pe care abia l‑a întrevăzut, l‑a entuziasmat pe monsieur Dior. Are suficiente manechine ca să nu aibă nevoie de frumusețea ta; aceea e doar cireașa de pe tort.

Din acea clipă, și pentru prima dată de când am plecat din St. Gallen, nu m‑am mai prăbușit în văicăreli și nefericire în fie­care clipă când nu lucram. În schimb, învățam cu madame Fournel când eram acasă, trecând prin toate tipurile de materiale, tipare și puncte de cusătură. Totuși, oricât eram de ocupată, de epuizată și curioasă, în fiecare noapte, când mă așezam pe patul meu și simțeam cum pătura se așază peste mine, mă întindeam după creion și hârtie și scriam puțin la scrisorile săptămânale către Frau Schurter și multiubitul meu Laurin. Continuam să cheltuiesc puțin, și mutându‑mă la madame Fournel economisisem ceva, așa că puteam trimite cu fiecare scrisoare mai mulți bani ca înainte. În fiecare săptămână mă gândeam să‑i dau adresa, dar teama că m‑ar putea găsi înainte să fiu pregătită era mai puternică decât dorința mea de a afla vești de la ei – sau poate că mă temeam de ce aș face când mi‑aș da seama ce pierdeam.

Într‑o dimineață luminoasă de iunie, portarul de pe Avenue Montaigne numărul 30 ne‑a spus, în vreme ce ne scoteam mantourile de vară, că maître le așteaptă pe madame Fournel și mademoiselle Rosa în biroul său. Madame Fournel era încântată – m‑a prins de umăr și mi‑a șoptit că venise vremea.

Am urcat scara în spirală până la etajul lui și am înaintat până în fața ușilor duble aflate în miezul micului nostru univers. Erau deschise, iar Dior stătea la masă, cu ziarul desfăcut în fața sa. Din seara aceea de iarnă nu‑l prea mai văzusem. Mă saluta când trecea pe coridor, dar nu se oprea niciodată să‑mi vorbească sau să afle cum mă descurcam. Știam doar că e ocupat.

— A, madame Fournel și protejata sa, a spus cu un zâmbet ivindu‑i‑se pe buze.

Exact ca în noaptea aceea, nu am știut cum să‑i interpretez tonul, deși bănuiam că era unul ironic.

— Rosa, bine ai venit. Hai cu mine.

S‑a ridicat de pe scaun și a pornit spre ușile care dădeau către o cameră adiacentă – studioul lui.

S‑a oprit în fața unui manechin de croitorie și s‑a răsucit spre mine cu un aer serios.

— Rosa, mi‑a spus, privindu‑mă fix cu ochii lui intenși. Te simți pregătită?

— Da, am răspuns grav, apoi am adăugat din impuls: Deși nu știu pentru ce anume.

Pentru o fracțiune de secundă am crezut că l‑am ofensat, dar apoi chipul i s‑a ridat și a scos un hohot gutural de râs. S‑a răsucit spre manechin:

— Nu sunt mulțumit de rochia asta, a spus, trecându‑și mâna peste modelul realizat din bumbac.

Fusta era bogată, dar nu la fel de voluminoasă precum cele cu pliseuri ale primelor Bar suits. Partea de sus era foarte strâmtă și avea același guler cu revere scurte precum modelele originale.

— Va fi de mătase neagră, dar pur și simplu nu‑mi iese fluiditatea.

Părea iritat și frustrat.

— Pari să‑i fi înțeles pe Schiaparelli și Balenciaga. Ce zici?

M‑am uitat la chipul lui. Dior mă întreba pe mine, o nimeni, ce părere am. Eram stupefiată. M‑am întors spre madame Four­nel, al cărei zâmbet părea a‑mi spune: „Hai, dă‑i bătaie!“

— Așadar? a zis Dior.

Am tras aer în piept și am dat ocol rochiei, trăgând de material, inspectând pliseurile și pensele, observând‑o din toate unghiurile. Acesta era testul pentru care mă pregătise madame Fournel.

---

^[1]. Prea mult, în exces, exagerat (fr.).