Autoare cu o carieră impresionantă, Lea Ypi este un nume care poposește în premieră cu o volum de memorialistică în librăriile românești: ediția în limba română a celei mai cunoscute cărți ale sale: Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei (traducere de Bertha Savu).

Având drept protagonistă o fetiță precoce de 11 ani din Republica Socialistă Albania, Pionier al Patriei, Liberă explorează relația dintre libertate și speranță prin intermediul limbajului poetic, o narațiune elegantă din punct de vedere stilistic și adesea copleșitoare la nivel emoțional.

Eroina de doar 11 ani a volumului de memorialistică devine peste noapte martoră la dispariția celui mai dur și mai rezistent regim dictatorial comunist din lume: cel al lui Enver Hoxha. Cartea alternează vocea fetiței care credea în figura protectoare a Tătucului Stalin cu cea a profesoarei de marxism, care pune la îndoială „libertatea” adusă de capitalism. Deși albanezii se așteaptă ca dărâmarea statuilor lui Hoxha și Stalin să marcheze tranziția spre o societate liberă, democratică, anii ce urmează aduc cu ei privatizarea de tipul „terapiei de șoc”, imigrația masivă, inflația, jocurile piramidale, totul culminând cu un oribil război civil.

Volumul Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei fost tradus în peste douăzeci de limbi și s-a bucurat de o primire internațională entuziastă, fiind distins cu RSL Ondaatje Prize 2022 și finalist al Baillie Gifford Prize și Costa Prize for Memoir and Biography. Bertha Savu este cea care semnează traducerea în limba română a cărții. Cartea a aparut in colectia ANANSI. World Fiction la editura Pandora M si poate fi gasita aici

LEA YPI este un nume de referință pe scena teoriei politice la nivel global, desemnată în 2022 unul dintre cei mai buni zece gânditori din lume de revista britanică „Prospect” și una dintre cele mai importante personalități culturale de „Frankfurter Allgemeine Zeitung”.

Născută în Albania, Lea Ypi a părăsit țara natală în 1997, înainte de a împlini 18 ani. A plecat în Italia cu o bursă de studii, pe care a obținut-o datorită rezultatelor sale excelente la liceu. Se va întoarce din când în când în Albania, păstrând legăturile cu țara natală, dar trăind departe de granițele acesteia. După ce a studiat filozofie și literatură la Roma, la Universitatea Sapienza, și-a continuat studiile la Institutul Universitar European din Florența, unde și-a luat doctoratul în filozofie. Apoi, în calitate de lector și cercetător invitat, a fost invitată la Sorbona, Frankfurt, Berlin și apoi la Oxford, unde a primit un premiu important pentru munca sa postdoctorală. În prezent, predă Teoria politică la London School of Economics and Political Science, precum și la Australian National University, unde este profesor onorific.

FRAGMENT Lea Ypi – Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei

Când mama a anunțat că se alăturase mișcării de opoziție, am presupus că scena se va desfășura așa cum se întâmplase mereu. M-am înșelat. Tata i-a aruncat mamei privirea șocată pe care o cunoșteam bine. Dar apoi a pălit. Nu s-a ridicat în picioare. Nu s-a dus către ea, nu a dat din deget amenințător. Nu a strigat. A continuat să se holbeze la ea fără să-i vină a-și crede ochilor, cu o grimasă înghețată pe chip și corpul paralizat pe scaun.

Mama a băgat de seamă. Cred că îi părea oarecum rău. Și ea a reacționat diferit. Nu s-a uitat prin el, așa cum obișnuia s-o facă, ca să dea de înțeles că amenințările tatei nu înseamnă nimic pentru ea. S-a simțit obligată să se explice. A spus că, în continuare, suntem lăsați pe mâna turnătorilor. Erau foști comuniști peste tot, atât în guvern, cât și în opoziție. Oamenii cu biografie ca a ei trebuiau să se implice. Cineva trebuia să găsească curajul. Altfel, lucrurile nu aveau să se schimbe niciodată. Aveam să fim reprezentați mereu de aceiași oameni. Trebuia să luăm hățurile în propriile noastre mâini, să ne reprezentăm singuri. Poate că ar fi fost mai bine să se sfătuiască, să ia o decizie comună. Știa că tata e sceptic; viziunea lui politică era diferită de a ei. Dar a trebuit s-o facă. Acum că nu mai avea loc de muncă, aveau nevoie și de relații ca să-și asigure oportunitățile în viitor. Părea să se fi gândit bine la asta.

Tata a ascultat în tăcere. Își ținea furia închisă înăuntru. Când m-am gândit mai târziu la acest episod, mi-am dat seama că fusese probabil mai afectat de pierderea serviciului decât lăsa să se vadă. Poate că, în mintea lui, era o mare diferență între a ți se spune că nu mai e nevoie de tine și a fi pensionat anticipat. Poate că, acum că depindea de pensia a două femei, se simțea mai puțin bărbat. Nu putea să facă ce făceau alți bărbați: să țipe, să amenințe, să tremure de furie și să dea cu vesela de perete. Sau poate că totul în jurul lui se schimbase atât de mult, încât toate reacțiile obișnuite nu se mai potriveau, ca și cum ar fi aparținut unei epoci diferite sau ar fi putut veni doar din partea unei persoane diferite, o versiune mai veche a lui în care nu se mai recunoștea. Cu toate coordonatele familiare dispărute, își pierduse orientarea. Nu avea nicio explicație pentru impasul său. Și nici soluții nu avea. Tot ce îi mai rămăsese era să aprobe tăcut din cap, ca datul din cap pe care îl rezerva de obicei pentru șefii lui de la serviciu.

Mama nu s-a oprit din lucru când s-a pensionat. A intrat într-una din cele mai aglomerate perioade ale vieții ei. La scurtă vreme după ce s-a alăturat Partidului Democrat, a devenit una dintre liderele Asociației Naționale a Femeilor. Participa la întâlniri de partid, selecta candidați pentru alegeri, organiza mitinguri, conducea campanii de reformă, a intrat în tot felul de comitete naționale, se întâlnea cu delegații străine. Timpul care îi mai rămânea îl petrecea la arhive și la tribunal, încercând să redobândească proprietățile familiei care fuseseră confiscate în trecut.

— Ar trebui să stai mai mult pe acasă, să ai grijă de copii, i-a zis Nini.

— Eu sunt bine, obișnuiam să răspund, încântată că verificarea trimestrială a matematicii mele fusese acum lăsată pe dinafara agendei mamei. Mami, ar trebui să-ți iei permis de conducere, am sugerat în contrapunct.

— Nu avem nevoie de permis, a intervenit tata, îngrijorat că, dacă nu ia atitudine imediat, șomajul său care se prelungea avea să-l avanseze în funcția de șofer al familiei. Nu e bine pentru mediu.

Subiectul ăsta stârnea, de obicei, o altă discuție. Mama spunea:

— Toată lumea își cumpără mașină. E o necesitate. Cernobîlul a fost mult mai dăunător pentru mediu!

— Ce legătură are Cernobîlul cu mașina? i-o întorcea tata.
Mama continua, aparent imperturbabilă:
— Fabrica metalurgică pe care chinezii au construit-o pentru noi ce bine i-a făcut mediului? Problema noastră nu e mediul, ci că nu avem suficiente economii să cumpărăm o mașină!

— Rău cu rău nu se drege, atrăgea atenția tatăl meu.

Aceste schimburi de replici aparent inofensive, dacă ar fi trebuit sau nu să cumpărăm o mașină, duceau, de obicei, la dispute ce invocau o gamă extinsă de argumente internaționale și istorice: de la răul pe care Revoluția industrială l-a cauzat mediului la progresul cunoașterii adus de cursa spațială; de la eurocomunism la responsabilitățile Chinei; de la cine are dreptul să polueze la cine cui vinde arme; de la Războiul din Golf la dizolvarea fostei Republici Iugoslave.

— Nu are nicio legătură! Nicio legătură! îi răspundea tata mamei când nu mai știa ce să zică.

Ea se răzgândea rar.

— Asta e ceea ce le spui oamenilor la mitinguri? întreba el, dându-se în final bătut. Așa îți pregătești tu discursurile?

Mama nu își pregătea niciodată discursurile. Ținea sute. Când am devenit adolescentă, aveam mai multe șanse să o văd pe scena unui miting politic, așteptând să-i vină rândul să ia cuvântul, decât s-o găsesc acasă la cină. Stătea dreaptă, sus pe scenă, și vorbea în fața a zeci de mii de oameni, făcând pauze frecvente și modulându-și vocea după cum dictau circumstanțele, uneori impunând publicului o tăcere terifiantă, alteori instigând mulțimile s-o aplaude zgomotos. Vorbea întotdeauna fără notițe. Ținea discursurile de parcă le-ar fi scris în minte cu mulți ani în urmă, de parcă ar fi repetat în fiecare zi a vieții ei frazele pe care avea să le rostească mai târziu. Dar cuvintele ei nu-ți lăsau impresia că ar fi venit din trecut. Erau noi, ba chiar sunau oarecum străin: inițiativă privată, tranziție, liberalizare, terapie de șoc, sacrificiu, proprietate, contract, democrație occidentală. Cu excepția cuvântului libertate; acesta era vechi. Dar îl pronunța diferit, întotdeauna cu un semn de exclamație la sfârșit. Atunci suna nou.

Când nu se afla la o întâlnire politică, mama fie scormonea prin arhivele orașului pentru a găsi proprietățile familiei, consultând adesea hărți și delimitări de hotare, fie era la tribunal, încercând să recupereze titlurile de proprietate, conducând lupta fraților săi pentru redobândirea a mii de metri pătrați de pământ, sute de case și zeci de fabrici ce aparținuseră cândva bunicului ei, tăietorul de lemne devenit milionar la scurtă vreme înainte de sfârșitul războiului. Tata și bunica nu erau deloc interesați de aceste lucruri, parțial pentru că nu credeau că proprietățile pot fi redobândite, parțial pentru că se îndoiau că ar trebui să fie împroprietăriți.

„Așa o pierdere de timp!“ comenta uneori bunica, clătinând din cap. Adesea era neclar dacă se referă la politică, privind-o ca pe o pierdere de timp, sau la căutarea faimoaselor proprietăți ale mamei, sau la amândouă. „Trebuie să lași trecutul să fie trecut“, i-a zis odată unui ziarist străin care venise să-i ia un interviu despre activitatea ei de disidentă de pe vremuri și o întrebase de proprietățile familiei sale. „Toată lumea e disidentă acum. Pământurile din Grecia? Nu sunt decât țărână.“

Mama, pe de altă parte, nu se dădea niciodată bătută. Nu era doar nevoia de a găsi o sursă de venit, ci și o chestiune de principii. Cele două se întrepătrundeau oarecum. Pentru ea, lumea era un loc unde lupta înnăscută pentru supraviețuire putea fi rezolvată doar prin reglementarea proprietății private. Era ceva firesc ca toată lumea să se războiască, credea ea, bărbații cu femeile, tinerii cu bătrânii, generațiile prezente cu cele viitoare. Spre deosebire de tatăl meu, care credea că oamenii sunt buni de la natură, ea credea că sunt răi de la natură. Nu avea niciun sens să încerci să-i faci să fie buni; trebuie doar să călăuzești acel rău astfel încât să-i limitezi efectele dăunătoare. De aceea, era convinsă că socialismul nu putea funcționa niciodată, nici măcar în cele mai bune condiții. Era împotriva naturii umane. Oamenii aveau nevoie să știe ce le aparține și să aibă dreptul să dispună de bunul lor după cum doresc. Atunci și-ar vedea de proprietățile lor și nu s-ar mai lupta; ar fi o competiție sănătoasă. Era de părere că, dacă s-ar putea stabili adevărul despre cine a fost primul proprietar al oricărui lucru, toate interacțiunile următoare puteau fi reglementate astfel încât nu doar familia noastră, dar și oricine altcineva ar avea, de asemenea, oportunitatea de a deveni la fel de bogat pe cât fuseseră odinioară strămoșii ei.

Era ca și cum ai relua un turneu de șah care a fost întrerupt la jumătate, zicea. Toți jucătorii începuseră din poziții egale și unii câștigaseră un avantaj. Apoi toți fuseseră forțați să joace un alt fel de joc. Asta făcuse socialismul. Odată cu încheierea Războiului Rece, jocul putea fi reluat. Dar foștii jucători muriseră, iar în locul lor numai succesorii desemnați puteau să se întoarcă pe tablă. Ar fi fost nedrept, credea mama, să începi un alt joc. Tot ceea ce trebuiau să facă noii jucători era să reconstituie mutările strămoșilor, să păstreze aceleași piese, să joace după aceleași reguli.

Pentru ea, descoperirea adevărului legat de averea familiei era atât o chestiune de rectificare a unei injustiții istorice, cât și de reglementare a drepturilor de proprietate. Singurul scop al statului, așa cum îl vedea ea, era să faciliteze astfel de tranzacții și să ia sub paza sa contractele necesare, pentru a se asigura că toată lumea va rămâne în posesia a ceea ce câștigase. Orice altceva, orice depășea această limită încuraja creșterea paraziților care risipeau banii și resursele. Era socialism care trecea sub un alt nume. Statul era ca directorul unui turneu de șah care aplică regulile și verifică din când în când ceasul. Dar nu putea niciodată să înceapă să le vândă ponturi jucătorilor sau să le schimbe mutările sau să pună înapoi piesele pe tablă sau să readucă în joc un om care fusese descalificat. Asta ar fi însemnat o pervertire a rolului. La sfârșit, aveau să fie câștigători și învinși. Și ce dacă? Toată lumea știa asta; toată lumea era de acord cu regulile. Erau în natura jocului. Până la urmă, era o competiție, chiar dacă una sănătoasă.