Paul Auster a murit ieri la vârsta de 77 de ani, din cauza complicațiilor provocate de cancerul pulmonar.

Ca un omagiu al acestui mare scriitor contemporan, publicam un fragment din Băiatul sclipitor, cea mai recenta carte a sa tradusa la noi.

*

O nouă traducere din opera lui Paul Auster, unul dintre cei mai spectaculoși și inventivi scriitori ai Americi, a cărui operă a fost publicată în mai mult de patruzei de limbi, a poposit de curând în librăriile fizice și online din întreaga țară. Este vorba despre romanul Băiatul sclipitor, care reface biografia lui Stephen Crane, scriitorul care a transformat literatura americană de la începutul secolului trecut – prima carte scrisă de Auster după magistralul 4321.

Recompensat, în 2021, cu Los Angeles Times Book Prize, Băiatul sclipitor îl are drept protagonist pe Stephen Crane, scriitorul care a transformat literatura americană de la începutul secolului XX și al cărui stil l-a influențat pe Ernest Heminway. Romanul biografic urmărește aventura tânărului care, ca să‑și scrie reportajele ce‑i țin spiritul în viață, povestirile, nuvelele, poemele și romanele, trăiește fiecare zi ca pe o călătorie nebunească în necunoscut: se amestecă printre muncitorii și vagabonzii de pe chei ca să le învețe purtările și vorba, ia, donquijotesc, apărarea unei prostituate într‑un celebru proces care a împărțit presa vremii în două tabere, schimbă cursul alegerilor prezidențiale printr‑un articol scris în focul vârstei de douăzeci de ani, se lasă torturat de dragostea fără șansă care‑și găsește împlinirea la bordel, supraviețuiește eroic unui naufragiu răsunător ca să emigreze până la urmă în Anglia, unde se împrietenește cu Joseph Conrad. 

Băiatul sclipitor oferă nu doar imaginea pasionantă a unei vieți trăite cu îndrăzneală, ci și biografia unui scriitor genial.

Cartea a aparut in colecția Anansi. World Fiction si este a treia carte publicată în traducere din opera lui Paul Auster, după reeditarea romanului Palatul lunii (traducere de Michaela Ghițescu) și traducerea în premieră a romanului Noaptea oracolului, a cărui versiune în limba română este semnată de Iulia Gorzo.

O gasiti aici

Fragment Băiatul sclipitor

Înainte să ne ocupăm de Crane însuși, o scurtă trecere în revistă a peisajului american așa cum arăta el între 1871 și 1900, pentru a situa subiectul nostru în timpul și spațiul în care a trăit. Printre noutățile care au apărut pe lume în acei ani, o listă incompletă ar include următoarele: sârma ghimpată, apărătorile pentru urechi, silozul pentru cereale, blugii, suspensorul, șapirograful, telefonul, bateria uscată, fonograful, tramvaiul cu cablu, ketchupul Heinz, berea Budweiser, Liga Națională a Cluburilor Profesioniste de Baseball, casa de marcat, mașina de scris, becul cu incandescență, mătura mecanică, linia Transcontinental Express (de la New York la San Francisco în 83 de ore și jumătate), cinematograful, pianul automat, fierul de călcat electric, stiloul, rola de film flexibil, aparatul de fotografiat multifuncțional cu obiectiv fix, mitraliera automată, ușa rotativă, motorul și transformatorul de curent alternativ, agrafa de hârtie, caramelele sărate, zgârie-norii, automatele de vânzare, paiul de băut, sania Flexible Flyer, telefonul public, aparatul de bărbierit, ventilatorul electric, scaunul electric, lampa de sudură, linotipul, troleibuzul, fulgii de porumb, ventilatorul de tavan, fotografia color, centralele telefonice automate, aparatul de muls, Coca-Cola, telegrafia fără fir, mașina de spălat vase, radiografiile, baschetul, benzile desenate, scara rulantă, mașina de calcul cu cartele perforate, pernițele de cereale, detectorul de fum, fermoarul, telefonul cu disc, capacul pentru sticle, foarfeca în zig-zag, capcana pentru șoareci, mănușile medicale, voleiul, mașina de votat, cartoteca verticală, Jocurile Olimpice moderne, maratonul de la Boston, camera de filmat portabilă, proiectorul de film, telecomanda, motorul cu combustie internă, pliciul de muște, piuneza și vata de zahăr.

Între asasinarea lui Abraham Lincoln și asasinarea lui William McKinley în septembrie 1901, în urma căreia a devenit președinte Theodore Roosevelt (fost prieten și cititor plin de admirație al lui Crane, devenit apoi dușmanul lui de neclintit), Statele Unite au cunoscut o lungă perioadă de progres, tumult și decădere morală, devenind dintr-o țară înapoiată și izolată o putere mondială, dar cu lideri în general inepți, corupți sau și una, și alta, iar cele două mari ticăloșii incluse în Experimentul American — înrobirea africanilor și anihilarea sistematică a primilor locuitori ai continentului, o imensă abundență de culturi înghesuită sub eticheta de „indieni“ — n-au fost niciodată aduse cu adevărat în discuție și nici ispășite și, chiar dacă sclavia a fost abolită, eforturile de Reconstrucție de după război s-au risipit cu totul până în 1877, silind populația neagră din Sud să accepte un nou sistem la fel de mârșav de opresiune, sărăcie, marginalizare și intimidare, culminând cu moartea în ștreangurile înălțate de justițiarii rasiști din Ku Klux Klan. Cât despre indieni, aceștia au fost măcelăriți în acea perioadă de cavaleria Statelor Unite (comandată adesea de generali care fuseseră eroi în Războiul Civil), iar cei rămași au fost izgoniți de pe pământurile lor și închiși în rezervații administrate de guvern, locuri uitate de lume, în culmea ruinei și a disperării, tărâmurile dogoritoare, deznădăjduite ale Iadului pe Pământ. Bătălia de la Little Bighorn (cunoscută și ca „ultimul asalt al lui Custer“) s-a purtat la sfârșitul lunii iunie a anului 1876, cu o săptămână înainte de sărbătorirea centenarului Americii, iar cetățenii albi ai Republicii au fost atât de opăriți în urma înfrângerii în fața unor sălbatici precum căpetenia Gall, Crazy Horse sau căpetenia Two Moons, încât armata a căpătat curaj și s-a jurat să rezolve definitiv Problema Indiană. Misiune îndeplinită în cele din urmă, când au secerat o mulțime de bărbați, femei și copii în timpul unui dans al fantomelor la Wounded Knee, Dakota de Sud, pe 29 decembrie 1890, la două luni după ce Crane a împlinit nouăsprezece ani.

În acest timp, Vestul cel puțin populat se umplea de coloniști albi, chinezii traversau Pacificul în număr mare pentru a-și căuta de lucru în California, iar orașele industrializate de pe Coasta de Est absorbeau milioane de emigranți din toate colțurile Europei, o forță de muncă foarte necesară și ieftină pentru fabrici, uzine, ateliere și mine. Condițiile erau aspre pentru toată lumea. Coloniștii din prerie riscau adesea să moară de foame și se confruntau cu temperaturi de treizeci și opt de grade vara și de până la minus treizeci, minus treizeci și cinci, uneori chiar minus patruzeci de grade iarna. În San Francisco, Los Angeles și Seattle au izbucnit revolte împotriva chinezilor, supuși în permanență discriminărilor, atacurilor fizice sângeroase și linșajelor spontane comise de gloate albe turbate. (Antipatia față de chinezi a devenit atât de puternică, încât în 1882 Congresul a votat „Legea excluderii chinezilor“, care le interzicea muncitorilor chinezi să mai intre în țară în următorii zece ani; în 1892, Congresul a prelungit legea cu încă zece ani.) În cazul imigranților europeni, aceștia trăiau înghesuiți în locuințe mizere, îmbâcsite, prea săraci ca să iasă din mahalalele dure, periculoase, și lucrau pe mărunțiș douăsprezece ore pe zi, făcând munci care erau adesea la rândul lor dure și periculoase, fără sindicate sau legi ale muncii care să-i protejeze. Așa arăta viața în oraș pe treptele cele mai de jos ale scării sociale: o minunată lume nouă în care irlandezii, germanii, italienii, grecii, scandinavii, ungurii și polonezii se disprețuiau între ei și cu toții la unison îi disprețuiau pe negri și pe evrei.

Cu toate astea, bogații erau foarte bogați, iar cei mai bogați dintre ei, așa-zișii baroni tâlhari ai acelei așa-zise Epoci de Aur, au acumulat averi de sute de milioane de dolari (echivalentul a nenumărate miliarde azi). În mod remarcabil, cele mai multe dintre numele lor ne sună și azi cunoscut: J.P. Morgan, Andrew Carnegie, Cornelius Vanderbilt, John D. Rockefeller, Jay Gould, Leland Stanford și mulți alții. Au făcut bani din căi ferate, oțel, petrol, bănci și cu toții au fost deștepți, hotărâți, de o ambiție nestăvilită și și-au strivit concurența atât prin mijloace legale, cât și prin mijloace ilegale ca să ajungă extraordinar de puternici. A fost epoca trustului — o nouă formă de monopol menită să eludeze legile anti-monopol —, invenția unuia dintre avocații lui Rockefeller (Samuel C.T. Dodd), și imediat ce a fost pusă în practică în industria petrolieră, i-au urmat și alte industrii, printre care cele care prelucrau cupru, oțel, tutun, zahăr, cauciuc, piele, ba chiar și unelte agricole. Legea Sherman Antitrust din 1890 ar fi trebuit să zădărnicească asemenea concentrări uriașe de capital, dar punerea sa în aplicare a fost prea slabă și a fost ulterior sabotată printr-o serie de hotărâri negative ale Curții Supreme. E adevărat că unii dintre cei mai mari magnați și urmașii lor au devenit mai târziu filantropi, dar e la fel de adevărat că fiul lui Vanderbilt, William (celebru pentru petrecerile pe care le dădea, cele mai excesive și mai costisitoare din acele vremuri și fără îndoială printre cele mai excesive și mai costisitoare de după căderea Imperiului Roman), i-a răspuns unui reporter care-l întrebase despre responsabilitatea lui față de public spunând „La naiba cu publicul!“. Se spune că magnatul căilor ferate Jay Gould, unul dintre cei mai îndrăzneți escroci dintre capitaliștii secolului al XIX-lea, s-ar fi lăudat spunând că „Aș putea plăti jumătate din clasa muncitoare să omoare cealaltă jumătate“.

În ciuda afirmației lui Gould, membrii clasei muncitoare nu se omorau atât între ei, cât mai degrabă erau omorâți de un sistem gândit astfel încât să producă maximum de profit pentru patroni în detrimentul sănătății, puterii de cumpărare și siguranței angajaților. Revolta împotriva capitalismului începuse în Europa cu mult înainte de izbucnirea Războiului Civil American, iar acea revoltă a ajuns în Lumea Nouă în diverse forme odată cu imigranții — socialismul revoluționar al lui Marx, socialismul evolutiv al lui Eduard Bernstein, doctrinele subversive ale anarhismului (McKinley a fost asasinat de un anarhist, Leon Czolgosz) —, dar au apărut și grupări de opoziție indigene, unele progresiste și reacționare în același timp, cum ar fi Partidul Populist și mișcarea agrară, care-i apărau pe cetățenii de rând și pe fermieri de jafurile marelui capital, întorcând însă spatele imigranților și (deloc surprinzător) negrilor și evreilor, dar au luat ființă și câteva organizații ceva mai moderne și mai incluzive, printre care Nobilul Ordin al Cavalerilor Muncii (Noble Order of the Knights of Labor, fondat în 1869) care, la apogeul său, în anii 1880, număra șapte sute de mii de membri, și Confederația Americană a Muncii (American Federation of Labor — AF of L), fondată în 1886 de Samuel Gompers, care a luptat pentru o zi de lucru de opt ore, abolirea exploatării copiilor, salarii mai bune și condiții de lucru decente. Pe lângă aceste obiective moderate, practice, au existat și poziții mai stridente susținute de socialiști (în persoana lui Eugene

Debs, care a candidat de cinci ori la președinție), de anarhiști (mai ales Alexander Berkman și Emma Goldman, care au sfârșit amândoi prin a fi deportați) și de acei Molly Maguires din zona carboniferă din Pennsylvania, care îi terorizau pe proprietarii minelor cu tacticile lor violente de gherilă și care până la urmă au fost distruși de agenți sub acoperire de la Pinkerton infiltrați în rândurile lor (zece membri au fost spânzurați pentru crimă în iunie 1877). Dacă ultima parte a secolului al XIX-lea a fost epoca trusturilor, ea a fost totodată epoca unora dintre cele mai îndelungate și mai letale greve din istoria Americii. Marea grevă din 1877 a început în iulie, când muncitorii feroviari de la Baltimore and Ohio Railroad au plecat de la posturi, apoi s-a extins la alte căi ferate, din Noua Anglie în Mississippi și în cele din urmă în întreaga țară, suscitând greve de susținere în fabrici și mine. Când în Martinsburg, Virginia de Vest, au izbucnit violențele, au fost chemate forțele de ordine, dar când acestea au refuzat să deschidă focul asupra greviștilor, secretarul de război a chemat armata federală în locul lor. În Baltimore, nouă greviști au fost uciși și mai mulți au fost răniți când forțele de ordine au tras de aproape în mulțime. Au urmat revolte, iar în următoarele zile au fost uciși încă cincizeci de oameni. În Pittsburgh au avut loc schimburi de focuri între forțele de ordine și greviști, apoi a fost aprins un foc mare, care s-a transformat într-o perdea de flăcări întinsă pe aproape cinci kilometri, distrugând două mii de vagoane de marfă și producând pagube materiale de peste zece milioane de dolari. În Chicago, poliția locală și cavaleria au atacat o adunare spontană de greviști și nouăsprezece oameni au fost uciși. Grevele de solidaritate au continuat, iar până la sfârșitul lunii iulie, patruzeci de mii de mineri și-au abandonat posturile în Scranton, Pennsylvania. Cu toate eforturile lor, aceste bătălii nu le-au adus muncitorilor de la căile ferate condiții semnificativ mai bune, dar minerii din Scranton s-au ales cu o creștere a salariilor de zece la sută și cu alte concesii din partea patronilor minelor. Mai important, evenimentele din 1877 au demonstrat țării că mișcarea muncitorească crescuse suficient pentru a deveni o forță omniprezentă în viața Americii.

Litania continuă. În 1882: greva de trei luni a muncitorilor din industria fierului și oțelului; greva manipulanților care a destabilizat transportul pe calea ferată timp de câteva săptămâni. 1886: greva împotriva liniei de cale ferată Missouri-Pacific a lui Jay Gould, în timpul căreia nouă mii de greviști au blocat opt mii de kilometri de cale ferată. În același an, peste șase sute de mii de muncitori din diferite industrii au intrat în grevă. În mai, un atac asupra spărgătorilor de grevă de la McCormick Reaper Manufacturing Company din Chicago a atras după sine o intervenție a poliției în care șase oameni au fost uciși și doisprezece au fost răniți, incident care a provocat a doua zi după-amiaza revoltele din Haymarket Square, în timpul căror a fost aruncată o bombă, omorând șapte polițiști și rănind alți cincizeci. Patru anarhiști au fost condam- nați la moarte și alți patru au fost închiși, trei dintre ei pe viață. E posibil ca niciunul dintre cei opt să nu fi aruncat personal bomba, dar cum ziarele titrau „TEROAREA CUPRINDE ȚARA“, nu prea mai conta cine e răspunzător. În anii următori au avut loc nenumărate alte greve, dar cele mai mari și mai celebre dintre acestea au fost, fără îndoială, greva din Homestead din 1892 și greva de la Pullman din 1894. Acțiunea îndreptată împotriva fabricii lui Andrew Carnegie de pe râul Monongahela din Pennsylvania a durat cinci luni și s-a soldat cu zeci de morți și sute de răniți, un exemplu emblematic de refuz al managementului de a negocia cu muncitorii, intransigență întărită de gestul de a-l convinge pe guvernator să trimită șapte mii de membri ai forțelor de ordine. Asociatul lui Carnegie, Henry Clay Frick (același Frick care a trăit în vila de pe Fifth Avenue, New York, unde se află colecția privată de artă deschisă publicului din 1935), a fost cel care a chemat agenți de la Pinkerton, înarmați cu carabine Winchester, ca să-i atace pe greviști, și a ajuns atât de detestat de susținătorii grevei, încât anarhistul Alexander Berkman a încercat să-l asasineze în biroul său, împușcându-l de două ori și înjunghiindu-l de trei ori, dar tentativa a eșuat, greva a fost oprită, iar Berkman a fost condamnat la douăzeci și doi de ani de închisoare. Mii de oameni și-au pierdut locurile de muncă. În 1894, anul în care trei sferturi de milion de muncitori au lăsat jos uneltele ca gest de protest, Greva de la Pullman, din Chicago, a fost la rândul ei sistată fără rezultate tangibile, dar pentru o scurtă perioadă a domnit haosul, ducând la un boicot național care a blocat total traficul feroviar la vest de Detroit, iar liderul insurecției, Eugene Debs, deși condamnat la șase luni de detenție pentru că încălcase o interdicție federală de a stânjeni operațiunile poștei americane, a ajuns un erou al stângii. A trăit până în 1926 și probabil că a rămas în memorie mai ales pentru cuvintele: „Cât timp există o clasă de jos, eu fac parte din ea, cât timp există elemente criminale, eu sunt parte din ele și câtă vreme mai există oameni închiși, nici eu nu sunt liber“.

În toiul acestor războaie între capital și muncă nu trebuie să uităm nici de suișurile și coborâșurile pieții înseși, care s-a prăbușit de două ori în anii cu pricina. Panica din 1873 a dus la închiderea Bursei din New York timp de zece zile, iar în timpul depresiunii care a durat cinci ani, peste zece mii de afaceri au dat faliment, sute de bănci s-au închis și s-a renunțat la proiectul celei de-a doua linii ferate transcontinentale. E puțin probabil ca la doi ani sau chiar și la șase ani Crane să fi realizat ce se întâmpla, dar cu totul altfel stau lucrurile cu Panica din 1893. Crane avea aproape douăzeci și doi de ani și trăia deja la New York în momentul în care a lovit cea mai mare și mai profundă dintre crizele americane (întrecută doar de Marea Criză din anii 1930), aflându-se în focurile celui mai susținut elan creativ din viața lui (încheiase și publicase Maggie, compusese primul său volum de poezii și dăduse primele variante la Mama lui George și Semnul roșu al curajului, ca să nu mai punem la socoteală numeroasele povestiri, schițe și articole), și a suferit laolaltă cu toată lumea din orașul unde șomajul oscila între treizeci și treizeci și cinci la sută, atât de sărac, încât uneori se vedea nevoit să cerșească mâncare și atât de zdrențăros, încât adesea îi era rușine să se arate în public.

A fost și epoca lui Jane Addams și a mișcării așezămintelor sociale, care a început la Chicago și s-a întins spre est și vest la mai mult de treizeci de state, un efort idealist și totuși pragmatic de a proteja drepturile copiilor și de a îmbunătăți condițiile de viață în păturile sărace. Succesul repurtat de Hull House, de așezământul de pe Henry Street, New York și de multe alte inițiative caritabile a arătat că femeile puteau juca un rol însemnat în viața civică a țării. Fără îndoială, femeile erau încă marginalizate în acei ani, dar se cuvine să reținem câteva excepții notabile, femei care, asemeni lui Jane Addams, și-au pus amprenta asupra societății: Susan B. Anthony, Elizabeth Cady Stanton, Mary Baker Eddy, Maica Jones, Clara Barton, Madame Blavatschi, pictorița Mary Cassatt și jurnalista Nellie Bly (pseudonimul literar al lui Elizabeth Cochran), una dintre primele și cele mai îndrăznețe jurnaliste de investigație, celebră pentru că s-a prefăcut nebună ca să fie primită într-un azil psihiatric, iar după ce a fost eliberată, la cererea șefului ei, Joseph Pulitzer de la New York World, a denunțat tratamentele ticăloase, inumane la care fusese supusă acolo. Tot ea a întrecut recordul fictiv al lui Phileas Fogg, ocolul pământului în optzeci de zile (din romanul lui Jules Verne), încheind călătoria în șaptezeci și două de zile. Totodată, femeile au început să revendice schimbarea stării de fapt prin mișcări de masă importante, printre care Asociația Națională Americană a Sufragetelor (National American Woman Suffrage Association) și Uniunea Femeilor Creștine pentru Temperanță (Woman’s Christian Temperance Union — WCTU, în care mama lui Crane a fost membră activă și președintă a trei filiale locale diferite). Uniunea a obținut în sfârșit victoria în 1919, odată cu adoptarea Amendamentului 18 al Constituției, deschizând calea epocii de tristă amintire a Prohibiției, dar după numai un an, după mici progrese repurtate la nivel municipal și statal, sufragiul femeilor s-a impus în toată țara, iar ușa zăvorâtă vreme de atâtea secole a început în sfârșit să se deschidă.

Universitățile de stat, colegiile pentru femei, colegiile pentru studenți negri, colegiile private înființate de diferite confesiuni religioase, la care s-a adăugat construcția de biblioteci, muzee, săli de concerte și de operă, au transformat radical viața intelectuală și culturală a Americii, până într-atât încât pe scena publică s-au impus într-un târziu câteva figuri din rândurile negrilor și ale evreilor: Paul Laurence Dunbar, Booker T. Washington, W.E.B. Du Bois, Louis Brandeis, Abraham Cahan și Emma Lazarus, ca să enumăr doar câteva dintre cele mai sonore. Doar la New York, în perioada vieții lui Crane s-au construit Muzeul de Artă Metropolitan, podul Brooklyn, Grand Central Station, Statuia Libertății, Carnegie Hall, Muzeul American de Istorie Naturală, campusul Universității Columbia și cele două creații glorioase ale lui Frederick Law Olmsted, Central Park din Manhattan și Prospect Park din Brooklyn. Toate s-au păstrat până azi, la douăzeci de ani de la debutul secolului XXI.

Mai era și Vestul, care avea să-l ispitească toată viața pe Crane cel născut în New Jersey. Anii copilăriei sale au fost impregnați de romanele de duzină care-i mitizau pe bărbații războinici din ținuturile aspre de frontieră, aceiași care au ajuns personaje în sute de filme pe toată durata secolului XX, Wild Bill Hickok, Buffalo Bill Cody, Wyatt Earp, Jesse James și băiatul ucigaș zis Billy the Kid, care a fost împușcat de Pat Garrett în 1881 și continuă să stea pe tronul lui sacru de Nemuritor American. Dar Vestul nu era doar un loc, era o idee, un mit, un teritoriu de vis care aparținea exclusiv Lumii Noi, fără să mai aibă legături cu trecutul european, era un pământ al viitorului țării. În 1895, când Crane a plecat în vest ca să scrie articole pentru agenția Bacheller, a fost prima oară când a ieșit din New Jersey, New York și Pennsylvania, așa că s-a îndrăgostit de cele văzute. A fost singura sa vizită în regiune, dar n-a uitat-o niciodată și i-a inspirat unele dintre cele mai ingenios scrise și mai memorabile povestiri: „Un om și alții“, „Mireasa vine la Yellow Sky“ și „Hotelul albastru“.

Cât despre romancierii americani care se suprapun cu Crane din anii 1890 până la începutul secolului XX, foarte puțini dintre ei mai sunt citiți astăzi. În fruntea listei sunt Mark Twain, William Dean Howells și Henry James, toți bucurându-se de succes în acei ani și ajungând să-l cunoască pe Crane, apoi Ambrose Bierce, Kate Chopin, Frank Norris și Sarah Orne Jewett. În pictură, câțiva reprezentanți de seamă ai școlii Hudson River trăiau încă (Thomas Moran, Frederic Edwin Church și Albert Bierstadt), dar deja se impusese o generație mai tânără și, cum Crane a trăit la New York mai mult printre artiști, nu printre scriitori, și a învățat la fel de multe despre scris contemplând opere de artă ca și din cărțile citite, numele acestora merită pomenite: John Singer Sargent, Winslow Homer, Thomas Eakins, James Whistler, ca și cei doi inovatori excentrici, încă relevanți, care au prins atât Epoca de Aur, cât și noul secol, Ralph Albert Blakelock și Albert Pinkham Ryder.

Nu în ultimul rând, a fost momentul când Samuel S. McClure a creat prima agenție internațională de știri, care a coincis cu apariția ziarelor de largă circulație. Mașinăria care a făcut posibil acest lucru a fost o nouă invenție, linotipul, care lucra de șase ori mai repede decât sistemul manual, literă cu literă, pe care l-a înlocuit, și a permis cotidienelor să publice ediții mult peste limita celor opt pagini de până atunci. În Manhattan, Joseph Pulitzer a preluat conducerea la New York World, William Randolph Hearst a venit în fruntea New York Journal și atunci a început cursa hiperstresantă după știri de senzație, transformând definitiv felul în care americanii interacționează cu propriul lor univers. În 1891-1892, după ce Crane s-a mutat în oraș, a lucrat pentru toți trei, într-un fel de rotație permanentă, până în anul când a murit, trăind de pe o zi pe alta cu mărunțișul căpătat de la ei pentru că era hotărât să-și câștige traiul ca scriitor și refuza să ia în considerare orice alt fel de muncă. O decizie nobilă, poate, dar, cu excepția câtorva perioade de relativă acalmie, s-a zbătut în nevoie până-n ultima clipă.

Linotipul a dat, linotipul a luat.