Yiyun Li este una dintre vocile romanești de prim rang ale literaturii americane. Romanul ei Cartea gâștei a fost distins, în 2023, cu PEN/Faulkner Award for Fiction și nominalizat, în același an, la Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction. New York Times Book Review a desemnat-o „Alegerea editorilor“, iar Time, „Cea mai bună carte de ficțiune a anului 2022“. Tot în 2022 a fost inclus pe listele celor mai bune cărți ale anului de către The New Yorker, NPR, Slate, Los Angeles Times, The Guardian, Los Angeles Review of Books, Financial Times, San Francisco Chronicle, LitHub, Buzzfeed.

Un Saint-Rémy răscolit de război dă la iveală o prietenie remarcabilă între două tinere fete: Fabienne și Agnès, două jumătăți ale aceleiași portocale. Împreună pun la cale păcăleala secolului în lumea literară, o aventură care va separa cele două destine printr-un salt spectaculos în mijlocul faimei, mai întâi la Paris, apoi într-un pension englezesc. Morala lui Yiyun Li din acest roman este tulburătoare, iar construcția universului în care ne invită, magistrală.

Yiyun Li s-a născut în 1972 la Beijing, în China. După absolvirea Universității Peking, a emigrat în 1996 în Statele Unite. În 2000 și-a luat masteratul în știință și imunologie la University of Iowa, unde, în 2005, a absolvit masteratul de scriere creativă de ficțiune și nonficțiune. Din 2017 predă scrierea creativă la Princeton University. A debutat în 2005 cu volumul de povestiri A Thousand Years of Good Prayers, distins cu premii importante: PEN/Hemingway Award, Frank O’Connor International Short Story Award și Guardian First Book Award, urmat, în 2009, de romanul The Vagrants, finalist la International Dublin Literary Award (2011), și de un nou volum de povestiri, Gold Boy, Emerald Girl, în 2010. Romanul Kinder Than Solitude apare în 2014, iar romanul Where Reasons End în 2019, fiind recompensat cu PEN/Jean Stein Book Award în 2020. În 2022 publică romanul Cartea gâștei (The Book of Goose, Humanitas Fiction, 2024), distins în 2023 cu PEN/Faulkner Award for Fiction și nominalizat la Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction în același an. În 2023 îi apare volumul de povestiri Wednesday’s Child. Yiyun Li a scris, de asemenea, volumul de memorii Dear Friend, from My Life I Write to You in Your Life (2018).

Fragment Yiyun Li – Cartea gâștei

La vârsta de treisprezece ani aveam câteva avantaje față de Fabienne. Știam să scriu și să citesc mai bine. Eram mai înaltă și corpul începuse să mi se împlinească, nu mai eram așa osoasă ca ea. Aveam fruntea mai lată, conturul obrajilor mai regulat. În general aveam o înfățișare mai plăcută. Și nu mă deranja să le zâmbesc oamenilor, să car coșul vreunei bătrâne, fără să fie nevoie de prea multă pisălogeală din partea ei, sau să mă arăt supusă față de cei care aveau vreun fel de putere asupra mea. Pe Fabienne toate acestea o deranjau.

Nu știam pe atunci că acestea sunt avantaje. Fabienne se putea cățăra în copac în câteva secunde, în timp ce eu abia mă agățam de creanga cea mai de jos. Își putea ține răsuflarea sub apă până când părea că n‑o să mai iasă niciodată la suprafață. Eu mă duceam mereu în sus, ca un pește cu bășica înotătoare prea mare. Vacile ei se temeau de ea – se fereau încă dinainte să ridice bățul. Nici un câine nu se repezea s‑o muște. În pădure, albinele mă înțepau numai pe mine.

Unii oameni se nasc cu un cristal special în loc de inimă. Nu, nu mă refer la vrăjitorie, dar e un mister faptul că oamenii aceștia, care nu se deosebesc de ceilalți la înfățișare, pot naviga prin viață fără boli, răni sau inimi frânte. Nu sunt mulți, dar Fabienne e unul din ei. Era. A fost, până când a căzut în capcana nașterii unui copil.

Cristalul acela în loc de inimă face tot felul de lucruri să se întâmple. Dar să li se întâmple altora.

Însă pe atunci nu știam asta. În ziua aceea, când am bătut la ușa lui M. Devaux pe întuneric, nu încercam decât să‑mi înăbuș râsul. Ar fi fost nepoliticos să râd în fața unui bărbat chiar în ziua când își îngropase soția.

M. Devaux n‑a deschis imediat. Fabienne mi‑a spus să‑mi scot unul din saboți. De ce? am întrebat‑o, dar deseori îi puneam întrebări mașinal, fără să aștept răspuns. I‑am dat sabotul și ea a bătut în ușă cu talpa tare de cauciuc.

Din spatele ușii, M. Devaux a întrebat:

— Cine e?

— Noi suntem, a răspuns ea.

Nu știam dacă M. Devaux își dăduse seama cine suntem, dar poate că orice om viu ar fi fost totuna pentru el în acele clipe, când aștepta stafia nevestei sale, iar o stafie nu trebuia să bată la ușă. Se spunea că‑și iubise nevasta. Dacă un bărbat iubește o femeie, iar femeia moare, el o să‑i iubească stafia la fel de mult? În timp ce stăteam acolo, aș fi vrut să‑i pun întrebarea asta lui Fabienne.

Era genul de întrebare asupra căreia ne plăcea să reflectăm.

— Ce vreți? a întrebat M. Devaux.

— Vrem să vorbim cu dumneavoastră, a răspuns Fabienne.

— Despre ce?

— Dați‑ne drumul mai întâi! a spus ea. E secret. N‑avem voie să ne audă alții.

Așa s‑au desfășurat lucrurile în amintirea mea. E posibil să nu fi fost exact așa, dar, dintre întâmplări adevărate și amintiri, eu întotdeauna le cred pe cele din urmă. De ce? Pentru că întâmplările adevărate nu produc mituri. Iar în urma acestei vizite eu am devenit un mic mit. Dacă le‑aș spune altora că pe vremuri am fost un mit, nu m‑ar crede nimeni. Dar oare menirea unui mit e să te facă să crezi în el? Mitul spune: „Mă accepți sau nu mă accepți, pur și simplu“. Poți să dai din umeri, poți să‑i râzi în față, dar n‑ai ce să‑i faci. Tu ești cel care poate să se răzgândească sau nu – în ambele cazuri, mitul este ceva complet, iar tu, un nonmit, ești o nonentitate.

Nimeni nu se naște mit. Toți copiii, indiferent că vin pe lume într‑un șopron sau într‑un palat, au nevoie de aceleași lucruri ca să rămână în viață. Mai târziu, unii sunt suficient de inteligenți ca să se transforme pe ei înșiși în mit. Unii îi transformă pe alții în mituri. Dar ce altceva e un mit , dacă nu un văl așezat așa încât să acopere ceea ce e respingător sau plicticos?

Oamenii sunt deseori respingători sau plicticoși. Uneori sunt și una, și alta. Miturile n‑ar avea rost dacă lumea n‑ar fi nici respingătoare, nici plicticoasă.

— Ce secret aveți voi pe care nu e voie să‑l audă alții? ne‑a întrebat M. Devaux.

Nu ne invitase să intrăm. Silueta lui subțire se potrivea tocmai bine în crăpătura ușii întredeschise.

— Scriem o carte, a zis Fabienne. Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră.

— Ce știți voi despre cărți?

— Că sunt scrise de oameni. Nu‑i așa?

— Nu de oameni ca voi.

— Asta credeți dumneavoastră.

— Trebuie să știți să vă scrieți numele și să formulați propoziții, a spus M. Devaux.

— Ea știe, a spus Fabienne, cuprinzându‑mi umerii cu brațul. M‑am lăsat ușor pe genunchi, ca să fiu doar puțin mai înaltă decât ea. Ar fi putut spune: „Vaca asta dă mult lapte“, și pentru M. Devaux ar fi fost același lucru.

— Și cine scrie cartea? a întrebat el.

— Amândouă, a răspuns Fabienne. E ca și cum am fi un singur om.

— Atunci aveți nevoie de un pseudonim.

— Un ce? a făcut Fabienne.

— N‑aveți cum să vreți să scrieți o carte dacă nu știți ce înseamnă „pseudonim“, a spus M. Devaux.

— Agnès Moreau, a spus Fabienne. O să folosim numele lui Agnès.

— De ce nu pe al tău? am întrebat‑o eu.

— Pentru că a fost ideea mea să scriem o carte, a spus Fabienne. Trebuie să dai și tu ceva.

M. Devaux s‑a uitat la noi în tot acest timp fără să‑și ascundă disprețul. Era un bărbat cu adevărat urât. Cu smocurile de păr care‑i ieșeau de pe laturile capului și cu ochii lui rotunzi umbriți de pleoape grele, arăta ca o bufniță bătrână și înfometată.

— Mă pregătesc de culcare, a spus el și ne‑a urat noapte bună.

Fabienne a pus un picior în prag ca el să nu poată închide ușa.

— N‑am terminat, a spus ea. Ne ajutați, sau nu?

— Nu știu cum să vă ajut.

— Am plănuit totul. Eu am să născocesc poveștile, Agnès o să le aștearnă pe hârtie, iar dumneavoastră o să le transformați într‑o carte.

M. Devaux a mormăit ceva, un schimb de cuvinte cu Dumnezeu sau cu soția lui moartă. Dar Fabienne nu și‑a retras piciorul până când el n‑a fost de acord să citească ceea ce aveam să scriem.

— Vezi, are doar nevoie de ceva care să‑l distragă, mi‑a spus ea mai târziu, înainte să ne despărțim lângă casa mea.

— Să‑i abată atenția de la moartea nevestei?

— Ba de la plictiseală, a spus ea. Deseori, oamenii triști nu știu că sunt triști și plictisiți.